Adam și Eva, suspecți de serviciu

Printre membrii Bisericii Reformate din Statele Unite ale Americii circulă suspiciunea că Adam și Eva nu ar fi existat vreodată. Este vorba despre o concluzie la care reprezentanți ai acestei biserici au ajuns asumând descoperiri recente din domeniul biologiei. Asumpția a produs suficientă stupoare încât să fie cerute demisii din funcții universitare, excomunicări din rândul bisericii și rugăciuni pentru sufletele celor rătăciți prin cotloanele geneticii.

În centrul polemicii se află John Schneider, care, până de curând, a predat teologie timp de 25 de ani la Calvin College, din Michigan. A renunțat la postul său universitar în urma rumorii provocate de o serie de articole în care sugera că ultimele descoperiri din domeniul geneticii pun serios în dificultate orice lectură literală a pasajului veterotestamentar referitor la crearea celor dintâi oameni ai lumii. Mai exact, el susținea că avem de-a face cu o diversitate genetică prea mare pentru a putea admite că întreaga umanitate descinde dintr-o singură pereche primordială: Adam și Eva. Poziția profesorului John Schneider a fost împărtășită de Darel Falk, profesor de biologie la Point Loma Nazarene University, și de Kathryn Applegate, doctor în biologie celulară computațională și director de programe al fundației BioLogos. Potrivit acestora, știința nu poate spune nimic despre Adam și Eva. Însă ea ne poate asigura că nu a existat vreodată o perioadă în care numai două persoane să fi existat pe Pământ.

Or, din perspectiva profesorului John Schneider, dacă admitem această teză a biologiei genetice, tot ceea ce este esențial pentru iudeo-creștinism se prăbușește ca piesele unui joc de domino. Dacă nu putem vorbi despre cei doi proto-părinți, ar fi absurd să zicem ceva despre Eden. Dacă nu mai facem acest lucru, nu are nici un sens vreo discuție despre șarpe, despre ispită și despre cădere. Prin urmare, orice referire la misiunea salvatoare a lui Hristos își pierde, pe cale de consecință, obiectul de referința. Paradisul nu a fost vreodată pierdut. Pur și simplu, el nu a existat vreodată.

Comunitatea evanghelică din Statele Unite ale Americii a fost vexată de argumentul lui John Schneider. La o primă impresie am putea considera că orice mărturisitor al celor trei monoteisme abrahamice ar trebui să fie incomodat de scoaterea cuplului primordial pe tușa existenței. Fie că practici rugăciunea lui Iisus, fie că te rogi în fața Zidului Plângerii sau că o faci orientat spre Mecca, pierderea celor doi părinți fondatori ai umanității are repercusiuni chiar asupra sensului mântuirii.

Ce a făcut posibilă concluzia la care a ajuns John Schneider? În primul rând, noile descoperiri, deloc neglijabile, din domeniul biologiei genetice. În al doilea rând, disponibilitatea sinceră de a citi cartea Genezei ca pe un fel de jurnal al unui șef de șantier.

Diversitatea genetică nu poate fi contestată, așa cum nu poți contesta varietatea lingvistică a lumii. La fel, citirea Bibliei din perspectiva unui jurnal de bord nu este singura cheie de lectură, la fel cum nici perspectiva politico-belicoasă nu este singura variantă de înțelegere a istoriei. Chiar și acolo unde era folosită metoda literalistă, aceasta trecea prin filtrul corelării tipurilor tematice identificabile în diferitele cărți ale corpusului vechi testamentar cu cele din Noul Testament. Teme, imagini sau personaje își căpătau conturul și înțelesul prin relația cu alte pasaje biblice. Lectura era circulară, fără a comite păcatul redundanței sau al tautologiei. Prezența lui Hristos devenea inteligibilă prin referire la Scripturi, iar acestea își primeau elucidarea semnificației prin persoana lui Hristos. Nu prea se citea ad literam. Dar era evitată și alegoria pură, care forța nepermis litera textului. Marea artă era aceea de a te afla în posesia criteriului care îți arată ce este permis și ce nu în exercițiul interpretativ. Înainte de această tradiție, midrash-ul rabinic era deja un gen de hermeneutică teologică practicată de școlile iudaice dedicate comentariului biblic – atât de rabinii palestinieni, cât și de învățații alexandrini. În cazul acestora din urmă, punctul de greutate nu era metoda literalistă (peshat), ci, mai degrabă, cea dedicată căutării înțelesurilor adânci (remez) și cea concentrată asupra unei abordări comparative a înțelesurilor textelor (derash). Alegoria se simțea și aici confortabil. Aproape ca la ea acasă.

