Răspunsul MAE la întrebările HotNews.ro despre minoritatea moldovenească din Ucraina: „Aplicarea dreptului la autoidentificare nu implică faptul că persoana în cauză poate alege arbitrar să aparțină oricărei minorități naționale”
Într-un răspuns adresat HotNews.ro referitor la minoritatea moldovenească din Ucraina, Ministerul Afacerilor Externe din Român susține că deși dreptul la autoidentificare este recunoscut de legislația europeană privind minorităților, acest lucru nu implică faptul că „persoana în cauză are dreptul de a alege arbitrar să aparțină oricărei minorități naționale, alegerea sa subiectivă fiind inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitate persoanei”.
La 42 de zile după ce au fost solicitați să răspundă la câteva întrebări referitoare la modul în care se raportează la minoritatea care se autoidentifică „moldovenească” din Ucraina, răspunsuri care ar fi trebuit să fie incluse în articolul „Ce NU spune MAE atunci când se răstește la Ucraina pentru tratamentul minorității române. Problema delicată a moldovenilor care nu se lasă „convertiți”, reprezentanții Ministerului Afacerilor Externe din România au trimis HotNews.ro un punct de vedere.
Poziția MAE este importantă în contextul în care din așa-numita „comunitate românească” din Ucraina, peste 258 mii de persoane se autoidentifică a fi moldoveni și doar 151 mii români. Subiectul este unul care a generat controverse între cele două state.
HotNews.ro publică integral punctul de vedere al MAE dar și întrebările care au fost adresate de autorul articolului.
Care au fost întrebările
- Potrivit site-ului oficial al MAE, comunitatea românească din Ucraina ar fi „divizată artificial” în români și moldoveni. În același timp însă Comitetul consultativ pentru Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale al Consiliului Europei, în cel de-al patrulea aviz pentru Ucraina adoptat la 10 martie 2017 și publicat pe 5 martie 2018, recunoaște dreptul la autoidentificare a unei minorități ca un grup minoritar național. Care este poziția MAE privind această opinie a Comitetului Consultativ și care este poziția MAE în general asupra dreptului comunității moldovenești din Ucraina de a fi considerată minoritate distinctă de cea română (așa cum se întâmplă în prezent)?
- Ce demersuri ați făcut pe lângă liderii comunităților moldovenești din Ucraina (de exemplu pe lângă cei din regiunea Odesa) referitoare la drepturile minorităților naționale din Ucraina. Altfel spus, ei știu despre negocierile pe care le duceți cu autoritățile ucrainene pe aceste subiecte?
- Ce știți despre opinia liderilor comunităților moldovenești din Ucraina referitoare la legea minorităților naționale aprobată recent de parlamentul ucrainean?
- Cum vedeți viitorul celor două comunități despre care spuneți că sunt „divizate artificial” în perioada următoare?
Care este răspunsul MAE
„România acordă o atenție deosebită problematicii drepturilor persoanelor care aparțin comunității române din Ucraina, prioritate constantă a dialogului bilateral dintre România și Ucraina.
Problemele semnalate de comunitatea românească din Ucraina au figurat permanent pe agenda dialogului politic cu Ucraina, la toate nivelurile și pe toate nivelurile de angajare bilaterală, inclusiv pe linie MAE – la nivel de ministru, de secretar de stat sau de experți.
Între altele, în cadrul acestor contacte, a fost de fiecare dată subliniată dihotomia artificială pe care o operează autoritățile ucrainene între limba română și așa-zisa „limbă moldovenească” – o diviziune artificială, motivată ideologic și total contrară adevărului științific, care produce efecte practice negative la nivelul comunității românești din Ucraina.
Reglementarea deplină a acestei probleme răspunde mai multor necesități. În primul rând, este vorba de repunerea în drepturi a adevărului științific.
Această clarificare necesară s-a întâmplat deja în Republica Moldova. Pe de o parte, prin Declarația Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe de la Chișinău, adoptată la 28 februarie 1996, care arată clar că „Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”.
Pe de altă parte, prin Hotărârea din 5 decembrie 2013 a Curții Constituționale de la Chișinău, se arată că prevederea conținută în Declarația de Independență a Republicii Moldova referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la denumirea limbii consemnate în Constituția acestei țări.
