GALERIE FOTO Un malaezian in Bucuresti: Cred ca traiesc ceea ce se cheama Sindromul Stockholm – simpatie pentru manele!

Plin de gunoaie, grafitti-uri, noroi, cabluri si tevi: asa se vede centrul istoric al urbei lui Bucur, atunci cand esti roman. Strainii sunt insa mai ingaduitori. Asta am aflat dupa o plimbare prin Centrul Capitalei, alaturi de Ismail Jamaludin, un student malaezian. Se afla de trei ani in Romania si a invatat sa vada partea plina a paharului. Anul trecut, a fost nevoit sa plateasca 100 de euro taxa de protectie pentru a filma un scurtmetraj pe Strada Bacani, dar a fost multumit ca si-a finalizat povestea. E decis sa ramana in Romania si crede ca „In Bucuresti te trezesti si te intrebi ce se va intampla cu tine in ziua respectiva. Si asta te face sa te simti viu.”

Este ora 10:30 si pornesc, alaturi de Ismail Jamaludin, un tanar malaezian, student in anul III la UNATC, intr-o incursiune prin centrul vechi al Bucurestiului. De la „Mac”-ul capitalist pe care l-am ales ca punct de rendez-vous (McDonald’s Unirii), ne indreptam spre Strada Franceza. Prima provocare, primele vestigii de „urbanism anarhic” ni se ofera sub forma unor pereti inundati cu grafitti. Reactia de repulsie a companionului se lasa insa asteptata: spune ca nu este neaparat ceva rau ca peretii sunt plini de graffiti si ca „depinde de grafitti, mie imi place grafitti-ul, dar urasc graffiti-ul rau. Daca e ca al acestui tip, este in regula”, imi arata el desenul cu semnatura FWK, „dar tot ce e in jur este oribil”.

Despre tigani: Lipscani-ul este propriul lor sat

Pe aceeasi strada, la cativa metri departare, ne asteapta ruinele unui etern santier, plin de cabluri si de baraci inestetice. Departe de a empatiza cu romanescul meu sentiment de repulsie fata de privelistea ce ne-a aparut in cale, Ismail manifesta chiar un soi de incantare: „mie-mi aminteste de satul mamei si al tatalui meu. Parintii mei au crescut intr-un sat, acolo esti liber sa faci ceea ce vrei sa faci. Sigur, problema cea mare la voi e ca tiganii au aceeasi mentalitate, numai ca in centrul orasului. Deci vor juca fotbal langa restaurante si magazine. Si vor face orice le trece prin cap, spre exemplu Lipscani-ul este propriul lor sat. Considera ca este teritoriul lor. Pot juca fotbal, daca doresc, pot bea bere daca doresc. Nu sunt de acord cu asta, dar inteleg.”

„Cred ca sunt multe lucruri din cultura tiganilor pe care as vrea sa le inteleg, sa le aflu, dar nu in felul asta. Aud atatea lucruri despre tigani, lucruri pe care nu prea imi vine sa le cred. Am auzit ca niste tigani dintr-un sat au construit o casa mare, dar au pus caii in ea si ei au dormit in corturi. Incredibil, totusi prietenul surorii mele a vazut asa ceva si a facut poze. Casa nu avea podea, era numai gunoi. Cum vedem aici, pe jos, pe strada. Casa nu are pietre sau altceva. Doar pamant, praf. Motivul era ca voiau sa simta praful sub picioare, asa se simteau ei acasa.”

La „Hanul lui Manuc” ne oprim pentru o mica lectie de istorie si ii vorbesc despre varsta Hanului pe care il avem in fata (locul exista inca din 1808). Asculta fascinat, dar asta nu-l impiedica sa identifice micile imperfectiuni: „au renovat-o, au avut grija de ea. Totusi, pacat de geamul ala spart”, observa el.

