Plagiat la Eminescu

Atata s-a scris despre plagiat…si tot nu destul. Nici politisti nu-s destui, pe cat de inventivi hotii. Caci si plagiatul este o forma de furt, de insusire frauduloasa a proprietatii intelectuale a altcuiva. De data aceasta, plagiatul e cu un roman din Germania, unul din Canada si UNUL Eminescu. Simplu ca buna ziua, caci suntem in epoca lui copy&paste, deci a plagiatului online.

Politik si shik

Ce zice aforistul Wilson Milzner? „Scrii dintr-o carte= plagiat; scrii din doua carti=eseu; scrii din trei=compilatie; din patru=disertatie”.

Arcada 2

La categoria a patra a intrat si Putin, acuzat de cercetatorii de la Institutul Brookings din Washington, ca si-ar fi copiat mare parte dintr-o disertatie pe teme economice, dintr-un studiu economic realizat la Universitatea din Pittsburgh in 1978, dupa cum scrie „Sunday Times”.

Lucrarea plagiata ar fi fost prezentata in cadrul unei etape premergatoare obtinerii, de catre presedintele rus, a doctoratului in economie (St. Petersburg, 1997). Presa rusa a protestat vehement, Putin e in functie, caci nu intr-o disertatie sta scaunul unui presedinte de stat.

Un alt doctor, de asta data, de oameni -fost ministru al sanatatii in Romania-, conferentiarul dr. Mircea Beuran, a coordonat, impreuna cu dr. Gerald Popa, un colectiv care a editat in 1997 „Ghidul Medicului de Garda”.

Arcada 3

Comisia, numita de Senatul Universitatii de Medicina si Farmacie Carol Davila, pentru anchetarea acuzatiilor de plagiat, a constatat ca varianta romaneasca „reproduce, prin traducere”, scrierea de specialitate americana „On Call”, aparuta in cadrul „Blue Books”, la editura „Saunders”.

Nume mari ale medicinei romanesti, majoritatea profesori sau conferentiari la UMF Carol Davila, colaborasera la elaborarea seriei de Ghiduri coordonate de conf. Dr. Beuran. In urma scandalului cu plagiatul, Beuran a cazut din functia publica.

Nici Madonna n-a scapat de acuzatia de plagiat. Sex-simbolul (si acum) muzicii pop a inceput sa scrie carti pentru copii, are pana acum cinci, printre care „Mr. Peabody’s Apples”, „Yakov and the Seven Thieves”, si „Lotsa de Casha”.

Arcada 4

In cazul Madonnei, se poate spune plagiat, sau doar folosirea „negrilor scrisului” (autori de fond ai unei lucrari aparute sub numele altcuiva)? Conform unor surse de presa britanice, in spatele cartilor Madonnei s-ar afla un anume Eitan, aceasi persoana care ar fi, de fapt, autorul cartilor despre Kabbalah ale rabinului Philip Berg.

Dar, pentru bani, ce nu face un autor talentat, dar fara nume? Cu numele sunt altii, al Madonnei e chiar shik si vinde, pe milioane, presupusul „duet”.

Arcada Nürnberg-Montreal

Arcada 7

Cazul „meu” dubios, cu miros de plagiat, e mai modest. Rasfoiesc zilele astea o brosura editata de Asociatia interculturala Ars Longa din Nürnberg. Pe numele ei Arcada, coperta zice „anul trei, nr. 10 martie-mai 2006″. Un fel de magazin, cu de toate: vesti din tara, stiri locale, reportaje, cultura, poezie, istorie, utile, ceva reclame. Partial bilingva, romano-germana.

Mai bunicica, mai grosuta si mai bine paginata ca un numar anterior care imi cazuse intamplator in mana -caci brosura se difuzeaza din mana in mana doar local, in zona Nürnberg. Pe coperta scrie mare „Preis: Spende”, adica, pe romaneste „Pret: donatie”, deducem ca este gratuita.

Dar, cum in Germania e bine sa citesti in primul rand ce scrie cu litere mici, trec la penultima pagina, adica la „Impressum”, cocotzandu-mi anterior bicicletele pe nas, de mic ce scria -in context de „responsabilitatea juridica apartine autorilor”, bla-bla. „Materialele trimise spre publicare devin proprietatea revistei Arcada”. Nici mai mult, nici mai putin.

Arcada 8

Deci, autori amatori de arcade romano-germane, pazea! Ati trimis ceva la publicare, adio, caci nu se garanteaza publicarea, ci doar exproprierea dv. de scrierile trimise la redactie. Ca aveti sau nu contract de exclusivitate sau drept de autor platit, cu „Arcada”, nu intereseaza pe nimeni si, la o adica…n-ai citit ce scrie cu litere mici.

Dar, nu despre asta este in primul rand vorba. Mai citind, mai rasfoind, de la coada/impressum la cap, dau, pe paginile 8-11 de un memorial Eminescu semnat Daniel Renon, la data de 11.01.2006. Patru pagini A5, cu ilustratii alb-negru. Textul bun, scris cu stiinta si simtire, si redactat (caci d-l Renon, in corespondenta pe Internet, dovedeste multiple carente ortografice)

Il stiam ca autor a vreo trei volume de poezii, scrise unul dupa altul, dupa debutul cu „Ingerul rebel” (Ed. Eurostampa, Timisoara 2003). Despre autorul Renon, scriitorul Liviu Valenas mentioneaza, in recenzia, din 2003, a volumului de versuri: „Daniel Renon, timisorean prin adoptie si spirit, s-a nascut la 17 februarie 1971 la Sanicolaul Mare.

In 1989, inainte de asa zisa Revolutie, reuseste sa fuga (avea numai 18 ani…) din Republica Socialista Romania, tradand idealurile „Epocii de Aur”. Ajuns in Germania, presteaza cele mai diferite munci posibile: chelner, receptioner intr-un hotel, tehnician dentar si apoi comis-voiajor la o firma internationala de design industrial, fapt ce-i va permite sa cutreiere o buna parte din Europa.

Un parcurs aproape banal, marcat insa in final de o mare surpriza: un volum de poezii aparut anul acesta la editura Eurostampa din Timisoara. Debut complet neanuntat, neasteptat, stupefiant, direct intr-un volum, ocolind, mai mult ca sigur din necesitate, calea clasica, cea a cenaclurilor si revistelor literare. Poate mai bine asa…”

Acum doi ani, sub initialele D.R., acelasi Daniel Renon imi plagia, tot intr-o Foaie nurnbergheza, un articol despre Stefan Hrusca in turneu de colinzi in Germania. In 13.07.04

atentionam usurel prin articolul „Contra-Foaie”, din care citez partial:

„Si-acum, intorc FOAIA-de-caiet-data-la-xerox si dau…ca desert la doua afise de spectacole, de „Stefan Hrusca la Nürnberg”.

Ma invaluie o senzatie confortabila de déja vu, déja connu ! Pai, cum sa nu-mi recunosc articolul „Raza soarelui, noua si la neamul nost`” scris in decembrie 2001 si publicat in presa din tara (Observator aradean) si in Revista Agero din Internet?

Cuvintel cu cuvintel, semnatarul D.R. a transcris o parte a materialului meu -scris in urma concertului dat de artist in turneul sau traditional de Craciun, cu oprire la Stuttgart, unde l-am cunoscut si intervievat- modificind doar contextul geografic si temporal al spectacolului. Na bravos…ca, vorba romanului, „cine nu-i imitat, n-are valoare”.

Macar asa, in acest articol au fost evitate cacofonii („ca compania Renault”), stilciri de limba (musica, abea), greseli de ortografie (creeativ, inafara), ca sa nu mai vorbim de siluirea constanta a limbii romane in afisul Arcadei -editat sub mult prea blinda obladuire semantico-gramaticeasca de Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi,

Asociatia Interculturala ARS LONGA si Asociatia Romano-Germana UN ALTER EGO.

Nu indraznim a presupune inclinatii pro-ariene ale conationalilor nostri compozitori de afise, care insista sa scrie adjectivul „german” cu majuscula; ne lasam convinsi ca ei vor cu adevarat „prezervarea” identitatii culturale romanesti, chiar cu riscul ca unii se vor repezi pe loc, sa-si cumpere ceva

„Pariser” (rom. prezervativ) de rezerva. Sintem chiar convinsi de patriotismul si bunele lor intentii, ba chiar ne dau si lacrimile, la informatia de ultima ora, ca „Romania face eforturi mari de a convinge Uniunea Europeana ca poate apartine acestui club”.

Mai ales daca, in clubul cu pricina, cinta manele Copilu Adrian, in escala scurta la Nürnberg.”

Intre timp, aspectul „copiutza” a fost discutat si personal, ba chiar am si intervievat poetul Renon, la lansarea de anul trecut a unui nou volum al sau de poezii, „Dresorii de umbre”.

Dar, sa trecem la proza. Memorialul despre Eminescu publicat in Arcada martie-mai 2006 pag. 8-11 sub semnatura lui Daniel Renon si datat (neaparat!?) 11.01.2006, poate fi gasit, cuvant cu cuvant si in Internet, inregistrat de google la 20.03.2006, data la care Arcada respectiva era in redactare.

http://www.geocities.com/comunitatea_romina/filipgeorge_eminescu.htm

Cand spun cuvant cu cuvant, ma refer la un text de 1.715 cuvinte, adica una miesaptesutecincisprezece. Textul extras din Internet de geocities.com este semnat George Filip, precedat de o superba poezie „Mihai, raspunde-mi…” si cu un epilog la biografia stilizata Eminescu, ce precizeaza contextul scrierii acesteia, si anume inaugurarea statuii lui Mihai Eminescu in 18 septembrie la Montreal.

O data memorabila, caci atunci romanii-canadieni au aruncat cu diverse, in capetele fostului Presedinte si fostului ministru al Culturii romani, Iliescu si Theodorescu, pre numele lor de familie. Mare scandal, puternic mediatizat la vremea lui. Alte referinte de presa canadiene (fara prezenta pe Internet) sunt evidente in eseul biografic.

Diferentele dintre texte? Doua supratitluri, cateva nume de referinta critica in context, o eliminare a formularii „jidani, greci, ori pazitori de temnita macar” in textul lui Renon, ca politically incorect. Filip spune, metaforic, „Eminescu- „talharul”, referindu-se la tineretile aprige ale poetului, si „Eminescu-geniul”, despre perioada sa de maturitate artistica.

Renon il face din talhar „baiet” si din geniu, „poet”. E drept, e greu a accepta geniul poetic al cuiva, cand insuti aspiri la soclul eternitatii. Deci cuvintele „tari” sunt specialitatea lui George Filip, poetul din Canada, cu drapelul Romaniei atarnat in balcon.

La lansarea in sala Polului Cultural a Librariei Universitatii din Cluj a volumului sau de poezie „Din oglinda”, presa romana scrie, sub semnatura Andreea Paglesan si Andy Daiszler, preluat de Observatorul din Toronto, Canada. „George Filip s-a nascut la Tulcea, pe 22 martie 1939. Este fiul lui Pandele si al Floarei, stranepoata a marelui poet Octavian GOGA.

Studiile primare le-a urmat in comuna natala, liceul l-a continuat la Bucuresti. Din 1984 traieste in localitatea Montreal din Canada, unde a infiintat Centrul de Cultura Romana. Este membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada, redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista „Humanitas”.

Este autorul a numeroase scrieri literare, fapt care i-a adus merit faima de a fi unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului. Intrebat despre identitate, poetul raspunde cu adanci intelesuri, in versuri:” „Nu-s George Filip, asta-i doar un nume,/ Batut cu fierul rosu, un stigmat,/ Sa nu ma rup de cardul meu prin lume,/ Cand pe idei ma vreau crucificat”. E un raspuns metaforic, numele este real.

Cam atat despre cele doua texte, identice pana la virgula si pe care le puteti vedea in anexele la articol.