Curtea Constituțională a Republicii Moldova își fundamentează hotărârea pe luări de poziții ale Academiei de Științe de la Chișinău care confirmă identitatea dintre limba română și glotonimul ”limba moldovenească”.
De asemenea, un argument suplimentar în acest sens îl reprezintă denumirea limbii în care are loc actul educațional pe teritoriul Republicii Moldova, controlat de către autoritățile de la Chișinău – limba română, și nu ”limba moldovenească”.
- Citește și: Un adevăr inconfortabil: Cum au rămas bisericile românești din Ucraina fidele bisericii ruse
Noțiunea-concept „limba moldovenească” a apărut în diferite etape istorice la est de Prut și a fost/este folosită de anumite cercuri din Republica Moldova, precum și din exterior, pentru a justifica un narativ al propagandei țariste/sovietice/ruse – „moldovenismul” – cu scopul disocierii populației românești din spațiul fostului Imperiu țarist și URSS de mentalul colectiv cultural-spiritual și istoric românesc.
„Moldovenismul” reprezintă un curent pseudoștiințific, politic, social, cultural și filologic care afirmă că moldovenii ar fi o etnie separată, diferită de români. Promovarea conceptului a căpătat amploare după înființarea de către URSS, în 1924, la est de Nistru, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), parte a Ucrainei sovietice.
Astfel, legile de „moldovenizare” adoptate în 1926 în RASSM prevedeau: asigurarea egalității depline între „limba moldovenească” şi limbile celorlalte naționalități din RASSM (ucraineană şi rusă); utilizarea „limbii moldovenești” în toate instituțiile şi organizațiile de stat; pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul moldovenilor în organele de partid şi de stat. Constituția RASSM din 1925 prevedea ca limbi oficiale „moldoveneasca”, ucraineana și rusa.
Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau „moldovenește” sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASSM adevărata limbă oficială a fost limba rusă.
În paralel, Congresul al VI-lea mondial al Kominternului din 28 iunie – 8 iulie 1928 a preluat tezele lui I. Badeev (secretar executiv al Comitetului Regional Moldova din cadrul Partidului Comunist al RSS Ucrainene, 1924-1928) și M. Skrîpnik (comisar pentru educație în RSS Ucraineană în anii 20) privind existența „națiunii moldovenești”.
Ideea centrală era aceea că „moldovenii se identifică drept o națiune distinctă și că această națiune luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva burgheziei române, pentru unirea cu RASSM”. În ceea ce privește incidența dreptului la autoidentificare, facem următoarele precizări.
Dreptul la autoidentificare se regăsește menționat în Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale (Strasbourg, 1995). Potrivit articolului 3 din această Convenție, orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul de a alege dacă să fie sau nu tratată ca atare, fără ca vreun dezavantaj să decurgă din alegerea făcută.
Aplicarea acestei dispoziții nu obligă vreun stat să recunoască o minoritate națională pe teritoriul său, ci obligă statul să lase libertatea cetățenilor săi aparținând unei minorități naționale recunoscute pe teritoriul său de a-și asuma sau nu identitatea respectivă.
Pe de altă parte, aplicarea acestui drept nu implică faptul că persoana în cauză are dreptul de a alege arbitrar să aparțină oricărei minorități naționale, alegerea sa subiectivă fiind inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitate persoanei.
Așadar exprimarea unei poziții individuale nu determină apariția automată a unei minorități în absența unor elemente obiective care să-i susțină existența și deci nici o obligație pentru stat de recunoaștere automată a existenței unei minorități naționale.
În consecință, afirmarea dreptului la autoidentificare nu poate conduce la divizarea unei minorități naționale sau la crearea unei minorități naționale prin aplicarea distorsionată sau ignorarea completă a unor criterii obiective precum istoria sau date științifice care demonstrează identitatea lingvistică, astfel precum acestea au fost confirmate de specialiști.
În virtutea acestei abordări, Ministerul Afacerilor Externe a semnalat autorităților ucrainene identitatea între limba română și așa-zisa ”limba moldovenească” și a solicitat insistent recunoașterea inexistenței acesteia, precum și luarea măsurilor pentru respectarea acestei situații de fapt, care are la bază date și adevăruri obiective, științifice, rezultate inclusiv din pozițiile Academiei Române și ale Academiei de Științe de la Chișinău.
