Inca o sansa ratata (de Horia Roman-Patapievici)

Horia Roman-Patapievici: „Raspunsul meu la scrisoarea deschisa pe care mi-a adresat-o Herta Müller si-a ratat tinta: nu a reusit sa declanseze o dezbatere nici asupra statutului public al informatorului care nu a facut crime, nici asupra valabilitatii punctului de vedere adoptat de ICR, acela al obligatiei asumarii, de catre institutiile liberale, a unei pozitii de neutralitate morala”.

Desi ultima chestiune ar fi putut fi readusa in discutie prin declansarea scandalului legat de expozitia „Freedom for Lazy People. Un omagiu adus streetart-ului romanesc (18-25 august 2008)“, organizata de ICR New York, nimeni, dar riguros nimeni nu a observat ca reprosurile aduse Institutului Cultural Roman de catre autorii denuntului politienesc erau facute din perspectiva ideii ca o institutie a statului roman ar trebui sa sprijine „arta nationala“, „arta decenta“, „arta cuviincioasa“ etc. In strategia cu care am relansat activitatea ICR in 2005, am dezavuat in mod explicit aceasta perspectiva: aceea ca institutiile de cultura ale statului trebuie sa aiba o agenda, in functie de care sa imparta activitatea cetatenilor-artisti in „buna“, daca arta lor e considerata „nationala“, si „rea“, daca arta lor displace celor care se cred depozitarii „nationalului“ in cultura. Am vrut sa scot cultura de sub „nationalizarea“ abuziva la care a fost supusa de catre statul comunist, pentru care valoare poate avea numai ceea ce este recunoscut in mod oficial.

Nu e nicio inovatie in pozitia pe care am adoptat-o: este reafirmarea neutralitatii morale a institutiilor statului liberal, teza bine-cunoscuta teoriei politice clasice, pe care marxismul o declara „ideologie“ si, deci, o considera falsa, iar multiculturalismul, pe urmele lui, o considera nu doar falsa, ci de-a dreptul reactionara (multiculturalismul sustinand teza ca statul trebuie sa adopte explicit agenda „progresistilor“). Dezbaterea la care speram sa putem participa ar fi trebuit sa examineze, prin argumente pro si contra, daca principiul neutralitatii morale a institutiilor statului liberal, asa cum l-am aplicat in cazul Antohi-Hoisie, a fost bine aplicat. Cazul scandalului artificial provocat la ICR NY de cativa membri ai diasporei romanesti (care invoca eticul si esteticul, dar nu ezita sa cheme politia pentru a-si impune opiniile) mi-a intarit convingerea ca optiunea mea este corecta si ca institu- tiile de cultura nu trebuie nici sa favorizeze formulele artistice care coincid cu gusturile conducatorilor lor, nici sa le defavorizeze pe cele contrare. ICR trebuie sa fie un partener neutru pentru toate formulele artistice viabile. Nu este nici avangardist, nici traditionalist. Se straduieste sa fie asa cum se prezinta oferta artistica (valoroasa).

Putem generaliza acest principiu la cazul Scolii de vara de la Berlin si la ansamblul societatii romanesti? Inseamna neutralitatea morala pe care am invocat-o, si care, in viziunea mea, nu este altceva decat neutralitatea tipica a statului liberal clasic, adoptarea unei pozitii amorale? Acesta este punctul de vedere al Hertei Müller. Respect acest punct de vedere: dar poate fi maximalismul etic morala publica a unei institutii care produce efecte practice, atunci cand nici legile speciale, nici Constitutia nu stipuleaza acest lucru? Sunt doua posibilitati: daca da, atunci legea lustratiei este inutila – practica ei ar decurge din chiar aplicarea acestui maximalism moral. Dar toata lumea declama necesitatea unei legi a lustratiei! De ce? Raspunsul e unul singur: deoarece nu este deloc evident ca e bine ca institutiile sa faca morala care le place conducatorilor lor, dupa plac: in statul de drept, trebuie sa o poata face numai dupa lege. Anticomunistilor le place morala care ii exclude pe comunisti. Dar daca sunt la putere neocomunistii, am aproba decizia lor de a-i favoriza numai pe simpatizantii comunistilor? L-am criticat pe Ion Iliescu pentru ca a incalcat neutralitatea institutiilor statului de drept. Am facut-o pentru ca nu era de-al nostru, pentru ca era comunist sau pentru ca incalca un principiu de drept? In ce ma priveste, raspunsul e clar: faptul ca era comunist era important, dar nu era sanctionabil legal; faptul ca nu era de-al meu era secundar; vina lui clara era aceea ca distrugea prin partizanatul sau increderea in statul de drept, impunand institutiilor sa adopte agenda sa politica si morala. Ca om politic, Ion Iliescu imi displace profund; ca om, imi e indiferent. Dar asta, intr-un stat de drept, nu inseamna nimic. Pana sa fie condamnat pentru ca a fost un inalt activist comunist (proiect utopic, in absenta unei legi a lustratiei), el trebuie condamnat pentru ca a facut rau, potrivit legii, adica pentru mineriade, pentru imixtiunea in justitie in chestiunea restituirii proprietatilor, pentru ordinul de a nu se da CNSAS dosarele si asa mai departe.

Speram intr-o dezbatere, din care sa pot si sa putem invata. Cat m-am inselat! Ceea ce am primit, in locul dialogului, a fost un val de ura personala, o instigare la terfelirea persoanei mele fizice (care a inclus si batjocorirea tatalui meu, mort de 23 de ani), care m-a inghetat. In deplina impartialitate, aceste atacuri au fost facute la adapostul anonimatului, pe formuri (cu doua exceptii penale, Victor Roncea si Andrei Badin). Singura polemica civilizata a venit din Germania! Daca cineva vrea sa inteleaga raul de care suferim, sa inceapa cu acest rau, care, poate, explica tot restul: setea de a-i batjocori fara mila pe semenii nostri cu care suntem in dezacord; in loc de a-i convinge, dorinta de a-i desfiinta; in loc de a le vorbi, dorinta de a-i strivi. Etica noastra sociala? Sa ne bem unii altora sangele – fara sa ne dam numele, daca se poate.

Evenimentul Zilei