Vlad Tepes: un conducator drept si ferm

Ajungem si la Curtea Veche, fosta curte domneasca a lui Vlad Tepes. Este vorba de prima curte domneasca, atestata in Hrisovul lui Vlad Tepes din 1459. Trebuie sa ii explic ce inseamna cele doua cuvinte: „Curtea Voievodala”. Inauntru, un domn plictisit, ghidul nostru intuiesc eu, ne spune aproape nedeslusit ca acele cruci de piatra pe care le vedem „au fost aduse de la Stavropoleos de la diverse demolari din anii ’80, dar nu are nici o legatura cu muzeul nostru ce vedeti aici. Au fost depozitate la noi in anii ’90.”

Se indreapta grabit spre subsol, astfel ca suntem nevoiti sa alergam dupa el pentru a auzi explicatiile pe care ni le ofera intr-o limba romana pe care nici eu, roman, nu prea le inteleg. Inteleg, totusi, ca am ajuns „in pivnitele Palatului Voievodal, in planul A. Aveti istoricul si planurile cetatii sus in engleza, jos in limba romana. Se circula numai pe dalele de piatra. Si dupa subsol, se viziteaza si terasa palatului.” Pleaca la fel de grabit precum a venit.

Ismail si Palatul Voievodal Foto: Hotnews

Incepem sa citim, eu in romana, Ismail in engleza. Numitorul comun al celor doua variante de text este numele Vlad Tepes. „Dracula!” exclama el si imi dovedeste ca are ceva cunostinte despre fostul conducator al Tarii Romanesti. „Dar era un conducator bun, era drept, era ferm, asa mi s-a povestit. Pe vremuri aveati conducatori buni. Dar Romania a avut si conducatori rai?” Usor debusolat de intrebarea neasteptata, ii raspund amuzat: „Are acum”.

Incepem o mica lectie de istorie: despre Ceausescu, despre bunele si relele de pe timpul lui, despre „Primavara pragheza”. Asculta fascinat. Ii povestesc de planul „Nistru” („Dnestr”), de faptul ca rusii au planuit in ’68 intrarea in Romania si ca, se spune, KGB-ul a fost in spatele Revolutiei din ’89. „A, nu americanii? Extraordinar!”

Discutam despre incaperile pe care tocmai le vizitam si despre Bucuresti in general. „Imi place aici. Sigur, as vrea sa traiesc in Brazilia, sincer sa fiu, dar e mai bine la voi decat in celelalte tari in care am trait. Imi place aici, imi place Romania. Eu am trai in Malaezia timp de sase ani. Acolo, viata iti este oferita oferita pe tava. Totul este usor, dar mie imi place viata sa fie mai dura. In Bucuresti te trezesti si te intrebi ce se va intampla cu tine in ziua respectiva. Si asta te face sa te simti viu.”

Ajungem si pe acoperis, prilej pentru a evalua cele vazute in Curtea Veche. „Nu mi se pare un loc urat, este chiar interesant. Dar asta nu inteleg: o casa lasata asa, in voia soartei”, imi arata el o darapanatura din fata noastra.

Imi plac orasele care arata „ca naiba”

Nu pot decat sa ii dau dreptate si sa abat discutia spre altceva. Ii povestesc despre parerea Vondei Shepard, care spunea, acum cateva zile, ca Romania este o tara in care totul pare vechi. „Mi se pare o afirmatie copilareasca. Mai mult de atat nu putea sa zica? Mie-mi place. Imi place cum arata Lipscani, spre exemplu, imi plac valorile astea, imi plac orasele care arata „ca naiba”. Sunt satul sa ma duc, spre exemplu, in Malaezia, unde avem un oras frumos, dar pentru mine este plictisitor. Daca ai un oras care arata ca la voi, e interesant, e mult mai interesant decat un oras german, sa zicem. Pentru mine, orasele germane sunt toate la fel, sunt prea curate.

E frumos asa, in fiecare magazin, cum sunt astea pe langa care trecem, poti gasi o poveste. Poti sa te intrebi: ce s-a intamplat?, ce a facut ca acest magazin sa ajunga asa?, ce era inainte?, de ce au acoperit geamurile? Cred ca asta e frumos la Bucuresti, in special pe Lipscani, poti sa te intrebi mereu ce era inainte intr-un anumit loc. Faptul ca este aici un magazin de incaltari si alaturi e in paragina, pe mine nu ma deranjeaza. Intru in magazin, nu ma deranjeaza.”