În prima jumătate a secolului I d. Hr., Philon Alexandrinul era figura emblematică a acestui exercițiu interpretativ practicat de învățații diasporei iudaice alexandrine. În Comentariul său alegoric al Legilor sfinte după lucrarea de șase zile Philon remarcă faptul că ”ar fi ciudat să credem că lumea a fost făcută în șase zile sau că, în general, a fost făcută în timp. De ce? Pentru că întregul timp este un sistem de zile și nopți produse în mod necesar de mișcarea Soarelui în jurul Pământului. Soarele, însă, s-a născut ca o parte din cer, încât trebuie să convenim că timpul e mai recent ca Lumea”. Atât Philon, cât și cei care țineau, în acea perioadă, prima pagină a comentariului biblic practicat în cadrul Bisericii Creștine erau receptivi față de teoriile main-stream-ului științific al vremii. Efortul nu era acela de a face abstracție de acestea, ci de a le integra în interpretarea textelor Vechiului și Noului Testament. Ceea ce făcea posibilă această atitudine era tocmai evitarea unei lecturi strict literaliste.

Înainte de a fi descoperită diversitatea genetică a umanității, cartea I a Genezei putea fi amendată, de pildă, prin apropierea de litera versetelor în care se vorbește despre lumină. În versetul al doilea se spune că „Întuneric era deasupra adâncului”. Versetul al treilea continuă „Și a zis Dumnezeu ‘Să fie lumină!’ Și a fost lumină”. În versetul al treilea este subliniat faptul că Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Pentru ca mai apoi, în versetul al 14-lea să se arate că Dumnezeu a spus: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte (…). Și a fost așa”. Ad literam, textul nu are sens. Mai întâi avem întuneric. Apoi este creată lumina. După care este despărțită lumina de întuneric, ca și cum întunericul menționat la început nu era suficient de vizibil pentru a-l deosebi de lumina creată de Dumnezeu. În cele din urmă, sunt create și sursele naturale ale luminii. Nu trebuie să deții vreun Nobel în fizică și nici să te fi născut în secolul XX pentru a înțelege că respectivul pasaj biblic citit dintr-o perspectivă literalistă nu are nici o noimă.

Scandalul din mediul evanghelic american scoate la iveală două aspecte care merită să primească un scurt comentariul. În primul rând, trebuie spus că profesorului John Schneider ar fi trebuit să îi fie solicitată demisia nu pentru că a dat crezare celor susținute de cercetătorii din domeniul biologiei genetice, ci, eventual, pentru că a uitat de ceea ce poți afla din orice lucrare de istorie a teologiei iudeo-creștine: existența unor tradiții interpretative extrem de bogate care evitau, de cele mai multe ori, atât varianta radicalismului literalist cât și varianta exuberanței alegorice. Cel ce citește Sfânta Scriptură ca pe un gen al literaturii memorialistice greșește la fel de mult precum cel care o confundă cu un exercițiu dadaist, în care sensul expresiilor este un capriciu interpretativ.

În al doilea rând poate fi observat faptul că, în genere, vocile reprezentative ale bisericilor creștine contemporane par a fi uitat faptul că o parte din marile figuri ale creștinismului primelor secole – precum părinții Capadocieni, mai cu seamă Sf. Vasile cel Mare – obișnuiau să nu treacă cu vederea descoperirile științifice ale vremii. Cu alte cuvinte, se încerca înțelegerea Cărții Sfinte fără a fi contrazise evidențele empirice sau revelațiile științei. În zilele noastre, de cele mai multe ori, interogația științifică este primită cu suspiciune arțăgoasă. Teoriile științifice, verificate sau nu, sunt receptate ca agenți ai smintelii. Iar întrebări legitime ale științei primesc pseudo-răspunsuri camuflate în referințe biblice sau patristice.

În aceste condiții potrivnice, dialogul nu poate încolți. Deoparte și de alta a baricadei suspiciunii sunt aruncate cuvinte învelite în fumigene. Pentru că fiecare proiectează asupra celuilalt propriile frici și neînțelegeri. Teologii ar putea înțelege că fiecare nouă descoperire majoră a științei poate reprezenta un bun motiv de aprofundare a mesajului revelat de Scriptură și Evanghelii. La fel cum, la rândul lor, oamenii de știință ar putea exersa înțelegerea faptului că la baza explicațiilor se află o taină care, culmea!, poate fi aprofundată.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro