Sari direct la conținut

Îngerașu a plecat la 18 ani de acasă, iar viața lui s-a scurs de atunci dintr-un șantier în altul. Mai întâi în România, apoi în Germania și Belgia: „Vineri seara îți vine să nu mai pleci de-acasă, te zbați fizic și sufletește”

Teleleu.eu
Îngerașu a plecat la 18 ani de acasă, iar viața lui s-a scurs de atunci dintr-un șantier în altul. Mai întâi în România, apoi în Germania și Belgia: „Vineri seara îți vine să nu mai pleci de-acasă, te zbați fizic și sufletește”
Îngerașu, unul dintre muncitorii români de pe șantierele din Belgia/Foto: Cosmin Bumbuț

Departe de familiile și de satele din Vaslui de unde au plecat ca să scape de sărăcie, muncitorii români din Belgia își spun poveștile de viață într-o serie documentată vreme de mai multe luni de jurnaliștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț și publicată pe Teleleu.eu și HotNews.

Îngerașu e din comuna Fălciu, județul Vaslui, pe malul drept al râului Prut, la granița româno-moldavă. Fabrica din Fălciu, singurul producător de zahăr din județ, s-a închis în 1998 din cauza datoriilor la stat. Gara s-a închis în 2013, la fel ca alte stații CFR din județul Vaslui, deși a fost renovată cu 8 milioane de lei. Oamenii trebuie să meargă la Bârlad să ia trenul, la 55 de kilometri distanță. De la recensământul din 2011 până la cel din 2021, populația aproape că s-a înjumătățit și a ajuns la 3.731 de locuitori.

Ionuț Rusu (39 de ani)- Îngerașu – a plecat din Fălciu la 18 ani, când s-a dus la București la sora lui mare să-i ducă pachet de la țară. „Am plecat cu un pulover, un tricou și o pereche de blugi – tulai, Doamne, aveau vreo trei ani blugii ăia. Și am ajuns la București și am zis: «Bă, nu mai plec de aici!». Am luat-o din Voluntari până în Colentina, până aproape de Fundeni, ca să caut de muncă. N-am găsit. Eram un copil de 18 ani.”

„Era greu, era sărăcie [la începutul anilor 2000]. Aveai mâncare, băutură, dar n-aveai bani. După Revoluție ne-au dat pământ. Ne-au dat pe dracu’ să ne ia! Am muncit… De la începutul lui martie până la sfârșitul lui decembrie mâinile mele erau numai bătături: săpai cu hârlețul usturoiul, ceapa; via o săpai cu sapa. Mâinile mele n-au fost niciodată fine. Sunt muncite, acum muncesc pe șantier.”

Sora lui i-a găsit de lucru ca ucenic pe lângă o echipă de muncitori la hidroizolații. „Când m-au văzut ăștia cu coșuri pe față, 86 de kilograme și 1,89 metri înălțime: «E bun de muncă! Al nostru e!»”. Pentru că era tânăr și timid, muncitorii i-au spus „Îngerașu”, poreclă care l-a însoțit după aceea pe toate șantierele.

Au trecut mai bine de 20 de ani și Îngerașu a continuat să lucreze la hidroizolații, întâi în România, pe urmă în Germania, pe urmă în Belgia. Viața lui s-a scurs dintr-un șantier în altul, de la o cazare la alta, împărțind singurătatea și berile cu alți bărbați. „Vineri seara îți vine să nu mai pleci de-acasă, te zbați fizic și sufletește. Ești epuizat. A doua zi la 5 fără 10 sună ceasul și te ridici. Ca să fii fresh, te gândești doar la ziua când iei vacanță. N-ai voie să oprești ceasul. Întotdeauna trebuie să sune la 5 fără 10.”

Acest articol face parte dintr-o serie de reportaje despre românii care muncesc în construcții în Belgia.

INTERVIURILE HotNews.ro