Financial review. Prima pagină a ziarelor străine. Turismul- binecuvântare pentru francezi, blestem pentru venețieni. Reforma monetară eșuată a lui Maduro. Cât de mult a decăzut America (NYT) și cum Grecia nu a fost niciodată salvată

Turismul- în presa franceză e motiv de bucurie și calcule optimiste, în timp ce un reportaj din presa elvețiană vorbește despre ”blestemul” gondolelor, deplângând situația Veneției, care în ultimii 40 de ani și-a înjumătățit populația din cauza turiștilor. Francezii mai dezbat tema bugetului pe 2019, încă incert din multe puncte de vedere, în timp ce Handelsblatt are un reportaj despre reforma monetară eșuată a lui Maduro. The New York Times scrie despre cât de mult a decăzut America, iar The Guardian publică un text al lui Yanis Varoufakis- Grecia nu a fost niciodată salvată ,ea rămâne prizonieră într-o închisoare UE a datornicilor. Lectură plăcută!

LE MONDE: Turismul în Franța înregistrează noi recorduri

În 2018, țara ar urma să treacă bariera de 90 de milioane de turiști străini. Statistica franceză a revizuit în sus impactul acestei activități la peste 7% din PIB, estimând și îmbunătățirea balanței de plăți.

Turiștii chinezi sunt ținta preferată a profesioniștilor din domeniul ospitalității, aceștia înmulțindu-și inițiativele pentru a-i atrage. În această după-amiază din august, mulțimea parcă își dă întâlnire pe bulevardul Haussmann 21, chiar în inima Parisului. Cu ochii fixați pe telefonul mobil, aproximativ cincizeci de turiști asiatici așteaptă, blocând bariera care separă trotuarul de carosabil. La câțiva metri distanță, autocarele aruncă alți zeci de vizitatori care se grăbesc spre Galeriile Lafayette Sigle, intercalate între un lanț de produse cosmetice si unul de farmacii. Din anul 2017, Centrul Shopping & Welcome, situat la parter și subsol, este dedicat exclusiv clienților care călătoresc în grupuri. La intrare, hostess ele, vorbind Mandarin și Cantoneză, salută și conduc grupurile la subsol, unde li se face o scurtă prezentare a locului. Pe fiecare latură a pereților sunt bănci, care permit vizitatorilor să se odihnească, deoarece aceștia „adesea ajung direct de pe aeroport și sunt destul de obosiți”, spune doamna Chérie. Ceilalți, ajutați de recepționistele aflate mereu la dispoziția lor, își fac alergând, cumpărăturile. Ultima vizită e cea pentru TVA. Totul se face rapid, pentru a optimiza timpul de cumpărături. ” Ca și Galeriile Lafayette, întreaga Franță caută să atragă clienții din Asia. Pe termen mediu, pentru a atinge obiectivul său de 100 de milioane de vizitatori, Franța nici nu poate proceda altfel. Potențialul turistic chinez- 150 de milioane de turiști în întreaga lume în 2017 – este cel mai promițător, iar acum reprezintă doar 2% din sosiri. Și asta, chiar dacă Franța cunoaște în acest an un sezon turistic record, în ciuda grevelor din primăvară. Pentru prima dată în istoria sa, 90 de milioane de turiști străini ar urma să viziteze țara, spune Christian Mantei, directorul general al Atout France, Agenția pentru Dezvoltarea Turismului din Franța. Au fost 87 de milioane în 2017: „Sezonul este excelent. S-au uitat atentatele din 2015. Acum, americanii, indienii și chinezii se întorc în masă. Și pentru chinezi, rata de creștere este de aproximativ 10%, de trei ori mai rapidă decât creșterea globală a turismului. Pentru chinezi, Franța e deja prima lor destinație europeană. În 2010, au fost abia 600 000 de vizitatori în țară. Acum, depășesc 2.2 milioane. Toate magazinele și instituțiile culturale recrutează în masă angajați care să cunoască limbile asiatice.

Acești primari care demisionează în serie

Peste 1000 de primari francezi au demisionat în ultimii doi ani. ”Vine un un moment în care spui: M-am săturat!” După zece ani de activitate, Véronique Prézot a decis că este timpul să se oprească. Primarul orașului Bosc-Berenger, o localitate de 179 de locuitori din Seine-Maritime, spune de ce tocmai și-a desfăcut eșarfa de primar. Aleeasă în martie 2008, cu un mandat reînnoit în 2014, această veterană a serviciului public spune că venise la Primărie pentru a participa la viața comunității și pentru a face ceva pentru locuitori. „Primul meu mandat a mers bine”, continuă ea. Dar cu cât avansezi, realizezi că te lovești de constrângeri. Ea a încercat să salveze școala din Bosc-Berenger, deși ministerul Educației voia s-o închidă din cauza lipsei de forță de muncă. Pentru primar, asta a fost lovitura de grație. „Copiii erau fericiți acolo, activitatea școlii era viața comunității. Localitatea va fi una tristă în septembrie, spune ea. Ea promisese să se retragă dacă închiderea se va produce, așa că îndatoririle sale par încheiate. Cazul lui Véronique Prézot nu este izolat. Din 2014, demisiile primarilor au depășit 1000, ajungând la 1.021 – de două ori mai mult decât în perioada anterioară (2008-2012).. Când sunt întrebați despre problemele lor, oficialii scot o listă lungă, care conduce la un sentiment de neputință. În Castillon, un sat de 378 de locuitori în Alpes-Maritimes, fostul primar Philippe Rion spune: „Între 2013 și 2017, bugetul nostru de a fost redus la jumătate”, spune el. A trebuit să tăiem totul. De la un an la altul, a fost chiar necesară majorarea impozitelor cu 20%. Atât de mult încât ceremoniile naționale trebuiau anulate, întrucât nu mai erau bani. Furios, domnul Rion a demisionat la începutul acestui an și își descrie mandatul municipal ca fiind un „iad”.

LES ECHOS- Măsurile șoc ale lui Macron pentru a frâna creșterea deficitului

Bugetul pe 2019, despre care Edouard Philippe a vorbit la modul general duminică într-un interviu, e construit pe o creștere economică de 1,7%, în timp ce prognoza precedentă fusese de 1.9%. Această ușoară încetinire a fost asumată pentru a ține în frâu deficitul bugetar. Vor fi tăiate circa 4500 de posturi din sectorul public (deși se promiseseră tăieri mai ample) și va avea loc o reformă a fiscalizării De asemenea, unele prestații sociale vor fi înghețate sau vor cunoaște o creștere insignifiantă, de cel mult 0.3%

HANDELSBLATT: Reforma monetară din Venezuela a eșuat după numai o săptămână

Salvador Primele experiențe cu noile bancnote din Venezuela au fost frustrante pentru Eugenio Martínez. Timp de câteva ore, jurnalistul din ziarul El Nacional a stat la coadă la unul dintre ATM-urile din capitala Venezuelei, Caracas, până când acesta i-a livrat bancnotele ”suverane”. Mai exact, exprimat în dolari, echivalentul a 16 cenți. Aceasta e suma maximă pe care o poți retrage.

Anterior, guvernul a tăiat cinci zerouri din vechile bancnote. Teoretic, odată cu emiterea noului „bolivar suveran”, timpul hiperinflației s-a încheiat. Noul bolivar este ancorat la criptomoneda Petro, care la rândul ei are în spate rezervele de petrol venezuelene. La acea vreme, președintele Nicolás Maduro era convins că a găsit „formula magică” pentru a pune capăt crizei economice. „Credeți-mă, planul va funcționa,” dădea el asigurări.

Numai că, atunci când jurnalistul Martínez a vrut să-și ia o cafea și o brioșă, acestea costau 70 de Bolivari sau un dolar – de șapte ori mai mult decât suma maximă pe care el o putea retrage de la un bancomat. Lui Martinez îi devenise clar: „Și această reformă va eșua”!

