Oamenii invizibili ai Bucureștiului: „M-am rugat, am muncit și nu m-am ales cu nimic. Sunt om din carne, cât o să reziste și inima mea?”
Un domn cu o valiză neagră hrănește un porumbel în fața Facultății de Matematică din București. Are părul grizonat, peste care poartă o șapcă și pantalonii băgați într-o pereche de șosete. „Negruțu’! Hai Negruțu”, strigă în timp ce aruncă firimituri de pâine către pasăre. Ștefan sau domnul Steven, cum îl știe toată lumea, are 66 de ani și șase de când a rămas fără adăpost.
„Dumnezeu nu m-a lăsat nicio zi fără mâncare”, spune el. Nici pe el, nici pe porumbei. În valiză are o sticlă de Fuze Tea cu aromă de ananas, câteva felii de pâine, o pătură și o geacă. Așteaptă să vadă ce cade astăzi.
După câteva minute, un băiat cu o geacă murdară și părul răvășit se apropie de el și îi lasă o sticlă de Neumarkt. A cerșit și a reușit să ia două: una pentru el, una pentru domnul Steven. Este același băiat care l-a apărat după ce a fost atacat într-o noapte de alți oameni fără adăpost. A dormit în fața Librăriei Academia și s-a trezit cu fâșul tăiat și un telefon lipsă.
Cel mai frică îi este să nu-și piardă buletinul sau permisul, pe care le ține mereu în buzunarul din dreapta gecii. După 21 de ani de muncă în America, o serie de afaceri care n-au mers și un divorț, se gândește să-și facă actele pentru pensie. Așa o să poată să-și ia o garsonieră, oricât de mică, dar a lui.
Bea rapid ce i-a mai rămas în sticla de ceai, după care toarnă berea acolo. Ia o gură și o pune la loc în valiză. Așa evită un risc: acela de a fi judecat de oameni.
Numărul persoanelor fără adăpost din România este greu de stabilit, din cauza migrației lor pe teritoriul țării, dar și a migrației externe. Au fost făcute studii de către asociațiile care se ocupă cu ajutorarea oamenilor fără adăpost, însă și cifrele lor variază între 10.000 și 40.000 de persoane, potrivit unui răspuns dat de Ministrul Muncii la o interpelare formulată de deputatul Cristian Buican, în 2019.
Fără acte, e greu de apreciat numărul persoanelor fără adăpost
Asta e una dintre marile probleme cu care se confruntă „oamenii invizibili ai Bucureștiului”, așa cum îi numește Florin Păunescu, coordonator Centrul Comunitar Grivița-Cișmigiu al Asociației Carusel. Fără act de identitate, e foarte greu să știi câte persoane sunt, momentan, într-o situație identică cu cea a domnului Steven. Chiar dacă pot beneficia de un buletin provizoriu, de multe ori, acest lucru nu ajută prea mult.
„Buletinul provizoriu este o bucată de hârtie în care ai poza capsată. Durează un an. Chiar dacă există adăposturi, e clar că astea nu au capacitate pentru toată lumea. Și atunci hai să ne imaginăm puțin: iarna ninge, bucata aia de hârtie se udă și s-a dus imediat”, povestește Florin Păunescu.
O problemă și mai mare legată de acest buletin provizoriu este că pune o etichetă. Dacă mergi la angajator cu acest act, scrie automat pe tine „persoană fără adăpost” și e posibil să te lovești de multe uși închise, continuă coordonatorul Centrului Comunitar Grivița-Cișmigiu.
Chiar dacă din exterior poate părea ușor să ceri ajutor de la centrele de stat care spun că își fac treaba, doar că nu au cu cine, situația nu e chiar atât de simplă pe cât pare.
„Problema, de fapt, cu reticența lor se leagă de faptul că se lovesc de atât de multe piedici și reacții ale oamenilor. Atunci e și normal să ajungi într-un punct în care să-ți fie frică. De multe ori, e mult mai semnificativ pentru ei să dai un „Bună ziua!””, explică Florin Păunescu ce a observat din experiența lui cu persoanele fără adăpost.
De aceea, o bună parte dintre ei aleg să stea în stradă, unde își construiesc diferite mecanisme prin care pot să meargă mai departe.
