Cu ce ramaneti, domnilor? (de Ovidiu Nahoi)

Incercati un mic joc: cautati referirile de pe internet la expresia „Ich bin ein Berliner”. Rezultatul: peste trei milioane de referiri la cuvintele cu care John Fitzgerald Kennedy ii saluta pe locuitorii Berlinului de Vest, in iunie 1963.

Presedintele american isi manifesta astfel solidaritatea cu berlinezii socati de recenta ridicare de catre sovietici a faimosului zid. Sunt cuvinte care au facut istorie, cuvinte care in timp nu si-au pierdut semnificatia, ci au dobandit una noua dupa tot ce s-a petrecut de la sfarsitul anilor ‘80 incoace.

„Ich bin ein Berliner” („Sunt berlinez”, in germana) este doar unul dintre exemplele care demonstreaza ca, foarte adesea, oamenii politici raman in istorie mai putin prin ceea ce au realizat (sau nu) in decenii intregi de activitate, ci foarte adesea prin cuvinte sau gesturi punctuale. Acestea se lipesc pur si simplu de fruntile lor si nu mai pot fi date jos nici cu smirghel, nici cu dalta.

Unii raman in istorie prin momente de gratie. Altii, prin gesturi cu efect devastator. Istoria e prea lunga si exemplele sunt prea numeroase, dar, venind la ale noastre, macar „cei cincisprezece mii de specialisti” ai lui Emil Constantinescu ar trebui sa ne dea de gandit.

Poate si de aceea marii oameni politici sunt foarte atenti la ce si cum spun sau la atitudinile pe care le iau, intr-un moment sau altul. Asta ii deosebeste pe ei de simplii politicieni, pe langa alte calitati cum ar fi carisma, viziunea, simtul realitatii, curajul, capacitatea de sinteza etc.

L-am vazut cu totii, luni, pe Adrian Nastase cum a reactionat in cazul cererii de perchezitie trimise de procurori. El, Adrian Nastase, a votat pentru respingerea cererii de perchezitionare a locuintei lui Adrian Nastase! Indiferent de felul in care vor decurge lucrurile, Adrian Nastase va purta pe obraz aceasta stampila atata timp cat se va mai indemna sa ramana in politica.

Toti isi vor aminti ca, la un moment dat, a avut ocazia sa dea curs unei cereri a justitiei, menita a face lumina asupra unor acuzatii de coruptie in centrul carora se afla. Si n-a facut-o! Restul e vorba-n vant.

Dar nu numai Adrian Nastase are de meditat la gestul politic din deschiderea saptamanii. Nici cei care i-au fost alaturi, la vot, n-ar trebui sa doarma linistiti. Drept este ca de la reprezentantul PRM Lucian Bolcas asteptarile nu erau prea mari. Marin Diaconescu, alt reprezentant PSD, nu pare a avea veleitati de viitor lider, asa ca votul sau este explicabil.

Reprezentantul minoritatilor a votat cu majoritatea, ca de fiecare data. Miron Mitrea, prins intre declaratiile privind innoirea partidului si chemarea la Parchet in postura de invinuit, a ales.

Ce ne facem insa cu Victor Ponta, un politician cu viitorul in fata? De ce o fi acceptat sa-si marcheze cariera cu aceasta poveste in loc sa-i transmita sefului sau ca ar fi mai bine sa-si rezolve problema cu justitia si nu sa-si faca paravan dintr-o institutie a statului democratic? Nu ar fi fost mult mai important un asemenea gest pentru viitorul sau decat votul in favoarea lui Adrian Nastase?

Si ajungem acum la cei doi mari absenti ai coalitiei de guvernamant. Poate ca Dan Radu Rusanu si Kelemen Hunor sunt convinsi ca motivele pentru care au lipsit au fost temeinice. Ei, si? Au ratat marea intalnire cu o decizie care, de aici inainte, va cantari enorm in carierele lor. Asta ramane. Si in cazul lor, si in al celor care au votat de partea lui Adrian Nastase.

Cu ce ne alegem, de aici inainte? Cu un gust amar si cu ceva referiri pe internet. Daca celor in cauza le va placea sau nu ce vor citi, e problema lor.