Școala noastră – ce-am făcut cu ea?!

Eșecul școlii noastre e atât de patent încât nimeni (și mai ales decidenții) nu-și mai pune problema schimbării sau reformării ei. Acum suntem în vremea lichidării. S-a văzut din discuțiile asupra ”Legii Învățământului Preuniversitar” legate de scoaterea unor discipline fundamentale de la profilele teoretice. A fost absolut clar că pentru nimeni nu a contat, nici un moment, finalitatea studiilor elevilor de la aceste profile și structura unitară a cunoștințelor pe care ei le dobândesc traversând programa de liceu.

Imaginați-vă următorul episod:

Undeva, în provincie, la marginea unui oraș, într-o școală primară de cartier periferic sau într-una din ruralul abandonat are loc o inspecție – la clasa a II-a – la o oră de Aritmetică, Matematică sau cum i-o spune acum. Copiii, mulți dintre ei peste vârsta normală de 8 – 9 ani, nu doar că nu știu să facă operații matematice simple (adunări și scăderi) dar nu sunt în stare nici măcar să recunoască pe tablă sau în manual numerele și semnele operațiilor. Cei mai mulți dintre ei frecventează școala aleatoriu (familiile ”împingând” câte ceva – prestând chiar și muncă fizică pentru director – ca să li se treacă cu vederea absențele), iar părinții lor nu au nici un interes pentru educație (întrucât știu, din experiență, că – în viața asta – doar capacitatea ”de-a te descurca” și ”norocul” fac legea). Inspecția e anunțată, directorul cheamă învățătoarea și îi explică – ferm și fără a face economie de amenințări – că ”ora” trebuie să se încheie cu bine, că ”reprezentatul Inspectoratului” trebuie să plece cu convingerea că ”se face tot posibilul” și, chiar și-ntr-un asemenea mediu, pot exista ”performanțe”. Evident, la toate acestea se vor adăuga – ”din partea conducerii” – și inevitabilul ”protocol”, și câteva ”mici atenții”. Lucrurile acestea sunt imperativ obligatorii, dat fiind că, altfel, se va pune pune problema desființării școlii, vor dispare posturile (inclusiv al învățătoarei) și – asta directorul n-o mai spune – chiar dacă el, personal, ”se va aranja”, în mod cert nu va mai fi director. Învățătoarea e, cum se spune, ”între ciocan și nicovală”, adică între presiunile directorului și starea – pe care o cunoaște bine – a elevilor. Ce să facă? Se gândește la câteva exerciții simple, dintre care – pe unele – le va face (ea) la tablă și clasa le va recita cu voce tare, pe altele le vor face câțiva elevi, aleși pe sprânceană. Pentru a nu fi ”probleme”, directorul se ocupă de ”mobilizare”: cheamă părinții, îi amenință, îi flatează, le scade din ”datorii”, în fine, se asigură că la ”ora” în cauză vor fi cât mai mulți elevi. Învățătoarea repetă lecția ca pe o piesă de teatru: îi pune pe elevi să recite cu voce tare ”patru plus cinci fac nouă”, în vreme ce ea scrie cifrele pe tablă. O dată, de două ori, de douăzeci de ori. Le desenează cifra 4 pe o foaie și le-o dă pentru acasă cu indicația de a repeta cuvintele rostite în clasă atunci când văd semnul în cauză pe tablă. Mai face câteva asemenea operații, punându-i de fiecare dată să recite și dându-le ca semn de recunoaștere desenul primei cifre. Celor câțiva aleși – cei mai buni din clasă – le scrie pe tablă (și-i pune să copieze în caiet) câte un exercițiu simplu (altul pentru fiecare) apoi le cere ca, acasă, să-l