În al doilea rând, este vorba de eliminarea din spațiul public a unuia din cele mai longevive vestigii ale ideologiei staliniste, care produce efecte politice până în zilele noastre.
Motivată doar cu pseudo-argumente culturale și filologice, fabricația conceptuală din spatele „limbii moldovenești” susține, de fapt, o profundă și nocivă agendă geopolitică, opusă aspirațiilor de democratizare, modernizare, racordare și apropiere de Europa ale Republicii Moldova.
În al treilea rând, diviziunea artificială între limba română și așa-zisa „limbă moldovenească” produce consecințe practice extrem de nocive – de pildă, în ceea ce privește asigurarea unui învățământ unitar și de calitate în limba maternă pentru vorbitorii de limbă română din Ucraina.
Limba română, ca una din limbile statelor membre UE, beneficiază în legislația ucraineană în materie de un regim mai favorabil, inclusiv în ceea ce privește cotele de predare în sistemul de învățământ.
Angajamentele autorităților de la Kiev privind respectarea și promovarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a persoanelor aparținând minorității române decurg din cele două instrumente principale la care Ucraina este parte – și anume Convenția-cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale, respectiv Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
În plan bilateral, reperele de bază sunt fixate de Tratatul cu privire la relațiile de buna vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, semnat în 1997. În baza prevederilor Tratatului, funcționează Comisia interguvernamentală mixtă româno-ucraineană privind asigurarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, care este principalul format de dialog pe subiect.
Avem deci un cadru bine articulat atât pentru evaluarea stadiului și modalităților de îndeplinire a angajamentelor asumate, cât și pentru identificarea măsurilor ce se impun a fi adoptate în această privință.
La 11 ianuarie 2023, în cea mai recentă discuție dintre șefii celor două diplomații, în continuarea convorbirii telefonice avute de Președintele României, Klaus Iohannis, cu Președintele Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, la 4 ianuarie 2023, în cursul căreia s-a convenit ca șefii diplomațiilor de la București și Kiev să poarte discuții pentru soluționarea problemelor semnalate de partea română referitoare la Legea privind minoritățile (comunitățile) naționale din Ucraina, cei doi miniștri au convenit lansarea unui proces de consultări cuprinzătoare privind aceste probleme, care să includă discuții la nivel de experți și o întâlnire, în perioada următoare, a celor doi miniștri ai afacerilor externe.
Și cu acest prilej, Ministrul Bogdan Aurescu a reiterat aspectele procedurale și de fond din Legea sus-menționată care au trezit preocuparea autorităților române și a reprezentanților comunității românești și care au fost de altfel prezentate detaliat și argumentat în scrisoarea sa din decembrie 2022 către ministrul Dmytro Kuleba.
O primă reușită a dialogului constant cu Kievul pe acest subiect a fost recunoașterea de către partea ucraineană a identității lingvistice între limba română și așa-zisa „limbă moldovenească”, fapt consemnat într-o scrisoare a ministrului afacerilor externe Dmytro Kuleba, adresată omologului său român, din aprilie 2021.
Pe această bază, partea română a continuat să solicite soluționarea definitivă a acestui aspect, prin recunoașterea oficială de către Ucraina a unei realității incontestabile – inexistența „limbii moldovenești”.
Reamintim faptul că, în cadrul primei reuniuni a Trilateralei miniștrilor afacerilor externe din România, Ucraina, Republica Moldova din luna septembrie 2022, ministrul Bogdan Aurescu a reiterat, alături de omologul de la Chișinău, și cu acest prilej solicitarea către Ucraina de a recunoaște în mod oficial inexistența așa-zisei „limbi moldovenești”, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisa “limbă moldovenească” confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, subliniind totodată importanța respectării drepturilor identitare ale românilor din Ucraina, prin asigurarea acelorași standarde de care se bucură și etnicii ucraineni din România, în conformitate de altfel și cu declarațiile din luna aprilie 2022 ale Președintelui Zelenski.
Autoritățile române consultă în mod regulat, substanțial, comunitatea românească din Ucraina cu privire la toate aspectele de interes pentru aceasta, inclusiv cu privire la cadrul legislativ adoptat de statul ucrainean referitor la asigurarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, cum este de pildă dreptul la educație în limba maternă”.
INTERVIURILE HotNews.ro