Și are dreptate . După 3 zile, noul bolivar pierdea 40% în fața dolarului. Hiperinflația continuă să muște din bani, și o va face mai departe.

Producția de petrol s-a prăbușit și ea, fiind estimată la 700.000 barili pe zi, adică o treime di9n cât era acum doi ani și jumătate. Băncile și investitorii străini nu mai împrumută Venezuela din cauza încălcărilor drepturilor omului și a lipsei de democrație. Maduro va agrava criza în continuare cu reforma sa monetară și cu decretele sale economice, cred venezuelenii.

Jurnalistul Martínez vede realist situația: „Am devenit Zimbabwe-ul Americii Latine!”.

THE NEW YORK TIMES: Cât de mult a decăzut America

THE NEW YORK TIMES (SUA) – În Vest e altfel. E mai ușor să te simți în contact direct cu o bucățică din esența a ceea ce este America. Spațiul, din care atât de mult încă mai este atât de pustiu, atât de formidabil, vorbește despre oportunitatea americană. Nemărginirea invită la reinventare și la individualism spinos. Aici, în Colorado, stat violet [stat în care electoratul este aproape egal împărțit între democrați (albastru) și republicani (roșu) – n.trad.], divizat între iubitorii de arme de foc și iubitorii de marijuana fumată legal, tendințele libertariene sunt puternice.

Aceasta e bucățica de SUA pe care restului lumii îi este greu s-o priceapă. De unde disprețul pentru pomeni [ajutoare sociale de stat – n.trad.], de unde semnul egalității pus între asistența universală de sănătate și socialism, de unde obsesia de a te baza doar pe tine însuți, de unde refuzul de a vedea că răspândirea armelor de foc duce la răspândirea împușcărilor în masă? Evident că aglomerata Europă, cu rănile ei, caută solidaritate în numele stabilității, în vreme ce America, cu spațiile ei vaste, îmbrățișează dreptul de a fi lăsat în pace (cel puțin până când se întâmplă să ai nevoie de un medic) și dreptul de a putea explora, indiferent de riscuri, următoarea frontieră.

Spuneam că în Vest e altfel. De fapt nu e chiar așa de diferit în Vest, doar că acolo poți vedea mai clar pe ce principii se fundamenta această țară, în propria ei imagine mitologizată despre sine, ce însemna să fii american, ce însemna să aspiri la o măsură nouă și exemplară de libertate, precum și cât de mult au decăzut lucrurile, într-atât încât să ajungă să-l producă pe președintele Donald Trump.

Nici o parte a țării nu este imună la fractura americană sau la războaiele sordide ale lui Trump, la confruntările culturale pe teme de identitate, gen [în sensul de sex asumat de un individ, indiferent de sexul lui biologic – n.trad.] și rasă, la efectele stagnării veniturilor vreme de decenii ori la narcisismul modernității.

Într-un stat violet, spre diferență de Brooklyn (New York) sau Palo Alto (California), aceste diferențe se presează reciproc. Apar conversații care sparg liniile de demarcație ideologică. Localitatea Grand Junction, din vestul statului Colorado, a votat la ultimele alegeri cu Trump. Acolo am vorbit cu Robert Babcox, un pastor, care îl laudă pe președinte pentru că își respectă promisiunile din campania electorală și pentru că, „lăsând la o parte toată bravada” lui, revigorează economia.

Babcox a calificat interdicția privind încărcătoarele de arme cu peste 15 cartușe, promulgată de guvernatorul democrat cu aspirații prezidențiale John Hickenlooper, „o lege naivă”. Pastorul mi-a spus că, dacă vrea, se urcă în mașină, trece granița din apropiere în statul vecin, Utah, și-și cumpără de acolo un încărcător de mare capacitate. El afirmă că Al Doilea Amendament [stabilește dreptul populației de a deține și purta arme de foc (pentru a se putea apăra dacă statul își pierde caracterul democratic) – n.trad.] a fost conceput pentru a crea o miliție „egală cu guvernul pentru a asigura independența” și că, în consecință, interdicția privind încărcătoarele ar trebui abrogată. El a spus: „Dacă eu restricționez pe cineva în privința armelor pe care le poate cumpăra, de ce nu aș fi eu în stare să restricționez ce poți spune tu despre mine în baza Primului Amendament? Atunci când periclităm un drept, le periclităm pe toate.”