scrie zilnic de câte douzeci de ori. Dresajul acesta se repetă, invariabil, cu cei prezenți, pe parcursul unei întregi săptămâni. Vina și ziua inspecției, iar inspectorul apare – bonom, dar dezinteresat – însoțit de director. Acesta din urmă recită onctuos clasicul discurs cu ”copiii, viitorul nostru”, urechează patern unul – doi elevi, laudă o fată și pleacă, lăsându-l pe inspector la oră. ”Doamna” se apucă de citit catalogul (ca să mai treacă timpul), face aprecieri vagi asupra unui elev sau altul și – în cele din urmă – își începe lecția. Scrie pe tablă: 4 + 5 = 9 și întreabă: ”ce avem noi aici?” Pădure de mâini pe sus. Alege un elev oarecare și acesta recită dintr-o suflare: ”patru-plus-cinci-egal-nouă”. Bravo! Următoarea operație. Și tot așa. Apoi vine la tablă preminata clasei (bineînțeles, inspectorul nu știe de cine e vorba), care scrie pe tablă o operație. Știe și s-o citească! Apoi alții, care, cu o grafie aproximativă caligrafiază ceea ce repetaseră de sute de ori acasă. Ei nu știu să citească cifrele, dar – sub pretextul că explică clasei – o face învățătoarea. O observație mai ”amăruie” stârnește atenția, o glumă (la momentul potrivit) ”destinde atmosfera” și, finalmente, ora ”se încheie cu bine”, iar elevii – eliberați – o tulesc în curte. Pe drumul spre cancelarie, inspectorul îi spune câteva cuvinte de laudă, dar (așa trebuie) îi face și câteva observații învățătoarei și, înainte de-a intra ”la direcțiune”, se despart amiabil. S-a prins – sau știe – inspectorul de ce ce-a fost vorba? Cel mai probabil da. Din poziția lui are o vedere relativ panoramică asupra școlilor; din presă și din discuțiile între prieteni (ai lui și ai copiilor lui) știe cum stau lucrurile în școlile rurale și-n cele de periferie. Dar… mai are câțiva ani până la pensie și, pentru a profita de salariul de inspector, ”nu vrea să aibe probleme”. Mai sus de el sunt ”autoritățile locale”, care au un cuvânt greu de spus în numirea inspectorilor, și ”dacă iese prost în raportări”, se va lăsa ”cu capete tăiate”. Și mai sus e Ministerul și varii comisii care cer – tot timpul – ”rapoarte”, ”fișe centralizate”, Excel-uri și varii tabele numai cu ”performanțe”. Nu e bine să le dai ”eșecuri”, dat fiind că și ”cei de sus” ”raportează mai departe”. Și, apoi, e presa, care – cum bine se știe – face scandal din orice. Nu suntem noi, școlile din oraș / județ, Inspectoratul și orașul / județul cei mai răi din țară! Ideea e că ”lucrurile au mers bine”, ”toată lumea și-a făcut datoria”, ”raportul” se poate încheia satisfăcător (sigur, și cu niște observații, relativ neutre) și s-a mai terminat o inspecție. În realitate, despre ce-a fost vorba? Un play-back generalizat: toată lumea ”s-a făcut că face ceva”: elevii că citesc de pe tablă sau că rezolvă exerciții, învățătoarea că ține o oră, directorul că-și laudă școala, inspectorul că urmărește lecția, funcționarii că ”dau mai departe” ”cifrele obiective”. În fapt, nimic nu era adevărat. În toată afacerea, singurele lucruri ”cinsite” erau ”protocolul” și ”mica atenție”. În realitate, ”știm toții cum merg lucrurile”. Ce putem face? Dacă nu întreținem iluzia realului, se va prăbuși totul. Și, ca-ntotdeauna când se prăbușește ceva, ”cei de sus” mai au o șansă; dar cei ”cei de jos” vor fi îngropați sub dărâmături.