Capushele literelor

De cand cu Internetul, modalitatea de informare a celor care scriu pentru publicare, dar si a elevilor, studentilor, cercetatorilor si doctoranzilor, s-a modificat fundamental. Largirea orizontului informational prin simplu click de maus e remarcabila, dar incurajeaza comoditatea si lipsa de creativitate.

Creativitatea este, in parte, innascuta, dar si rezultatul studiului si disciplinei de lucru intr-un anumit domeniu, fie el al artelor, ori al domeniilor pragmatice, sustinute prin lucrari de specialitate, deci prin scris.

Eseistica, dar si jurnalismul -care nu este literatura, decat in tangenta sporadica, cum ar fi reportajul literar, unde se exploateaza si valentele conotative, nu doar denotative, ale limbajului- se raporteaza intens la documentare, dar nu reprezinta doar un cumul de informatii din alte surse, insiruite aleatoriu.

Gandul principal al celui care asterne ceva pe hartie (dar si pe ecranul de calculator) este, sau trebuie sa fie, CITITORUL. Acest „receptor de informatii” asteapta, in primul rand, plusvaloare. Iar aceasta provine din adaosul de creativitate al autorului, la informatia selectionata din alte surse si integrata intr-o viziune proprie asupra tematicii abordate.

Dar n-as vrea sa teoretizez excesiv, subiectul e mult mai amplu. Cert este ca, nimeni n-are „totul in cap”, dar cand cineva foloseste surse de informare, legile scrise ale dreptului de autor impun mentionarea sursei, sub forma de citat, sau bibliografie folosita.

De cand cu cut&paste –copiere si includere a textului copiat intr-un alt context-, plagiatul online e in floare si se mizeaza pe greutatea de depistare a sursei/surselor de informare, in hatzisul milioanelor de pagini disponibile pe Internet.

Cine sa se mai chinuie sa citeasca si, in cel mai rau caz, sa transcrie din carti si tratate? Click, trei degete activate, si gata-i „opusul” sau studiul bun de pus in foaia de revista sau rama de diploma.

Sute de mii de „afaceri pe internet” se sustin cu stiri luate de-a gata de la altii, ziare electronice sau agentii de stiri in regim de gratuitate. CUT&PASTE, si fondul informativ al unei prezente pe internet in cautare de sponzori sau contractori de publicitate pe un site care „sa curga”, e asigurat.

Dar, despre asta m-am mai referit si in articolul „Ziarele protesteaza ca motoarele de cautare le fura painea”, sau in „Zvonaci si copiutze pe net”. Ceea ce lipseste falselor platforme mediatice, este o viziune conceptuala (in afara de cea mercantila) precum si originalitatea, deci plusvaloarea ceruta de cititor.

Ca sa ma exprim metaforic si pascal (caci tot suntem in perioada de Pasti) aceste prezentze pe internet sunt „capushe” pe spinarea „mielului fraged” al presei serioase.

Cinstea scrisului

La nivel educational, diverse institutii si centre de cercetare incearca sa creeze, in randul tineretului internaut al zilelor noastre, o psihologie a „cinstei scrisului”. In acest sens, problema este abordata de educatorii din intreaga lume, fiind o chestiune de cultura generala,

modul cum trebuie marcate citatele si folosite referintele intr-o lucrare.

Google ofera pe tema plagiatului cca 600 de documente, pe serverele unor universitati de prestigiu exista nenumarate materiale la tema, documentate juridic, si cu indicatii referitoare la modul in care trebuie redactata o lucrare pe o anumita tema. Lupta impotriva plagiatului

s-a transformat, chiar si la nivel academic, intr-un adevarat detectivism, care are, subliniem, in primul rand un rol educativ si preventiv. Rushinica si aratatul cu degetul nu sunt scopul sesizarilor, ci un semnal de alarma la practici neloiale si paguboase.

www.turnitin.com, de exemplu, este unul dintre siturile educationale americane care se ocupa intens cu probleme de plagiat, codul de onoare al scribului sau studentului. Si alte, multe situri, germane si romanesti, functioneaza ca „hartie de turnesol” in cernerea scrierilor originale de pastishe sau copii grobiene.