Cuvintele nu ucid, i-am spus eu. Unele lucruri sunt mai rele decât moartea, mi-a răspuns el. Atunci, am întrebat eu, Trump este excelent? Nu, a replicat pastorul. El nu are încredere în Trump decât „până la un punct”. Cineva ar trebui să-i confiște telefonul, mi-a spus el. Americanii se pot uni, afirmă el, lăudându-l pe John F. Kennedy. „Eu am fost înrolat la Marină”, mi-a zis. „Am văzut atât de mulți dispăruți înainte de vreme – albi, negri, hispanici. În cazul fiecăruia m-a durut la fel de mult, și toți tot roșu au sângerat, iar acea lecție n-am uitat-o niciodată.”

Adevărul în privința fiecărei noi revelații șocante despre Trump – cea mai nouă fiind cea a lui Michael Cohen, care a violat legislația privind finanțarea campaniei electorale plătind două femei pentru a nu divulga informații, în coordonare cu un „candidat la o funcție federală” – este acela că ea era deja întipărită în imaginea lui. Susținătorii lui – și sunt câteva zeci de milioane – nu și-au făcut niciodată iluzii. N-am întâlnit nici unul, inclusiv Babcox, care să nu fi avut un tablou destul de clar în privința lui Trump. Ei au știut încă de la bun început că e un narcisist nevoiaș, un afemeiat, o canalie, un fanfaron și, în general, o ființă umană abjectă. De aceea înregistrarea „Access Hollywood” [conversație obscenă a lui Trump – n.trad.] sau împăunarea cu „aș putea împușca pe cineva pe Fifth Avenue” [„…și tot n-aș pierde voturi” – n.trad.] nu i-au distrus candidatura.

Este de asemenea motivul pentru care trebuie tratat cu precauție impulsul de a crede că a venit momentul în care totul începe să se destrame. Sigur, Trump pare mai disperat acum. Dar cine aplică legea, dacă Trump a încălcat-o? O aplică Congresul – și până când lucrurile se vor schimba acolo (poate la alegerile din noiembrie) ori până când republicanii vor abandona în sfârșit politica de a se ține de nas și a acționa tot oportunist, Trump va trece cu bine de furtună.

Există o întrebare mai profundă, care ne readuce la extraordinarul peisaj vestic și la înaltul ideal american consacrat de el. Americanii l-au ales pe Trump. Nimeni altcineva nu a făcut-o. Ei s-au coborât la nivelul lui. Masculii albi creștini care își pierd locul în cadrul ordinii sociale au decis că vor face orice pentru a se salva – și ia mai dă-o naibii de moralitate. Au făcut un târg cu diavolul în deplină cunoștință de cauză. Și atunci întrebarea reală este: Ce mai înseamnă astăzi să fii un american? Cine naiba suntem noi? Ce am devenit?

Trump era un simptom, nu o cauză. Problema este mult mai profundă decât persoana lui.

În opinia lui William Steding, un istoric din Colorado specializat în diplomație, individualismul american s-a metamorfozat în narcisism, perfectibilitatea în sentiment de îndreptățire, iar excepționalismul în hybris. Din toate acestea, și din altele, s-a născut malignitatea subversivă a lui Trump. Ea nu poate fi extirpată peste noapte. (RADOR)

THE GUARDIAN: Grecia nu a fost niciodată salvată – ea rămâne prizonieră într-o închisoare UE a datornicilor. Articol de Yanis Varoufakis (fost ministru de finanțe al Greciei)

– Pe parcursul săptămânii trecute presa planetei a proclamat finalizarea cu succes a programului de salvare financiară a Greciei, instituit în 2010 de către Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. Primele pagini ale ziarelor celebrau încheierea salvării Greciei, ba chiar până și sfârșitul austerității.