Aceasta e starea reală a celei mai mari părți a școlii românești (de la grădiniță la doctorat) în anul de grație 2023, în care un președinte – mai absent din lume decât elevii ce nu vin la ore – pretinde să dea ”un pachet de Legi ale Educației” pe care, cel mai probabil, nu le-a citit și al căror conținut nu-l interesează. Așa-zisele lui ”Legi” nu vor rezolva nimic, dat fiind că – nepornind de la problemele reale ale școlii și ale societății – nu au menirea de-a rezolva ceva. Ele nu sunt nimic altceva decât expresia puterii unui om îmbuibat de sine însuși și care, de la înălțimea funcției sale, crede că poate orice. Inclusiv să-și bată joc de școală și de lege. Oricât de mult rău vor produce în viitorul apropiat – dezorganizând ultimele resturi ale învățământului – problema adevărată nu sunt aceste ”Legi”, ci curenții subterani care se adună și se învălmășesc sub pojghița lor. Mai devreme sau mai târziu – eu unul cred că destul de devreme – aceștia vor izbucni la suprafață. Și atunci, pentru cei mai mulți dintre noi, totul se va schimba. Dintr-o dată, speriindu-ne, deși semnele sunt – de mult – aici.

Despre ce e vorba? Astăzi, școala românească arată exact ca industriile lui Ceaușescu în 1990: e aici, masivă, în fiecare sat, cu universități în fiecare municipiu reședință de județ, cu Inspectorate și Case ale Corpului Didactic, cu metodiști și ”materiale auxiliare”, încadrând – cel puțin teoretic – toți copiii de până la 16 ani și preluându-i (iarăși teoretic) cam pe jumătate din ei în ”învățământul superior”. În fapt, o știm cu toții – la fel ca industriile lui Ceaușescu – ceea ce produce această școală e de o calitate atât de joasă încât nu are nici o funcție socială: copii dintre care o mulțime nu știu, la propriu, să citească, alții care abia descifrează literele, cifrele și operațiile, adolescenți care – în afara de papagaliceala pentru ”testări naționale” – nu au idee de nimic, absolvenți de Liceu care n-au citit nici o carte (căci pentru Bacalaureat se învață ”esee”), studenți incapabili să scrie o jumătate de pagină de text, licențe, dizertații și doctorate copiate de-a valma, pe care nu le citește nimeni (toate comisiile fiind cu ochii pe ”protocol”), ”module pedagogice” și DPPD-uri în care ceva mai ridicol și mai grotesc decât vrăjitoria e vândut ca ”știință” (și încă universală!), masterate pe care nu le (mai) frecventează nimeni – că doar se face cercetare, nu predare! – dar pe care le absolvă toți, oferte de doctorat (evident, contra taxă, plus niște ”suplimente”!) pe care, în cele din urmă, le scriu ”electronii liberi” ai departamentelor (în speranța unei titularizări), hârțogărie nesfârșită și cu totului inutilă, sporirea ”personalului administrativ” și bătaia – fără nici o regulă – pentru funcții. La capătul tuturor acestora ce se află? Elevi complet analfabeți sau semi-analfabeți, profesori care n-au mai citit de decenii o carte, școli care arată precum dispensarele anilor 2000 (dar pe care le însuflețește veselia copiilor), universități ce sunt focare de impostură și, mai presus de toate, de jos până sus, ”căpușele”: piramidele de putere. Azi știm cu toții cum arată lucrurile; ceea ce e cel mai sinistru e faptul că mâine vom suspina cu toții după vremea în care ”în fiecare sat și în fiecare cartier era câte o școală”, în care profesorii ”făceau carte” și ”erau severi”, în care ”învățam pe rupte” etc. Minciuni pioase ce cosmetizează un trecut penibil. Nu? Toate fabricile lui Ceaușescu ”produceau pentru export” și toți muncitorii ”se întreceau” care-mai-de-care în râvnă și-n invenții! Au venit străinii și ne-au furat tot! Și școala tot din vina lor – cu ”educația sexuală” – s-a dus pe râpă. Că, altminteri, noi eram primii la toate Olimpiadele, înaintea americanilor și a rușilor…

