Razboiul pierdut al intelectualilor

« Le «juste milieu » est ce qu’il y a de plus opposé à l’union des contraires. » Simone Weil

Vă mai amintiţi de ICR? Primul ministru nu l-a uitat. Dar – şi acesta e cel mai mic lucru ce poate fi spus – nici nu-l ţine minte. ICR-ul a fost, timp de şapte ani, un rar exemplu de instituţie care nu doar a funcţionat (ca să-şi justifice existenţa), ci care şi-a făcut treaba. Au spus-o străinii care-au avut de face cu el şi a dovedit-o prezenţa, reală nu formală, a culturii româneşti în marile manifestări culturale ale lumii de astăzi. Apoi, într-o zi, s-a decis că toate acestea sunt nesemnificative şi – cu o viteză aiuritoare – ICR-ul a fost transformat într-o bufonerie vrednică de milă, pentru ca, în cele din urmă, să fie abandonat insignifianţei. Despre fostul lui director – Horia Roman Patapievici – s-a spus mai mult decât poate îndura pagina albă: a fost făcut lacheu al Preşedintelui, delapidator al banului public, dispreţuitor al tradiţiilor, hulitor al neamului, etc. Nu se terminase, nici pe departe, atacul la adresa preşedintelui ICR şi a venit la rând Mircea Cărtărescu. Cel mai important scriitor al României postdecembriste a fost făcut profitor, beneficiar al largheţii ICR-ului din vremea lui Patapievici şi, deloc discret, s-a sugerat că ambiţiile lui internaţionale sunt mult peste posibilităţile lui literare. Apoi s-a reîntors (după 8 ani) în ring Lucian Boia: istoricul care ne-a amintit că trăim în secolul XXI, nu în secolul XIX şi că privirea critică menită a interoga miturile istoriei ne eliberează de idolii tribului a fost facut – cum altfel? – neromân, ponegritor al valorilor noastre patriotice şi securist de cursă lungă. Nu a scăpat nici Neagu Djuvara, şi el acuzat de interese subversive, atunci când nu e – pur şi simplu – prezentat ca un bătrânel zaharisit. Vladimir Tismăneanu a fost licenţiat de la conducerea IICCMER-ului fără nici o explicaţie, ca şi cum prezenţa şi activitatea acestui intelectual cu o solidă reputaţie în mediile specializate din Occident nu ar avea nici o valoare la el acasă. Cu puţină vreme în urmă a ajuns pe listă şi Andrei Pleşu. Din eseistul plin de farmec şi care ne îndeamnă mereu la meditaţie (şi la tăcerea fără care rostirea nu e decât zgomot) n-a mai rămas decât adulatorul lui Ceauşescu, ministrul tuturor guvernelor şi al tuturor preşedinţilor, un descurcăreţ cinic şi limbut ce se ascunde sub masca bonomiei. Nu demult a fost rândul lui Mircea Mihăieş: renumitul anglist si unul din cei mai tenaci jurnalişti antitotalitari a ajuns, dintr-o dată, un “fascist bătrân”. Cei menţionaţi nu sunt singuri; de-a lungul timpului la fel ne-au fost prezentaţi Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea şi câţi alţii. Întâmplător sau nu, pe cei mai mulţi dintre oamenii aceştia îi leagă – pe lângă relaţiile lor personale – editura la care îşi publică lucrările: Humanitas. Astfel că, dincolo de portretul în acid al fiecăruia, ni se sugerează o cabală de intelocraţi. Răi români, mediocrii scriitori, oameni fără caracter care se îmogăţesc cu neruşinare vânzându-şi veninul în tomuri licoroase menite a cultiva frustrări juvenile. Astfel ne sunt prezentaţi cei mai reprezentativi intelectuali români ai zilei de azi, cei care – într-o altă lume – ar ilustra manualele şcolare ca modele de gândire şi de exprimare.

