„Crede și nu cerceta!”, sau cum se luptă din greu știința și credința

Formula „Crede și nu cerceta!” nu se găsește în Biblie ori în altă scriere sacră și nu aparţine vreunui sfânt părinte, nici vreunui cleric sau teolog al oricărei religii din multele care există pe Pământ, ci a fost folosită de filozoful grec Iulius Celsus Polemeanus (sec. II d.Hr.), ajuns senator roman, consacrat anticreştin, şi face parte dintr-un pamflet prin care acesta încerca să ridiculizeze modul în care oamenii erau convertiţi la creştinism, neavând nici cea mai vagă legătură cu știința. Mai târziu, Origen Adamantius (sec. II-III), în lucrarea „Contra Celsus”, i-a combătut filozofia. De altfel, prin Origen s-a şi păstrat citatul cu pricina, ca și altele, căci scrierile lui Celsus nu ne-au rămas.

Cel puțin în ultimele secole, nici Bisericile nu s-au opus cercetării, nici aceasta n-a combătut credința. Ar fi fost și ridicol, căci cele două pur și simplu n-au același obiect de activitate, deci n-au de ce să se ia la bătaie: știința încearcă să răspundă la întrebările Cum? și De ce? (adică sursa fenomenelor luate separat), în vreme ce religia răspunde la un alt fel de De ce?, și anume În ce scop? (adică sursa tuturor fenomenelor luate la un loc).

Religia și cercetarea nu se iau la trântă. Ar fi şi imposibil, azi, în mileniul trei după Hristos, când toate mănăstirile şi multe biserici au site-uri pe Internet! Biserica nu doar că acceptă ştiinţa şi tehnologia, dar se foloseşte de rezultatele lor, străduindu-se să fie cât mai hi-tech.

Dar e imposibil și invers, în condițiile în care medici de foarte înalt nivel recunosc că vindecarea câte unui pacient nu se mai poate explica altfel decât printr-o intervenție divină, iar fizicieni de calibru recunosc cu sinceritate că cosmogoniile laice de până acum nu reușesc să explice convingător mare lucru. Desigur, Bisericile, ca instanţe morale ce sunt, între altele, iau atitudine când ştiinţa atinge limite care implică severe probleme de etică – eutanasia, clonarea umană, transplantul de cap – dar acestea sunt cazuri rare sau numai teoretice. Deocamdată…

Apropo de asemenea perspective horror, o parte dintre oamenii de știință au început, cum zice românul, „să-și ia seama”. Unul dintre cei doi a căror discuție reprezintă substanța cărții „Pot roboții să facă dragoste?” (ca să știți la ce întrebări existențiale s-a ajuns!) pune o întrebare cheie: „Oare trebuie să inventăm tot ce putem să inventăm?” După unii, se pare că da.

Dar cum priveau lucrurile patriarhii științei? Să vedem: Sir Isaac Newton: „Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni insuflaţi de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia”, punctând tranşant: „Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd Pământul aflat la distanţa potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâmplare!”

Primele cuvinte pe care le-a transmis Samuel Morse prin noua și revoluţionara sa cale de comunicare au fost: „Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!” Ulterior, a precizat: „Este opera Lui… Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!”. Robert Boyle a scris cărţi religioase, inclusiv despre „patimile, moartea, învierea şi înălţarea lui Iisus Hristos şi toate celelalte minunate lucrări făcute de El în timpul şederii Sale pe Pământ, pentru a întări convingerea oamenilor că El este atât Dumnezeu cât şi om”.

Johannes Kepler îl considera pe Dumnezeu „Creatorul plin de bunăvoinţă care a adus în fiinţă natura din nimic”. În „Armonia lumilor”, care descrie cel de-al treilea principiu al mişcării planetare, Kepler scria: „Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi înţelepciunea Lui nu are sfârşit”. Mai târziu a adăugat: „Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”.

Michael Faraday a fost creştin practicant, prezbiter în biserica sa locală, şi a predicat adesea Evanghelia. Întrebat de un jurnalist ce speculaţii face în legătură cu ceea ce urmează după moarte, a răspuns: „Speculaţii?! Nici una. Am certitudini. Şi sunt încredințat că El are puterea să vegheze ce I-am încredinţat până în ziua aceea”. Și mai limpede, Louis Pasteur a afirmat că „ştiinţa îi apropie pe oameni de Dumnezeu”, completând altădată: „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului”.

Şi mai tare: James Joule a fost semnatar al documentului (Londra, 1864), prin care 717 oameni de ştiinţă îşi declarau încrederea în integritatea ştiinţifică a Sfintelor Scripturi şi a precizat: „După cunoaşterea şi împlinirea voii Lui Dumnezeu, următorul meu ţel este să cunosc câte ceva despre atributele Sale – despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea Sa, aşa cum sunt ele arătate de lucrarea mâinilor Sale.”

„Bine-bine-bine”, s-ar putea spune, „astea toate se petreceau în vremuri confuze și mistice, când până și bieții oameni de știință erau victimele propagandei religioase! Uite, Albert Einstein era ateu!” Mda. Ateu cum era, a comentat teoria unui univers nedeterminist (în limbaj colocvial: un univers cam la plezneală – vezi și observația de mai sus a lui Newton) cu acum celebrele cuvinte „Dumnezeu nu joacă zaruri!” Drept care, de un secol, dezbatem la ce Dumnezeu se referea…

Dar ce ziceți de savanții în viață? Bunăoară fizicianul Basarab Nicolescu, pe care îl paște (nici o aluzie la sărbătoarea acestor zile) un Premiu Nobel de îndată că acceleratorul de la Geneva va confirma existența odderonului său – cum s-a întâmplat și cu Higgs și cu particula lui –, dimpreună cu astronoma Magda Stavinschi, sunt doar doi dintre nenumărații cercetători care se străduiesc să convingă lumea că nu e nicio contradicție, nicio concurență și nicio luptă între știință și religie.

Dar lumea se lasă greu.