În ciuda acestor alibiuri, a ”performanțelor” raportate și a faptului că, peste tot, mai există încă oameni care înțeleg să-și facă treaba – acolo unde se află – în mod serios, adevărul e acela că eșecul școlii noastre e atât de patent încât nimeni (și mai ales decidenții) nu-și mai pune problema schimbării sau reformării ei. Acum suntem în vremea lichidării. S-a văzut din discuțiile asupra ”Legii Învățământului Preuniversitar” legate de scoaterea unor discipline fundamentale de la profilele teoretice. A fost absolut clar că pentru nimeni nu a contat, nici un moment, finalitatea studiilor elevilor de la aceste profile și structura unitară a cunoștințelor pe care ei le dobândesc traversând programa de liceu. Lucrurile acestea țin – deja de multă vreme – de privacy, de domeniul personal al formării, care se realizează în mediul familial, al cunoscuților, al pasiunilor proprii și al cărui vector sunt meditațiile în țară și câțiva ani de studii în afară. La noi, a revenit la suprafață fondul nostru ancestral de oameni ”sub vremi” ce ne spune că teoria nu-i bună la nimic și nu e nimic altceva decât vorbărie goală, pentru cei care și-o pot permite. Ceea ce contează cu adevărat e să faci bani (muncind cât mai puțin), să-ți iei mașină și casă, să te distrezi la maxim și – dacă poți – să ajungi șef. Pentru așa ceva nu-ți e neceasară nici un fel de teorie: ajunge ”să te dai pe lângă cine trebuie”, să fii tupeist/ă, ”să te învârți”, ”să-ți creezi obligații” și să ajungi – cât mai devreme cu putință – acolo ”unde se împart banii”. Repet, la acest nivel, teoria e cu desăvârșire inutilă: te scoate din circuit (luându-ți timp) și-ți dă niște scrupule (care te fac să ratezi ”oportunitățile”). România de azi are nevoie de o clasă de ”întreprinzători”, nu de teoreticieni. Ca atare, limitarea teoriei, peste tot, e o necesitate. Putem spune – precum Cromwell – ”crudă necesitate”, dar, totuși, necesitate. În plus, trăim într-o lume liberă și pe cei cu vocație teoretică (elevi / studenți și dascăli deopotrivă) nu-i împiedică nimeni să se ducă în Danemarca, Olanda, Anglia sau State.

Noi vrem altceva: muncitori (semi)calificați care să lucreze la bandă în fabricile relocate în țara noastră. Asta e: am beneficiat de două șanse nesperate – dezvăluirea de către China a caracterului ei belicos și Războiul din Ucraina. Astfel că, de departe sau de aproape, sute de fabrici ”se implantează” în România profitând de mâna de lucru (încă) ieftină de aici. Până la robotizarea lor completă, date fiind costurile ecologice și avantajul ieftinătății producției la noi suntem pe cale de a deveni (în sfârșit!) o periferie productivă a capitalismului industrial. Date fiind seismele geopolitice ale prezentului, mișcarea e foarte rapidă și – dintr-o dată (luând în calcul și deopopularea prin emigrație) – cererea de forță de muncă semicalificată e mai mare decât oferta. Așa că, volens – nolens, trebuie să trecem la producția rapidă și de masă a substituților de roboți din fabricile ce se așează în ”parcurile industriale” de la noi. Cum? Coborând vârsta de calificare și de angajare a tinerilor și scăzând la minim perioada studiilor. Ideea de bază e următoarea: prima formă de educație o fac reclamele, módele și – mai ales – aglomerarea de restaurante și de cluburi din centrele orașelor. ”Distrează-te!” – îi spun ele elvului – ”o meriți!” ”Hai să mergem împreună în oraș!” Da, numai că pentru asta ne trebuie bani – și nu puțini; o seară fără 2 – 300 de lei e aproape de neimaginat. De unde să-i iei? De la mama, de la bunica? Da, până la un punct. Și atunci o altă voce șoptește: ”Vino la noi, avem o ofertă de lucru pentru tine!” Doi ani, un an, câteva luni, săptămâni sau zile de traininguri de calificare, ”intri în producție” și ai banii tăi! Nu mai depinzi de familie! În Occident și în Statele Unite se discută de coborârea vârstei de ”acces pe piața muncii” la 14 ani (cu anumite condiții – job-uri vacanțiere, în domeniul serviciilor etc.). Ceea ce important e faptul că se face primul pas. Probabil, în scurt timp, vârsta aceasta va deveni canonică și – cine știe? – pentru anumite ”sarcini” s-ar putea coborî chiar la 12 ani. (Poate unii-și mai amintesc că Stalin îi făcuse pe copiii de 12 ani responsabili – penal! – pentru faptele lor. Ba chiar și pentru ale părinților!). –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro