Câteva fakeuri (macro)bugetare

Decizia comisiilor reunite de buget-finanțe care practic au dat un aviz pozitiv retrogradării ratingului României, dar și comentariile ulterioare de pe la televizor, mi-au dat prilejul unei scurte analize a argumentelor cu ghilimele de rigoare în favoarea acestei prostii. Iată mai jos ce-am putut identifica fără niciun efort deosebit. O confuzie care bântuie prin mințile și-așa destul de încețoșate ale politicienilor ce susțin că ”sunt bani” pentru creșterea pensiilor este cea între cheltuielile ocazionale și cele permanente. Argumentul sună așa „deci ați avut bani să despăgubiți pe frații Micula, dar de creșterea pensiilor n-aveți”.

Tehnica a fost utilizată eficient în campanie și de Traian Băsescu și Stolojan în 2008 când îl certau pe Tăriceanu că a cumpărat Dacii pentru Ministerul de Interne deci există bani pentru creșterea salariilor funcționarilor publici cu 50%, dacă ei n-ar fi cheltuiți pe prostii. Acest tip de manipulare are mare succes la electorat pentru că demontarea ei presupune un minim efort de gândire pe care electoratul nu este dispus să-l facă. El este mult mai dispus însă să susțină un nonsens evident precum acela că pensiile au scăzut cu 26% și nu au crescut cu 14%, așa cum evident stau lucrurile. Aceiași politicieni au acreditat ideea (extrem de nocivă) cum că dacă deficitul este de 3% din PIB atunci nu e nicio problemă, 99% din ei fiind chiar ferm convinși de această prostie pentru că nu au înțeles niciodată că acel prag este permis în vremuri de recesiune pentru stimularea economiei și nu în plin boom de creștere a consumului cum a fost în toți anii precedenți.

Un alt tip de judecată fake și manipulare (atunci când nu e vorba de convingere) este cea a comparației cu procentele în PIB alocate de diferite state pe categorii de cheltuieli. Așa ceva comite azi dl. Daniel Zamfir, care, din poziția sa de șef al Comisiei Economice a Senatului susține că o creștere cu 40% a pensiilor nu ar destabiliza financiar România deoarece citez „creșterea punctului de pensie cu 40% ar reprezenta doar 8,4% din PIB, față de media europeană, care este la 12,9% din PIB. Deci suntem mult sub media europeană și dacă am fi majorat punctul de pensie la 40%.” Acest tip de „raționament” de o falsitate absolut ridicolă ne-a însoțit permanent de 30 de ani încoace și a stat la baza tuturor crizelor bugetare și nu numai prin care am trecut. Pentru că, deși este vorba de aritmetică elementară, aproape fără excepții, diriguitorii tot au cerut diverse procente din PIB pe domenii așa cum au văzut ei prin țări dezvoltate, fără să realizeze că însumarea lor depășește cu mult 100% din același PIB. Acest tip de comparație este mult mai periculos, nu doar pentru că induce ideea dementă că PIB-ul este egal cu veniturile anuale a le bugetului și deci trebuie împărțit potrivit ”mediei europene”, ci pentru că dă prostiei un aer de fundamentare științifică. Metodă utilizată de altfel cu succes și în cazul așa ziselor legi împotriva cămătăriei (media dobânzilor în UE, plafonări, etc) nu mai insist.

Nu în ultimul rând să vorbim puțin de împrumuturi, deficit bugetar și datoria publică și cum sunt ele utilizate, mai bine zis torturate și nu de ieri de azi, de politicieni și marea majoritate a mass-media. Păi, dincolo de chinuita limită de 3% mai sus amintită, avem adânc înfipte în mentalul politicienilor dar și în cel al publicului larg următoarele tâmpenii și să șe luăm pe rând. La împrumuturi, ele se fac nu în scopul plății acoperirii deficitului bugetar (adică de bani) și a plății ratelor la împrumuturile anterioare ci, în cel malefic al îmbogățirii băncilor și îndatorării deopotriva a românilor actuali și acelor nenăscuți (contra unor comisioane firește) Mai mult decât atât, între împrumuturi și plăți nu este nicio legătură, așa că revine obsesiv întrebarea ce a făcut Cîțu cu banii inclusiv în ședințele de noaptea minții ale comisiilor de ”specialitate”. Normal, și aici se fac comparații internaționale fără a mai face vreo distincție între monede și termene, ci doar în scopul exclusiv de a arăta cât de prost se împrumută statul român în comparație cu alții. Pasul 2, în care ar trebui să se-ntrebe de ce statele alea se-mprumută totuși mai ieftin mai întotdeauna nu mai este făcut. Motivul este simplu pentru că se-ajunge la deficite, bugetar și de cont curent, chestiuni deopotrivă vagi și neconvenabile din punct de vedere al comparației.

Deficitul bugetar, adică banii care lipsesc în raport cu cheltuielile avansate prin legi, pomeni sau escrocherii este și el un concept foarte chinuit zilele astea. Pe de-o parte este căinat de analiștii și politicienii din opoziție care dau ca sigură venirea FMI (dacă nu se-ntorc ei la putere, desigur) pe de alta, chiar dacă-l sporesc într-o singură zi cu 6,5% (peste cele 7-8 procente sau câte-or mai fi) nu e o problemă că sunt bani, dar nu se pricep ăilalți să-i găsească. Și despre datoria publică sau cursul de schimb sunt atâtea grozăvii de spus că nu mai termin. Dar seamănă cu cele mai sus descrise aproape la indigo, așa că, în afara faptului că ea se dorește a fi plafonată simultan cu creșterea pensiilor cu 40% ceea ce spune mult deja, poate altă dată.

N.Red. Daniel Oanta este expert principal in cadrul Bancii Nationale a Romaniei. Opiniile sale nu reprezinta pozitia BNR sau a redactiei