E drept, după fiecare val de noroi şi ură, o mână de oameni – mai mereu aceeaşi – s-au adunat (cu sau fără papioane) pentru a protesta faţă de această ignominie, au semnat petiţii difuzate – aproape întotdeauna – în aceleaşi reviste şi pe aceleaşi site-uri şi au încercat să atragă atenţia instituţiilor statului asupra riscului derapajelor verbale ale celor ce-i ponegresc în deplină impunitate. O anumită parte a presei i-a susţinut, alta (mult mai numeroasă) s-a mulţumit să le prezinte protestul doar ca pe-o fărâmă – repede pierdută – a agitaţiei cotidiene, alta, dacă nu i-a susţinut deschis pe atacatori, a făcut haz pe seama atacurilor şi, în fine, o a patra parte i-a ignorat cu desăvârşire pe intelectuali. La fel cum i-a ignorat şi îi ignoră cea mai mare parte a populaţiei. Cei care n-ar ezita nici o clipă să strige “Free Gigi!” sunt cu totului indiferenţi la soarta câtorva scriitori pe care nu i-au citit nicicând şi de care abia dacă au aflat la televizor. Iar dacă i-au văzut, nu-şi spun decât: Lasă bă, că merită! Ce’i mai deştept ca noi? Ce vorbeşte dă nu-l înţălege nime’? Ăştia numa’ dă dân gură şi ia banii dă la proştii ce-i crede! Din păcate asta e. Cei ce gândesc astfel – fie că o spun, fie nu – sunt mai mulţi, infinit mai mulţi decât cei cei care-au dechis cărţile autorilor citaţi şi decât cei dispuşi să-i apere. Şi dacă sunt atât de mulţi înseamnă că s-a întâmplat ceva cu lumea în care trăim, ceva în virtutea căruia gândul riguros şi cuvântul potrivit au ajuns într-atât de străine celor mai mulţi oameni încât să le stârnească repulsia. Iar dacă au ajuns astfel înseamnă că profesioniştii gândului şi ai cuvântului – intelectualii – poartă o vină, alta decât cele ce li se pun în seamă, dar poate mai dureroasă decât rănile pe care le fac vorbele fără noimă ale celor ce-i hulesc. Mi-a fost dat să aud, în anii ’80, oameni de la ţară vorbind cu respect de Mircea Eliade şi întrebând de cărţile lui în librăria din satul lor, la fel cum – în iarna lui ’90 – oameni de toate condiţiile stăteau la coadă, la chioşcul gării, ca să ia revista “22”. Astăzi, mai bine de jumătate din clasa fiicei mele – copii de 12 –13 ani – nu au călcat niciodată în viaţa lor într-o librărie. E numai vina lor?

A fost, totuşi, atât de mare prestigiul intelectualilor în comunism? Într-un sens da: nimeni nu-şi mai imaginează astăzi efectul de seism pe care-l avea în acel timp publicarea unei cărţi, difuzarea unui film, audiţia unui disc “de dincolo”. Oamenii se livrau culturii cu sentimentul că aceasta este porţia de libertate care le e, dacă nu direct accesibilă, cel puţin îngăduită. Monotonia sterilă a discursului oficial (redus la un sunet de fond) şi aura interdictului (ce nuanţa până la suavitate vocile) dădeau cuvântului o greutate pe care nu o are în zarva pieţei. Astăzi am putea spune că, în bună măsură, nu era vorba decât de efectul de distorsiune pe care-l inducea acea lume strâmbă. Şi, totuşi, poate că era un pic mai mult. Comunismul – ca ideologie în primul rând – avea un punct slab: se vedea pe sine însuşi ca fiind ultimul avatar al iluminismului. Menirea lui era aceea de-a lumina masele; de-a le alfabetiza, de-a le scoate de sub tirania ancestrală a superstiţiilor, de-a moderniza o lume arhaică deprinzând-o cu “ultimele cuceriri ale tehnicii” şi, de la un punct încolo, de-a cultiva valorile naţionale: literatura, istoria, etnologia. Astfel se face că diverse forme de cultură tare, mai ales în domeniul ştiinţific, au supravieţuit şi pe parcursul celor mai acerbe perioade de represiune. Apoi, de la un moment dat, s-a ajuns la modus vivendi în care anumitor genuri (cu priză mai largă la public) li s-a încurajat – sau doar tolerat – o anumită libertate în a problematiza acele lucruri care nu puteau face (din raţiuni de coerenţa doctrinară) obiectul unor analize serioase. Era un spaţiu de “se poate” pe care intelectualii – a căror vocaţie e legată de publicul căruia i se adresează – l-au speculat cu abilitate. Iar publicul i-a înţeles şi i-a urmat. Care public? Între altele, comunismul a şcolarizat (aproape) toată populaţia României. Niciodată