Euro a murit, traiasca euro! Despre salvarea euro-economica a Uniunii Europene

Criza a dezvaluit cercul vicios cu care moneda euro s-ar fi confruntat, oricum, candva. Ratiunile pentru care unii condamna euro sunt, de fapt, chiar motivele pentru care euro ar trebui salvat. Insa salvarea euro cu orice pret – „whatever it takes„, in termenii lui Mario Draghi – ar insemna practic si esecul monedei comune. Daca euro nu va reusi sa impuna abandonarea modelului economic european al ultimelor decenii, unul centrat pe deficit, redistribuire si datorie publica, probabil ca acela va fi si sfarsitul euro, nu neaparat in termeni existentiali, ci ca succes institutional. Cu alte cuvinte, pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti, cum ar suna in limbajul popular.

• 1. Euro post-criza: de la entuziasm la expectativa

Pe fondul crizei economice, cu atentia orientata mai degraba pe efecte si constrangeri, nu si pe cauze si solutii, euroscepticismul s-a ridicat la un alt nivel. De la dezbateri axate, marginal, pe diverse politici comune, eurosceptica a devenit chiar chintesenta proiectului european – moneda comuna.

Doua categorii de argumente critice, de altfel tot mai abundente in ultima perioada, insotesc aproape orice dezbatere asupra (destinului) monedei euro.

Pe de o parte, in contul euro sunt trecute, uneori chiar nonsalant, intreaga pleiada de probleme bugetare si financiare resimtite in contextul crizei de mai multe tari din zona euro. Pe de alta parte, aproape in pura traditie balcanica, de data aceasta, se arata ca suntem prea saraci pentru a ne permite adoptarea euro, ca mai intai trebuie sa ne imbogatim puternic, prin convergenta economica reala cu tarile UE, si abia apoi sa ne gandim la adoptarea euro…

Ambele abordari vor sa para providentiale in legatura cu moneda comuna, respectiv cu extinderea zonei euro. In realitate, asemenea critici nu par sa surprinda nici esenta institutionala a monedei unice si nici, in genere, rolul economic al banilor in societate.

Cert este ca, de exemplu in legatura cu adoptarea euro in Europa Centrala si de Est, atitudinea decidentilor este mai degraba una de expectativa. Ceea ce este explicabil, cumva, prin popularitatea in scadere cu care euro a traversat criza economica. Aproape toti decidentii de politica monetara din noile state membre au invocat amanarea aderarii la zona euro, adesea cu orizont nedefinit. De exemplu, vrand parca sa expedieze euro catre calendele grecesti, Viktor Orban spunea ca „Ungaria nu se poate gandi serios la intrarea in zona euro pana cand dezvoltarea economica nu va atinge 90% din nivelul mediu al statelor din zona euro„.

Romania macar a formulat un anumit orizont, chiar daca pe parcurs tintele temporale si-au facut concurenta reciproca, in functie de emitent: 2018, 2019 dar si 2022, pentru a beneficia, printre altele, si de acalmia electorala.

In iunie, Romania va indeplini si ultimele criterii de convergenta nominala: rata inflatiei si ratele dobanzilor pe termen lung. Ca atare, din 2015 se poate intra in ERM II si, tehnic vorbind, dupa 2017 Romania ar putea adera la zona euro.

In buna masura si nu de putini ani, economia romaneasca este deja „euroizata„, mult mai profund si oarecum din alte ratiuni decat atunci cand era „dolarizata„, ca protectie anti-inflationista. Preturile autoturismelor, caselor, terenurilor sunt exprimate, in proportii covarsitoare, deja in euro, majoritatea exportatorilor lucreaza cu euro, creditul neguvernamental in valuta depaseste 60% din total, din care cca. 90% este credit ipotecar in euro, depozitele in euro se ridica si ele la aproape 40% iar remiterile romanilor din strainatate inseamna si ele miliarde de… euro. Un asemenea tablou monetar, pe contrasens cu legea lui Gresham, arata ca cele mai dinamice segmente ale economiei sunt practic integrate, informal, in zona euro.

• 2. Convergenta reala, apoi moneda unica… De ce nu simultan?!

In cazul Romaniei, invitatia la expectativa pare a fi justificata mai degraba prin problemele economiei romanesti decat prin problemele monedei euro insasi.

In esenta, este vorba de problema-deziderat a convergentei reale. Fireste ca adoptarea euro inseamna sa-ti faci lectiile, sa indeplinesti anumite criterii economice (nominale). In ciuda acestora, exista totusi temerea ca nu cumva sa fim prinsi (altfel) nepregatiti! Altfel spus, pentru ca Romania sa nu-si destrame potentialul de competitivitate, care va fi prins in „chingile” zonei euro, este important ca PIB/locuitor sa avanseze mai rapid.