Reportaje radioase din punctul zero al crizei zonei euro înfățișau intervenția de opt ani a Europei în Grecia ca pe o paradigmă a solidarității europene judicioase cu oaia sa neagră; un caz de părinte iubitor care impune totuși disciplina, măsură care, suntem informați, a funcționat.

O lectură mai atentă a datelor concrete indică însă o altă realitate. În fix acea săptămână în care o Grecie devastată intra într-o nouă perioadă de 42 de ani de austeritate dură și într-o înglodare și mai profundă în datorii (2018-2060), cum e posibil să fie prezentate drept realități sfârșitul austerității și recâștigata independență financiară a țării? Din contră, în facultățile noastre de jurnalism și în departamentele economice săptămâna trecută ar trebui dată drept exemplu cu privire la cum se poate construi la nivel internațional consensul în jurul unei minciuni absurde.

Dar haideți să începem prin a ne defini termenii. Ce este o salvare și de ce versiunea ei grecească este excepțională și perpetuă? În urma colapsului bancar din 2008 aproape fiecare guvern a fost nevoit să salveze băncile. În Regatul Unit și SUA e faimos faptul că guvernele au dat undă verde Băncii Angliei, respectiv Rezervei Federale, pentru a tipări munți de bani publici pentru a readuce băncile pe linia de plutire. În plus, guvernele britanic și american au împrumutat mari sume pentru a ajuta și mai mult băncile falimentare, iar băncile lor centrale au finanțat cea mai mare parte a respectivelor datorii.

Pe continentul european se desfășura o dramă mult mai gravă, datorită straniei decizii luate de UE în 1998 de a crea o uniune monetară cu o Bancă Centrală Europeană lipsită de un stat care să o susțină politic și cu 19 guverne responsabile cu salvgardarea propriilor bănci în vremuri de tumult financiar, dar fără a avea bănci centrale care să le ajute. De unde până unde acest aranjament anormal? Pentru că condiția pusă de Germania pentru a renunța la marcă în favoarea euro a fost interdicția totală ca vreo bancă centrală să finanțeze bănci sau guverne – italiene sau grecești, bunăoară.

Prin urmare, în 2009, atunci când băncile franceze și germane s-au dovedit a fi chiar mai falimentare decât cele de pe Wall Street sau din City, nu mai exista nici o bancă centrală care să dețină autoritatea legală sau susținerea unei voințe politice pentru a le salva. Astfel, în 2009, până și cancelarul german Angela Merkel s-a panicat atunci când a fost informată că guvernul ei va fi nevoit să injecteze în băncile germane, peste noapte, 406 miliarde de euro din banii contribuabililor.

Dar, din nefericire, nu a fost suficient. Câteva luni mai târziu, consilierii au informat-o pe dna Merkel că, exact ca în cazul băncilor germane, statul grec supra-îndatorat constatase că-i este imposibil să-și mai rostogolească datoriile mai departe. Dacă și-ar fi declarat falimentul, Italia, Irlanda, Spania și Portugalia i-ar călca și ele pe urme, cu rezultatul că Berlinul și Parisul se vor confrunta atunci cu o nouă necesitate de a-și salva băncile, de data aceasta mai mare de 1 trilion de euro. În acel punct s-a decis că guvernului elen nu i se poate permite să spună adevărul, adică să-și mărturisească falimentul.

Pentru a perpetua această minciună, Atenei falimentare i s-a dat, sub perdeaua de fum a „solidarității cu grecii”, cel mai mare împrumut din istoria omenirii, ce urma apoi a fi trecut imediat băncilor germane și franceze. Iar pentru a-i pacifica pe parlamentarii germani furioși, acel împrumut pantagruelic a fost acordat cu condiția unei austerități brutale pentru poporul grec, austeritate care l-a plasat într-o mare criză economică permanentă.