ţara nu avut atâţia potenţiali cititori ca în acel timp. Evident, nu toţi alfabetizaţii citeau literatură, istorie, eseuri sau lucrări de specialitate. Dar mulţi o făceau (sau simulau că o fac), nu doar pentru plăcerea subtilă a jocului cu interdictul, ci şi pentru că aceste lucrări scrise erau – într-un anumit mediu – elementele comune ale socializării. Oamenii aveau o meserie, o formaţie – cel mai adesea temeinică – şi, dincolo de aceasta, literatura le satisfăcea deopotrivă anumite curiozităţi (iar limitele, vizibil – prea vizibile, ale discursului oficial care se suprapunea prea puţin cu memoria familială, aveu de ce să-i facă curioşi) şi le dădea sentimentul apartenenţei la o castă a “celor care ştiu”. În felul ei, această segregare era, paradoxal, destul de democratică: ea se baza pe de o parte pe interiorizarea unor reguli ale lecturii în şcoală (şcoala de atunci era nu mai bună, ci mai strictă decât cea de acum), pe de alta pe tirajul de masă al lucrărilor publicate şi, nu în ultimul rând, pe “greutatea” fiecăreia dintre ele. Nu ştiu să fi vorbit cineva la noi despre funcţia critică a cenzurii în comunism. Aceasta funcţiona, evident, ca un filtru ideologic, dar nu numai. Au fost lucruri care nu s-au putut niciodată publica în timpul comunismului. Şi a existat întotdeauna o anumită critică pe care comunismul nu a putut-o asimila în maşinăria lui explicativă. Pe de altă parte erau o mulţime de lucruri – fie nonideologice, fie slab ideologice, fie ideologizabile doar prin interpretare – faţă de care ideologia oficială nu reacţiona, sau reacţiona anemic. Astfel, în linii mari, mare parte din ceea ce s-a tradus după ’64 era literatură demnă de a fi citită. Între altele pentru că cenzura îşi făcea treaba: o carte era tradusă cu – cum să-i spun? – un “efect de ecou” de minimum 5 ani. Altfel spus, apuca să se clasicizeze în cultura în care apăruse. Pe lângă aceasta, cu excepţia marilor clasici, nici un autor nu era tradus in extenso: traducătorul (şi, har Domnului!, aveam mari traducători pe atunci) trebuia să aleagă din opera cuiva cartea sau cărţile cele mai reprezentative. Ceea ce înseamnă că era tradus nu doar un autor consacrat, ci era tradus si cu cea mai bună/ cele mai bune carte/cărţi ale sale. În plus, dat fiind şi monopolul livresc al informaţiei, toată lumea (care citea) citea acea carte, ce se înscria – destul de repede – într-un mental comun în care devenea un reper. Iar suma acestor cărţi crea un mental comun destul de extins şi de stabil în timp. Toate acestea făceau ca, în acea vreme, criteriile de lectură (pentru cine voia să citească) să fie destul de clare. Lucru cu atât mai valabil pentru literatura autohtonă unde – ghidaţi de câţiva critici şi de vocea “Europei Libere” – aproape toţi ştiau ce merită şi ce nu merită a fi citit. Dar citeau – atât de mulţi, atât de mult şi atât de bine orientat – oamenii din acea vreme? Greu de spus, mai les în absenţa unor studii temeinice. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că la doar şapte luni de la Revoluţie, o falangă a lor striga pe străzile capitalei: “Noi muncim, noi nu gândim!” şi “Moarte intelectualilor!”. Atunci, probabil s-a rupt definitiv echilibrul dintre intelectuali şi societate. Tot timpul, în România, intelectualitatea a fost percepută (sau, cel puţin, s-a autoperceput) ca o castă ce nu interferează cu “lumea muncitoare”, alfel decât la nivelul unei fascinaţii ce oscilează între romantism (cultivat inclusiv de Partid) şi o bizară folie bergère (care, în diverse variante şi cu diverite intensităţi, ne-a afectat periodic). In vara lui ’90 “omul muncii” capătă chipul hâd al celui ce dă cu bâta – chip ce-l reactualizează pe cel al copilului de la ţară, dotat cu bocanci şi chipiu, ce zdrobea oasele elitei interbelice închisă în puşcăriile lui Dej. Şi tot atunci rudimentul de dialog dintre intelectuali şi dezmoştenţii comunismului (repede etichetaţi ca “nostalgici”, în fapt prizonieri ai discursului puterii) încetează cu desăvârşire. Acesta a fost efectul cel mai trist al mineriadelor. Dar chiar de la început semnele scindării erau vizibile.