In mod normal, in legatura cu acest argument al convergentei reale, nimic nu s-a schimbat odata cu si pe fondul crizei economice. Datele mari ale problemei erau cunoscute, de la bun inceput, chiar de atunci cand 2015 devenea (prima) tinta pentru adoptarea euro: decalajele mari de bunastare intre Romania si UE, caracterul comun – adica supra-national – al politicii monetare, cadrul institutional in care urmau sa fie gestionate problemele monetare.

In privinta decalajelor de bunastare, poate fi pomenita – ca inventar publicistic – dezbaterea despre cine ar trebui, mai degraba, sa faca politica monetara pentru „Las Fierbinti„. Caci este clar ca, indiferent de ritmul convergentei reale, problema ramane chiar si daca Romania ar atinge, in doar cativa ani, sa zicem 70% din media UE privind PIB real/locuitor. Reducerea decalajelor economice inter-tari nu inseamna, in mod necesar si proportional, si rezolvarea decalajelor interne, economice si nu numai. Metafora celor doua Romanii, una cu un pas in Europa iar cealalta mult in urma ei, nu se va stinge prea curand, din lipsa de obiect, independent de scenariul monetar, cu sau fara euro.

Pe de alta parte, dincolo de problema convergentei reale si poate mai intens disputata, avem de-a face cu problema (independentei) politicii monetare. Independenta sau nu de politicile nationale, politica monetara a zonei euro este una comuna, uniforma, nu una selectiva, dupa chipul si asemanarea fiecarei tari membre. In acest sens, printre motivele de ingrijorare sunt pomenite „decalajele de ciclu economic” dintre tarile europene. Caz in care, o politica monetara comuna va distribui neuniform efectele oricarei eventuale interventii. Ceea ce este adevarat, insa de neevitat, chiar in cadrul contrafactual al suveranitatii nationale in plan monetar. Economiile UE sunt, fireste, diferite, prin structura, potential, finante publice, grad de indatorare etc. S-ar putea spune ca, in aceeasi ecuatie a diversitatii, anumite „decalaje de ciclu economic” traverseaza si statele (unite ale) Americii, si ele supuse unei politici monetare comune, prin controlul Fed asupra dolarului.

A gandi adoptarea euro in functie de „alinierea ciclica” a economiilor nationale inseamna a ignora diferente structurale profunde, fundamente microeconomice, in esenta. Iar daca miza este una reformista, atunci anticamera euro nu garanteaza, prin ea insasi, mai multa ajustare.

In ultima instanta, daca politica monetara nationala ar accelera durabil convergenta reala si, in acelasi timp, prezenta in anticamera euro ar desavarsi reformele economice si institutionale, atunci de ce ar mai fi nevoie de adoptarea euro?! Caci astfel, performanta ar fi asigurata doar prin incremenirea euro in stadiul de proiect…

• 3. Euro si modelul social european

In esenta, insa, chiar euro poate fi catalizatorul dezincremenirii Uniunii Europene. In cadrul institutional actual, principala realizare a monedei unice este impunerea de „constrangeri tari”, ceea ce mai disciplineaza politicile nationale. Astfel, euro poate trage frana unui model economic quasi-falimentar, care s-a hranit decenii de-a randul prin deficite, inflatie si datorie publica. Prinsa in mrejele statului bunastarii, cu promisiuni universale de securitate sociala si locuri de munca, Europa a amanat sistematic „nota de plata„. Insa niciun pranz nu este gratuit, cum ar spune economistii…

Sa ne amintim, de exemplu, titlul-avertisment prin care guvernatorul BCE, Mario Draghi, anunta apusul modelului social european (Continental`s social model is „gone”, The Wall Street Journal Europe, februarie 2012). In absenta euro, sau mai bine spus a unui euro tinut din scurt, pe model german, probabil ca agonia, respectiv iluzia statului bunastarii ar mai fi continuat un timp. Criza economica doar a grabit trezirea din latenta a monstrului datoriilor publice. De exemplu, datoriile publice ca pondere in PIB au ajuns la 175% in cazul Greciei, 132% Italia, 130% Portugalia, 125% Irlanda- ceea ce ofera imaginea dezastrului, in special pentru tarile PIIGS.

Aranjamentul institutional al zonei euro perturba tendintele de monetizare a datoriilor, prin transferarea acestora de la scara nationala la nivel european. In cadrul UE, problemele intra intr-un registru diferit in comparatie cu paradigma nationalismului monetar. Diferentele inter-tari in materie de datorie publica si logica decizionala comunitarista genereaza fie solutii generale, fie un soi de „checks and balances” in rezolvarea problemelor individuale.