Pentru a vă face o idee cu privire la devastarea care a urmat, imaginați-vă numai ce s-ar fi întâmplat dacă în Regatul Unit RBS, Lloyds și celelalte bănci din City ar fi fost salvate fără ajutorul Băncii Angliei, doar prin intermediul împrumuturilor externe contractate de guvern. Toate acele împrumuturi ar fi fost acordate doar cu condiția ca în Regat salariile să fie reduse cu 40%, pensiile cu 45%, salariul minim pe economie cu 30%, iar cheltuielile NHS [sistemul public de sănătate britanic – n.trad.] cu 32%. Regatul ar fi fost acum pustiul Europei, exact cum este Grecia în ziua de azi.

Dar nu s-a încheiat acest coșmar săptămâna trecută? Absolut deloc. Tehnic vorbind, acordurile de salvare ale Greciei aveau două componente. Prima dintre ele presupunea ca UE și FMI să acorde guvernului grec un oarecare mijloc financiar cu care el să se poată preface că-și plătește datoriile. A doua componentă era austeritatea dură, luând forma unui nivel ridicol de ridicat al impozitării și a unor reduceri atroce de pensii, salarii și cheltuieli publice cu sănătatea și învățământul.

Săptămâna trecută s-a încheiat într-adevăr al treilea pachet de salvare, tot așa cum al doilea s-a încheiat în 2015 și cum s-a încheiat și primul în 2012. Acum avem un al patrulea astfel de pachet de salvare, care se deosebește de anterioarele trei în două moduri lipsite de importanță. Acum, în loc de a se acorda noi împrumuturi, plata unor datorii de 96,6 miliarde de euro ce ar fi trebuit să înceapă din 2023 va fi amânată până după 2032, când acești bani vor trebui plătiți, cu dobânda aferentă, pe lângă plata altor datorii consistente deja programată pentru aceeași perioadă. Iar a doua deosebire este aceea că, în loc să-l numească al patrulea pachet de salvare, UE l-a botezat, triumfal, „încheierea salvării”.

Nivelul absurd de ridicat al TVA-ului și al impozitării micilor afaceri persistă, desigur, tot așa cum vor avea loc noi reduceri de pensii și se vor aplica noi impozite punitive pe veniturile celor mai săraci oameni, măsuri deja programate pentru 2019. Guvernul elen s-a angajat totodată să mențină o țintă de surplus bugetar pe termen lung, la care nu se ia în calcul și achitarea datoriilor (3,5% din PIB până în 2021 și 2,2% din PIB în intervalul 2021-2060) și care va necesita austeritate permanentă. În privința acestei ținte, însuși FMI a apreciat că există o probabilitate mai mică de 6% ca ea să fie atinsă vreodată de oricare dintre statele zonei euro.

Rezumând, după ce au salvat băncile franceze și germane pe socoteala celor mai săraci cetățeni ai Europei și după ce au transformat Grecia într-o închisoare de datornici, creditorii Greciei au decis săptămâna trecută să proclame victoria. După ce au plasat Grecia în comă, ei au făcut coma permanentă și au declarat-o „stabilitate”: i-au făcut vânt poporului nostru în prăpastie și i-au celebrat reculul atunci când s-a lovit de stânca unei mari crize drept dovadă a „redresării”. Pentru a-l cita pe Tacit, ei au făcut o pustietate și au numit-o pace. (RADOR)