Problema lui decembrie 1989 nu e aceea că nimeni nu a prevăzut prăbuşirea (atât de rapidă) a celui ce condusese ţara timp de 25 de ani, ci aceea că nimeni nu avea nici o idee despre ce şi cum va fi România de după Ceauşescu. Oamenii ieşiţi în stradă erau, în sfârşit, fericiţi: pe de o parte eliberaţi de dispariţia celui ce devenise omniprezent, pe de alta, convinşi – asemeni unor copii – că e îndeajuns să-şi dorească ceva, pentru ca lucrul în cauză să poată fi realizat. Cei mai mulţi nu aveau decât dorinţe generale (de tipul “vrem să trăim mai bine”), dar nimeni nu avea idee care sunt mecanismele economice şi sociale – şi care e gândirea ce le subîntinde – prin care aceste dorinţe pot fi realizate. În fapt, generalizarea progresivă a raportărilor false în economie, dublată de centralizarea tuturor deciziilor semnificative în mâinile “conducătorului” precum şi lipsa oricărei dezbateri articulate asupra problemelor sociale şi a modului lor de înţelegere au avut ca efect faptul că, atunci, ne lipseau – dureros – oamenii care să ştie care era starea de fapt a economiei şi a societăţii precum şi cei care să aibă o viziune asupra căilor prin care se putea ieşi din situaţia dramatică din acel moment. Autarhia economică şi naţionalismul gregar din ultimii ani ai ceauşismului aruncaseră populaţia exact în direcţia opusă: aceea a unei fascinaţii a Occidentului (a unui Occident necunoscut şi imaginat, cel mai adesea, ca fiind pur şi simplu reversul lumii noastre). Ca în toate momentele decisive ale istoriei noastre, şi de astă dată cel care prevalează este discursul intelectualităţii umaniste – singura capabilă să exprime ceva în afara “limbii de lemn” care imobiliza (şi va mai bloca timp îndelungat) gândirea celor mai mulţi români. După primul moment de totală solidaritate şi de condamnare unanimă a lui Ceauşescu şi a acţiunilor lui, cercul discursului umanist se lărgeşte progresiv. In el intră nu doar represiunea şi dirijismul, ci şi lucruri pe care acest tip de intelectuali le cunoşteau prea puţin – ca, de pildă, economia. Economia aceea, bazată pe industriile grele, care structura oraşele, dădea de lucru unei părţi semnificative din populaţie şi, mai ales, era vectorul de influenţă al intelectualităţii tehnice. Că această economie avea probleme; că era puţin probabil să continue în cadrele fixate de dirijismul ceauşist, e dincolo de orice dubiu. Problema reală era ce anume e de făcut cu ea; cum – şi ce – poate fi adaptat noilor realităţi şi, mai ales, cum poate fi recalificată mâna de lucru a oraşelor. În locul unei meditaţii asupra acestor probleme, se proclamă rapid faptul că această industrie nu e decât fier vechi al cărui singur orizont îl reprezintă dezafectarea. Un asemenea discurs, nu doar radical, ci lipsit de evaluarea realităţilor şi a consecinţelor, are un efect în siajul căruia se aşează întreaga viaţă publică postdecembristă: ruptura dintre intelectualitatea umanistă pe de o parte şi intelectualitatea tehnică şi muncitorimea industrială pe de alta. Problema este aceea că, spunându-le tranşant inginerilor că industria lor e bună de aruncat, li se spunea implicit şi faptul că ambiţia lor de a accede la eşalonul decizional e de domeniul trecutului. Astfel că, fără prea multe ezitări, această franjă a intelectualităţii se orientează către noua putere care – înţelegând bine care-i e bazinul de susţinători – îşi moderează discursul revoluţionar, substituindu-l cu cel al traziţiei progresive către lumea nouă. Să mai adăugăm şi faptul că reprezentaţii de vârf ai noii puteri proveneau, în număr semnificativ, tocmai din rândul inginerilor şi al economiştilor socialişti. La rândul lui, “proletariatul” din fabrici – presupunând că ar fi luat în serios discursul intelectual al momentului – nu ar fi înţeles decât că milioanele de urbanizaţi ai comunismului sunt o anomalie, ce trebuie abolită cât mai curând. Ca să rezum, mi se pare că acest clivaj al discursurilor: radical şi plin de patosul unei revoluţii totale de partea intelectualităţii umaniste şi reticent, mizând pe o transformare care să le permită oamenilor (sau cel puţin anumitor oameni) să infuzeze schemele lumii noi, al noii puteri; acest clivaj al discursurilor mi se pare anterior – şi fondator – împărţirii politice între dreapta şi stânga. Într-un fel, intelectualitatea umanistă a pierdut partida din momentul în care şi-a alienat intelectualitatea tehnică, singura în măsură a controla (şi, implicit, a modifica) pârghiile economiei. Nu e de mirare faptul că, probabil uimit de naivitatea şi de anarhia intelectualilor umanişti, Occidentul s-a grăbit să-i înroleze în sistemele de burse şi să-i “formateze” pe măsura unei înţelegeri a problemelor şi a metodelor de investigare a acestora (măcar la nivelul celorlate ţări est-europene). Aceasta a fost singura tenativă coerentă de a forma un altfel de intelectualitate în România. Efectele ei – căci a avut şi efecte concrete – sunt, totuşi, departe de a fi mitizabile.

Citeste intrega rticolul si comenteaza peContributors.ro