Lipsite de parghiile nationalismului monetar, guvernele sunt in situatia de a abandona – nu neaparat din convingere – reteta expansiunii bugetare si a deficitelor. Astfel se ajunge, vrand-nevrand, la o anumita disciplinare a „statului bunastarii”, uneori chiar si cu pretul unor reforme si masuri impopulare.

In Grecia, de exemplu, structura hipertrofiata a statului a fost supusa un crud exercitiu curativ: deficitul bugetar a fost asanat, in 2010-2011, cu mai mult de 8 puncte procentuale din PIB, numarul bugetarilor s-a redus cu cca. 80.000 iar salariile acestora au scazut in mai multe runde, varsta de pensionare a crescut, salariul minim a scazut…

In Spania, de exemplu, solutia anti-criza initiala a fost expansiunea rapida a cheltuielilor publice. Insa, in primavara lui 2009, cursul politicii bugetare a trebuit inversat, odata ce Spania a fost in imposibilitatea de a-si finanta deficitul bugetar. Astfel, politicile economice au fost sortite sa se axeze pe rigoare bugetara si reforme structurale: in articolul 135 din Constitutie a fost introdus principiul echilibrului bugetar, atat pentru bugetul central cat si pentru administratia publica locala, cheltuielile publice au scazut drastic, piata muncii a fost supusa liberalizarii etc.

In acest cadru, avantajele conventionale ale adoptarii euro, cum ar fi reducerea costurilor de tranzactie si reducerea riscului valutar, sunt doar „argumente prozaice”, in termenii lui Jesus Huerta de Soto. Esentiala este influenta profunda a monedei comune in disciplinarea politicilor economice din UE, in impunerea de reforme structurale, altminteri greu de conceput…

Atunci cand si acolo unde exista ancore monetare sanatoase, statul bunastarii nu poate intretine la nesfarsit iluzia prosperitatii. Mai devreme sau mai tarziu, economia scoate la suprafata costurile reale ale politicilor populiste, ale sistemelor sociale care au grevat asupra competitivitatii economiilor europene.

• 4. Euro-cap germanic vs. euro-pajura latina

Fireste, euro nu este instrumentul perfect, care sa furnizeze garantia imuabila a stabilitatii monetare. De altfel, acest lucru este valabil pentru orice moneda supusa unei politici discretionare. Iar euro nu face deloc nota discordanta in materie de discretionarism monetar, fie si numai daca invocam, ad litteram, celebrul „Whatever it takes” al guvernatorului Draghi. Din fericire, decidentii europeni nu par dispusi, cel putin deocamdata, sa ingroape forta institutionala a monedei comune, pentru a salva euro doar in calitate de simbol monetar.

Impovarat de criza, euro a suscitat diverse scenarii revizioniste, de la anume exit-uri (Grecia, Germania), pana la scenariul dezintegrarii monetare. Nu este nevoie de complicate exercitii de imaginatie pentru a intelege ca, in absenta euro, alternativa este „intoarcerea in trecut”.

In aranjamentul institutional actual din domeniul monetar, revenirea nu inseamna altceva decat sistemul nationalismului monetar, in care statele isi vor struni politicile monetare pentru diverse obiective, mai mult sau mai putin politice, de la oblojirea deficitelor bugetare si a datoriei publice, pana la „razboiul” competitivitatii asupra cursului de schimb… Si ar fi instructiv, in acest repetoriu al nationalismului monetar, sa ne (re)amintim de traditiile inflationiste nationale (cu doua cifre, in anii 1980) care au acompaniat statele (bunastarii) europene.

„Tragedia monedei euro„, in termenii editoriali ai lui Philipp Bagus, va interveni imediat ce guvernele vor reusi sa faca din moneda comuna mijlocul prin care sa amane si sa-si mascheze problemele, mai degraba decat sa le rezolve, fie ca ne referim la povara bugetar-fiscala a statelor membre, fie la deficitele de competitivitate ale economiilor UE.

Daca euro va deveni tentat sa joace rolul de „plasa de siguranta” pentru problema deficitelor si a datoriilor publice, atunci hazardul moral va adanci si mai mult cercul vicios al derapajelor bugetare si monetare. In cele din urma, UE ar putea sfarsi chiar mai rau decat in scenariul concurentei intre monede nationale, pe o piata comuna libera.

Este limpede ca prosperitatea economica si chiar viitorul UE depind de euro, mai exact de acel euro pe care guvernele europene vor alege sa il suporte. Fie un euro-cap germanic, care sa continue traditia disciplinei monetare a la Bundesbank, fie o euro-pajura latina, care ar intretine status-quo-ul statal al modelului social european.

Daca insa logica economica nu va predomina, atunci viitorul euro, cap-germanic sau pajura-latina, se va juca (precum) la… ruleta ruseasca.

N.red. Cosmin Marinescu este Conferentiar universitar la ASE Bucuresti si Coordonator al Centrului pentru Economie si Libertate – ECOL