Iarna asta a fost blândă pentru domnul Steven, însă tot îi e greu că „nu mai are 30-40 de ani”. De exemplu, el a dormit lângă Fântâna Vioara Spartă, prin boscheți, pe unde apuca. Când vine seara, se pune pe bagaj și se culcă așa. Nu poate dormi bine, stă mereu cu un ochi deschis, să nu cumva să îi fure cineva lucrurile. De multe ori se trezea ud leoarcă și era mai greu să îndure frigul.
Centrele nu sunt o opțiune, pentru că nu are încredere în oamenii de acolo. A ajuns în adăpostul de la Theodor Pallady, însă n-a stat prea mult.
„Toți erau corupți acolo”, crede el. Are o frică constantă când vine vorba de ceilalți oameni fără adăpost sau oricine care ar putea să profite de el și i-ar putea fura lucrurile.
Ce faci dacă nu ai un loc unde să-ți pui mâncarea?
Ideea de la baza Asociației Carusel este următoarea: construiesc o comunitate care poate să ajute niște oameni abandonați și cu mare nevoie de ajutor. Acest lucru nu se întâmplă doar la Centrele Comunitare, ci se petrece și pe străzile Bucureștiului.
Domnul Steven avea dreptate că nu a rămas nicio zi fără mâncare. După vreo jumătate de oră de stat în același loc, apare o femeie cu o pungă de Lidl în mână. „Mă gândeam ce fac dacă vin aici și nu vă găsesc?! Ți-am pus acolo mămăliguță cu pește, îți dau și ceva bani. Poate îți iei ceva de mâncare, nu doar… bere”, îi spune femeia în timp ce îi întinde trei lei.
Domnul Steven îi răspunde cu un „Bogdaproste!” și femeia o ia din loc. Are mâncare pentru două-trei zile. A presimțit că va primi mâncare, doar că acum nu știe unde s-o ascundă. „Să nu ajung să-mi dea în cap ca să-mi ia mămăliga și peștele!”.
Lipsa unui loc unde să își țină lucrurile se traduce în multe nopți nedormite și o frică constantă de a pierde și puținul pe care îl au. Momentan, în București nu există un loc unde persoanele fără adăpost să-și poată lăsa obiectele, însă urmează să se deschidă un astfel de punct.
„Sunt niște dulapuri care urmează să fie deschise. Este vorba de un proiect pilot, avem încredere că o să iasă totul bine și o să răsară mai multe spații de genul acesta. În realitate, e vorba despre niște spații moarte din București unde nu se întâmplă nimic”, explică Florin Păunescu.
Prin proiectul „Perimetru de solidaritate”, 20 de persoane din București vor putea să își lase lucrurile în condiții de siguranță. Asta înseamnă 20 de dulapuri (lockere), care vor fi date în folosință chiar din primăvara asta, după cum arată știriong.ro.
Dulapuri pentru oamenii străzii. FOTO: Atelier Ad Hoc
Singurătatea, depresia și frica sunt printre principalele lor probleme
Domnul Steven își scoate șapca de pe cap și ia din ea o țigară. Avea două. Le ține acolo pentru că e mai ușor, să nu le rupă. Are probleme cu inima și depresia, de când a ajuns în stradă. L-a rănit divorțul, e drept, dar îl râcâie mai tare că se simte abandonat de fetele sale.
„M-am rugat, am muncit și nu m-am ales cu nimic. Sunt om din carne, cât o să reziste și inima mea?”
Florin Păunescu povestește că multă lume care le trece pragul caută ajutor în sensul acesta. La Carusel le oferă și consiliere psihologică. În ceea ce privește Centrul Comunitar Grivița, de două luni există un psiholog care face ședințe cu oamenii:
„E foarte important cum ne raportăm noi la toată povestea asta. Vrem să creăm un mediu cât mai prietenos, unde oamenii să se simtă bine și incluși. Despre asta este vorba și despre respect. Până la urmă, cum am zis înainte, oamenii sunt marginalizați. Noi vrem să le redăm demnitatea”.
Samus Social este o altă organizație neguvernamentală din București care le oferă consiliere psihologică persoanelor fără adăpost din perimetrul capitalei.
Ce face statul?