Ii spun ca nu toti gandesc asa si ii invoc conceptul romanesc de „fitze”. Rade, caci stie cuvantul si ce inseamna el. „Cred ca totul depinde mai ales de modul cum ai crescut. Eu am crescut intr-un mediu foarte curat si am vazut multe tari. In australia, totul e curat, frumos, dar apoi te duci in Thailanda, unde strazile sunt de genul a ce vad aici, dar mult mai mult decat atat, este murdar. Cand te duci acolo zici: asta e viata, pentru ca toata lumea traieste si nu da doi bani pe ordine, pe ordinea sociala.”

Vorbim de faptul ca toate constructiile, reparatiile stagneaza, vorbim si de coruptie. „Nu stiu despre coruptia din Romania, de cat de adanca este. In Malaezia e coruptie, dar politicienii gandesc asa: in treburile foarte importante, trebuie sa avem grija de popor. Cand vine vorba de strazi, cladiri, sanatate, educatie, intotdeauna sunt bani. Problema apare in treburile neimportante, poate turismul sau alte zone de-astea, aici mereu vor baga mana si vor fura.”

Ne aflam, de ceva vreme, pe Smardan. Incerc sa-i explic de unde vine acest nume si ma opresc pentru a-i traduce textul de pe o placutza care ne apare in cale, text lipsit de virgule: „In aceasta cladire se afla in anii Unirii Tarilor Romane hotelul Concordia unde – in seara zilei de 23 ianuarie 1859 – s-a hotarat dubla alegere a lui Alexandru Ion Cuza de catre fruntasii Partidei Nationale ca domn al Tarii Romanesti.” Ii ofer explicatiile de rigoare, ii spun de artificiul care a dus la Unirea de pe vremea lui Cuza, ii explic impartirea tarii in functie de regiunile istorice.

Centrul Bucurestiului este condus de cainii tiganilor

Istoria este frumoasa, realitatea insa ne trezeste din visare. Intram, lipsiti de precautii, intr-o curte interioara, pe poarta deschisa aflata langa placuta care ne vorbea de hotelul Concordia. Demersul explorator se dovedeste a fi fatal: un caine flocos, spalat ultima oara – foarte probabil – la nastere, ma ataca furios si isi infige coltii in calcaiul meu „ahilian”. Incerc sa-i explic „tovarasului” meu de calatorie ca faimoasa ospitalitate romaneasca nu se aplica si in cazul animalelor. Adaug cu amaraciune ca, se spune, cainii ataca numai oamenii rai si betivii. Ma linisteste – si el a fost muscat, nu demult – si ofera, amuzat, concluzia pataniei noastre: „deci centrul Bucurestiului este condus de cainii tiganilor”.

Inaintam pe Smardan. „Intr-adevar, strazile ar putea arata mai bine, dar macar uite, aici renoveaza: se misca incet, dar se misca”, incearca el sa imi arate jumatatea plina a paharului.

Intram intr-o alta curte interioara, unde gasim o Dacie veche si un Oltcit. Imi spune ca un prieten de-al lui, iranian, a stat in blocul acela. „Locuintele de aici sunt oribile. Nu sunt renovate, curge apa cand ploua, miroase ingrozitor. Imi amintesc ca nici liftul nu mergea, trebuia sa urcam mereu pe jos. Prin 2006, cred, s-a mutat. Nu mai suporta.”

Dacia tunata Foto: Hotnews

In Romania ai un avantaj: stii ca lucrurile se intampla si astepti sa vezi cum vor iesi

„Se schimba Bucurestiul. Stim ca se schimba, dar important e ca se afla in acest proces de schimbare. Sa zicem ca stai in Berlin. Berlinul s-a schimbat deja. Este, practic, numarul 1. Si stai acolo si astepti ca lucrurile sa se intample si nu se intampla nimic! Dar in Romania ai un avantaj: stii ca lucrurile se intampla si astepti sa vezi cum vor iesi.”

Trecem pe langa mai multe magazine cu rochii de mirese. Radem, filozofam, incercam sa intelegem de ce atata abundenta de oferta in acest sens, de ce nu falimenteaza, caci doar e criza. Imi arata unul dintre magazine si isi aminteste: „Aici era chiar o shaormerie cand am ajuns in Bucuresti, iar acuma este magazin pentru mirese. Era mai bine inainte”.

Radem si de restaurant japonez din stanga, pe al carui banner sta scris „Japanise”, in loc de „Japanese”. Criticam engleza de balta, asta daca nu cumva se dorea a fi alta limba.

Dam si peste masini. Sau ele aproape ca dau peste noi. Ismail nu este de acord ca masinile sa existe in Centrul Capitalei. „Fiecare oras din lume ar trebui sa aiba un loc unde nu exista masini. Am o prietena din Danemarca, iar acolo toata lumea are bicicleta. Exista si masini, dar nu prea multe. Daca te duci la un restaurant, iti lasi bicicleta. Cand iesi, daca nu mai este bicicleta ta acolo, iei o alta bicicleta care sta acolo. Asta in Danemarca, in Copenhaga. Nimanui nu-i pasa, pentru ca stiu ca mereu exista un mijloc de transport. Sigur, daca ai un bibicleta mai scumpa, o vei lega, dar cand e vorba de biciclete normale, nu iti pasa, o lasi acolo, nu ti-o va fura nimeni. Adica cel mult altii iti vor lua bicicleta, dar si tu o vei lua pe a altora. E echitabil.”

Ajungem si pe Lipscani. Numele vine, dupa cum se stie, de la „Lipsca”, adica Leipzig. Desigur, nimic nu mai este nemtesc in acest loc, caci din faimoasa strada bucuresteana a ramas doar un pod de aproximativ doi metri latime. In rest: dezastru, tevi, pamant, „transee”. De pe deja faimosul pod, il provoc: „Asta este frumusete?”, dar este consecvent fata de centrul istoric: „Imi place! Nu imi placea inainte, era plictisitor”.

frumusetile nevazute ale Lipscanilor 1 Foto: Hotnews

Cred ca traiesc ceea ce se cheama Sindromul Stockholm – simpatie pentru manele!

Am ajuns in zona unde sfaraitul de mici si manele ni se ofera amestecate, cu forta. Incerc sa traversez repede zona, dar ma linisteste: „Da, nu-mi placeau manelele. Dar acuma… „au inceput sa-mi placa”. Am fost in atatea taxiuri in ultimele saptamani… mi-au tot pus sa ascult manele. La inceput gandeam: „o, la naiba, manele!” Apoi am inceput sa zic: „hmm, basul este chiar dragut, tobele sunt destul de funky”… Cred ca traiesc ceea ce se cheama Sindromul Stockholm – simpatie pentru manele, simpatie pentru diavol!

Imi povesteste de locul unde s-a nascut, de Kuala Lumpur, capitala Malaeziei. „La noi exista mai multe zone. Eu sunt din inima Capitalei. Dar mai exista si alte zone cu stiluri diferite. Exista deci zona „totul e in regula, nu imi pasa”, „zona familistilor”, eu sunt din zona unde toata lumea gandeste „ok, trebuie sa facem asta, sa facem cealalta, totul se face rapid”, iar prietena mea e din zona cu moda, ea mereu va purta cele mai frumoase haine, va asculta cea mai noua muzica, va merge la cele mai mari petreceri. Partea aia a orasului e locul unde traiesc oamenii bogati, din highclass.

E uimitor, pentru ca in Malaezia toate astea sunt intr-un singur oras. Eu traiesc cumva in „New York”, mai exista „zona familistilor”, iar iubita mea e in „zona boema”. Vezi diferite stiluri. Cand mergi pe strada si vezi un tanar, poti sa zici: a trait acolo sau a trait in alta parte. In Bucuresti nu poti sa zici asta, pentru ca intalnesti in fiecare zona toate tipurile de bucuresteni. In orasul meu, fiecare zona are propria universitate, scoala, rar se duc in alte parti.”

Ii propun un exercitiu de imaginatie si il pun sa aleaga un loc din Bucuresti unde ar dori sa filmeze. Fara ezitare, alege zona Lipscani. „De fapt, am si facut un film pe aici prin apropiere. Cel mai nou scurtmetraj al meu, despre doi oameni intr-o masina, vorbind despre cosmarele lor. Din pacate, nu am putut filma strada: pentru asta ai nevoie de incuviintare. Am filmat in masina.”

Bucurestiul – un film in regia lui David Lynch

De la vestita zona de mici si manele, ajungem in capatul Lipscaniului, partea dinspre Bd. I.C. Bratianu. Aici duduie alte boxe, dar de data asta este vorba de la acorduri franceze de acordeon. Profit de faptul ca avem sountrack-ul pus pe tava si il intreb din ce „film” este Bucurestiul. I ofer si variantele: un horror, o comedie, un Tarkovsky? Ismail alege cu totul altceva: „David Lynch! De ce? Pentru ca atunci cand mergi pe strada, iti ofera o emotie, un sentiment. Ai Piata Romana, unde totul e deja construit si foarte aglomerat, ai Unirii unde se face shopping, apoi ai Lipscani, combinatie celorlalte doua. Este un mix imperfect, dar pentru mine asta e partea frumoasa. Cand merg pe Lipscani, imi amintesc de locul de unde provine mama mea. Unde lucrurile nu sunt renovate si sunt inca „in jungla”. Cred ca toate orasele au nevoie de asa ceva: o combinatie intre ceea ce ai fost si ceea ce vei deveni.”

De pe Lipscani, trecem pe Bacani, chiar in fata localului Cabaret, unde si-a filmat Ismail scurtmetrajul. „Am avut probleme cu tiganii cand am filmat. A trebuit sa platesc trei barbati mari, tigani, care „conduceau” zona asta, a trebuit sa le dau 100 de euro, pentru ca au zis: „esti in teritoriul nostru, noi iti vom oferi protectie.” Se intampla in 2008, in apropierea primaverii. Daca sunam la Politie, aveam probleme cand plecau. Asa ca le-am dat banii, le-am zis sa nu ne deranjeze nimeni, apoi, timp de trei zile. Intr-adevar, nimeni nu ne-a deranjat. Trebuie sa vezi intotdeauna partea buna. Eu mi-am scos povestea.”

Pe Blanari ne asteapta, langa Club A, dovada ca omul a doborat divinitatea: in fata bisericii, sediul PNG este anuntat triumfator de banner-ul de pe care zambeste Gigi Becali. Ismail nu a auzit de el, dar recunoaste: „Da, e kitsch. Romania e plina de kitsch. Bucurestiul e plin de kitsch. Dar nu cred ca exista mai mare kitsch decat Magazinul Unirii.”

In drumul spre Stavropoleos ne intersectam cu rugamintile „fierbinti” ale unei cersetoare. „Sigur ca nu-mi plac cersetorii. Mergeam intr-o zi, prin Bucuresti, si a inceput un cersetor sa traga de mine,” isi aminteste Ismail. „Aveam si noi, in Kuala Lumpur. Inainte erau peste tot, dar acuma sunt intr-o anumita zona. Intr-un loc murdar, un cartier dur, in locul ala sunt toti: cersetori, gangsteri, toti. De ce sunt toti acolo si nu in zonele mai bogate? Pentru ca acolo vin cei mai multi turisti.”

Ii arat si faimoasa cladire CEC, dar nu este deloc impresionat. Carul cu Bere este mult mai interesant, cu cei 130 de ani de vechime si cu berea sa, chiar si pentru un musulman din Malaezia.

inscaunarea de le Lipscani Foto: Hotnews