LE TEMPS: Blestemul gondolelor venețiene

La umbra unui cort, doi polițiști urmăresc turiștii care se îndreaptă către una din ”sestieri” venețiene (Veneția are 6 sestieri- cartiere, districte). „Veneția se află într-o stare de asediu permanent. Turismul continuă să contribuie din plin la eroziunea unor porțiuni ale orașului”, spune Giacomo Salerno, care ăși dă doctoratul în turism. În Veneția, străzile sunt atât de înguste și podurile sunt atât de înghesuite încât este suficient ca doi turiști să se așeze în fund ca să mănânce un sandwich pentru a bloca traficul pietonal. Venețienii au adoptat toate strategiile de evitare prin ”calle sconte”, aceste străzi mici, umbrite, care evită pasajele aglomerate. „Acestea sunt locurile pe care nu trebuie să le pomeniți în articolul dvs.”, îi sopune Salerno, reporterului. Pe drum, el face un inventar al tuturor lucrurilor care s-au schimbat: spitalul în care s-a născut a devenit hotel, la fel ca și primul său apartament sau sediul poliției locale. Oficiul poștal al istoricului Fontego dei Tedeschi (care a fost sediul și un spațiu restrictiv de locuit pentru negustorii germani din oraș) a fost transformat în duty free plin de turiști chinezi. În Campo San Bortolo (piață considerată de venețieni ca inima socio-culturală a orașului Veneția. Foarte activă și foarte populară datorită poziției strategice, ea este locul unor evenimente importante. În centrul pieței se află un faimos monument în memoria lui Carlo Goldoni) se vede cel mai bine cum localnicii au cedat locul turiștilor. În patruzeci de ani, orașul a pierdut jumătate din locuitori O parte s-au refugiat în orașul adiacent Mestre, unde chiriile sunt mai moderate, iar străzile mai puțin sufocante. Veneția a devenit un muzeu la periferia lui Mestre. „Fostul cartier al clasei muncitoare din Veneția (180.000 de locuitori) nu este nici el cruțat de turismul de masă. Un lanț hotelier construiește o linie de ostelli dedicată turiștilor cu bugete mici. Pentru orașul dogilor, asta înseamnă o capacitate suplimentară de 3000 de turiști.

WALL STREET ITALIA: Nava Diciotti: Comisia UE îi transmite lui Luigi Di Maio că „ameninţările sunt inutile”

Comisia Europeană a decis să intervină în urma declaraţiilor făcute de vice-premierul italian, Luigi Di Maio, care a ameninţat că va reduce contribuţiile italiene la Uniunea Europeană dacă nu se va ajunge la un acord asupra împărţirii migranţilor, începând cu cei 150 aflaţi încă la bordul navei Diciotti.

Provocării a răspuns purtătorul de cuvânt al Comisei UE, Alexander Winterstein, în timpul unui briefing cotidian: „Să nu ne apucăm să arătăm cu degetul unii spre alții. Credem, de asemenea, că comentariile neconstructive, ca să nu mai vorbim despre ameninţări, nu sunt utile şi nu ne apropie de o soluţie. Uniunea Europeană este o comunitate de reguli şi acţionează în baza regulilor, nu a ameninţărilor. Găsirea unei soluţii pentru persoanele aflate la bord este prioritatea noastră principală. Pe acest lucru ne concentrăm şi pe acest lucru ar trebui să se concentreze toţi ceilalţi”.

Totodată, Comisia Europeană „nu este împotriva unora” sau în favoarea altora, ci este un organ care ajută statele membre să găsească o soluţie comună. În special, Winterstein a afirmat că nu este interesat de “troubleshooting navă cu navă”, care a caracterizat până acum acţiunile guvernului italian, ci de o soluţie pe termen lung.

Cancelarul austriac Sebastian Kurz a comentat declaraţiile vice-premierului, astfel: „Dau puţină importanţă amenințărilor şi, în special, amenințărilor de acest gen. Dar nu aş subestima un astfel de lucru, nu cred că se va ajunge aici”.

Poziţia guvernului italian a fost confirmată de Di Maio, invitat vineri dimineaţă la emisiunea „Agorà”: „Nu vrem să fim bătaia de joc a celorlalte state din UE. Dăm 20 de miliarde de euro în fiecare an la UE şi primim înapoi puţin peste 10 miliarde. Vrem să contribuim şi la buget, dar numai dacă există un proiect, o voinţă de a ne ajuta în mod reciproc.” (RADOR)