Guvernul a aprobat, în decembrie 2022, Strategia naţională privind incluziunea socială a persoanelor fără adăpost pentru perioada 2022-2027 şi un Plan de acţiune pentru aceeaşi perioadă.
Documentele au fost elaborate în cadrul proiectului „Fiecare om contează! Evaluarea nevoilor persoanelor fără adăpost şi a impactului serviciilor sociale existente asupra calităţii vieţii acestora”.
Acesta a fost realizat pe perioada 2019-2021 și a constat în aplicarea unor chestionare unui număr de 1.220 de persoane fără adăpost din care 788 beneficiare de servicii sociale în regim rezidenţial şi 432 care trăiesc pe stradă sau în alte locuri publice, potrivit unui comunicat publicat de Ministerul Muncii.
Aceste cercetări au arătat că numărul bărbaților fără adăpost (76,8%) este mai mare decât cel al femeilor (23,2%). Vârsta medie a persoanelor aflate în această situație este 50 de ani, majoritatea necăsătorite, cu un nivel mediu de studii și se află de peste trei ani în această situație sau s-au confruntat cu ceva similar în trecut.
Strategia națională urmărește creșterea gradului de incluziune socială a persoanelor fără adăpost și face asta prin patru obiective specifice:
- Prevenirea accentuării fenomenului la nivel național;
- Asigurarea intervenției adecvate, multidisciplinare și integrate în vederea incluziunii sociale a acestor persoane;
- Prevenirea recăderilor post-intervenție;
- Îmbunătățirea coordonării politicilor în plan național/local cu privire la grupul țintă;
Domnul Steven și Negruțu. FOTO: HotNews.ro/ Andra Mureșan
Când ți-ai dorit ultima dată o unghieră?
Chiar dacă statul are strategii pe care le pune la punct, pentru domnul Steven comunitatea este mai importantă. Asta pentru că ea este cea care reușește să pună în mișcare mecanismul pe care și l-a perfecționat în anii în care a rămas fără casă și care îl ajută să meargă mai departe.
Trei maici de la o mănăstire pe care nu o cunoaște au venit să-i aducă un pachet: două caserole cu supă de legume, un corn cu ciocolată, prescură, roșii, sticksuri și sardine, plus o caserolă cu mâncare gătită.
„Maicilor, Dumnezeu să îi aducă pe toți la credință! Bogdaproste!”, spune domnul Steven și își face o cruce. După ce se îndepărtează femeile, se întreabă ce va face cu atât de multă mâncare. „O să dau și la alții”, asta e concluzia. Acum mai rămâne un lucru de văzut: unde va dormi la noapte?
Își îndreaptă privirea către trotuar și îl vede pe Negruțu’. Începe să-l strige și îl cheamă să-i dea de mâncare. Rupe din feliile de pâine pe care le are în valiză. Așa a hrănit trei porumbei, au mai apărut doi după Negruțu’. „Sunt doi porumbei fără gheruțe, care vin și îmi mănâncă din palmă” spune el, „Porumbeii sunt duhul sfânt”.
Spre sfârșitul zilei se ridică și merge către sediul Poliției, unde a hotărât că va dormi în seara asta. Nu se apropie nimeni de el acolo. Mai stă prin zona Universității până se întunecă, apoi se îndreaptă într-acolo. Se ridică și își pierde ușor echilibrul. Merge apăsat și încet, de-abia își ia picioarele de pe pământ. Ieri și-a pierdut bastonul. L-a uitat la Moșilor, pe o bancă.
Cu o seară înainte a dormit la o familie. Ei fac parte din oamenii care-i pun mecanismul în mișcare. La schimbul unui pat, îi duce de colo-colo cu mașina. Asta pentru că l-a ajutat cineva să-și reînnoiască permisul de conducere. Face duș de două ori pe săptămână în apartamentul cuiva care l-a văzut pe stradă. Mâncare îi aduc oamenii. Totuși, se simte singur.
„Singurătatea este soră geamănă cu moartea. Te afectează psihic. Aș vrea să vorbesc cu cineva despre fotbal, despre știri. Dar ce îmi trebuie acum este o unghieră mai mare, ca să-mi tai și eu unghiile”.
INTERVIURILE HotNews.ro