Ca orice viciu de comportament, furtul intelectual este remediabil. Cu stiinta in domeniu si bunavointa in atitudine. Trebuie SA STII ce ai voie si ce nu, iar pentru asta trebuie sa te informezi. Mai trebuie SA VREI sa te rupi de comoditatea lucrului luat de-a gata de la altii si sa-ti pui in functie propriile „grauntze cenusii”.

Nu totul e „poiezie” tzashnita spontan…iar daca optezi pentru aceasta forma de defulare, ramai acolo si fara pretentii de exeget..

Sursa: http://www.geocities.com/comunitatea_romina/filipgeorge_eminescu.htm

Mihail Eminescu (1850 – 1889)

de George Filip

Mihai raspunde-mi…

Frate Mihai – azi e mileniul trei.

Cum e pe-acolo, prin eternitate?

Sa stii ca ma tot duc la blandul Tei

Cu frunzele de timp cutremurate.

Pe-aici, pe jos, sunt vremuri de restristi

Si nimei, nici cu sine nu-si e frate.

Au navalit piratii anticristi

Iar Dumnezeu ne cearta si ne bate.

Intreaba-L Tu pe mosul-Dumnezeu:

Au belzebutii I-au furat puterea ?

Daca-I batran,Mihai,spune-I ca eu

Il rob sa-ti lase Tie cerul si averea.

Averea de a plange pentru noi.

Averea de-a ne naste si-a murire.

Averea de-a rodi sub sfinte ploi.

Averea sfintei Sfanta-Pomenire.

De fapt noi te serbam in ori ce zi

Si chiar in ciuda haitelor lichele;

E dreptul nostru- dreptul de a fi

Reduta-n calea fruntilor tembele.

N-am mai cantat de mult, nu mai cantam.

Tu ne-ai lasat doar Doina-miorita,

Dar stim al dracu sa ne impuscam

Apoi plangem colivele-n troita.

Mai ieri am vrut, Mihai, sa te zidim

Langa pribeaga noastra manastire

Dar n-am primit verdict sa te sfintim

Si te-am lasat acolo-n nemurire.

Fratele meu, o clipa doar mai stai

Ca-mi plange iar plaivasul intre deste;

Luceafar bland, prea pute-a putregai

Iar Teiul tau e trist si rugineste.

Bocir-ar si irozii astia surzi

Care se nasc prin rosii cafenele.

Trisorii lumii, Doamne, sunt absurzi

Fiindca au supt turbatele catele.

Du-te Mihai, azi e mileniul trei.

Eu sper sa fii Luceafar printre ingeri;

Pe-aici trudim sa punem un temei

Langa golgota marilor infrangeri.

Nu ti-am mai scris de mult fiindca sunt rob

Si robii n-au sentinta de-a da grai

Asa ca eu raman cersind la pod

Si te astept sa-mi scrii – frate Mihai !

Iunie, 2004 – la Montreal

Eminovicenii

Eminovicenii erau tarani romani cu vechime in satul Calinesti, Jud.Suceava. Ii intilnim acolo din intaile decenii ale veacului XVIII. Capatand slobozenie, au intrat in tagma razeseasca, ceea ce insemna un fel de noblete.

Insinuarile ca Eminescu n-ar fi fost roman sunt de domeniul himericului si se explica prin aceea ca poetul se indignase impotriva scursorilor straine scriind intr-un poem „bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire…”. Rand pe rand Eminescu a fost turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sarb.

Dar aceste insinuari nu schimba deloc realitatea si poetul sustine cu tarie ca se trage dintr o familie nu numai romana, ci si nobila si nu s-a sfiit sa asigure pe rivalii oportunisti ca intre stramosii din tara de sus a Moldovei, de care nu-i era rusine sa vorbeasca, s-or fi afland poate tarani

liberi, dar jidani, greci, ori pazitori de temnita macar, nici unul.

Tatal, Gheorghe Eminovici, baiat de cantaret de strana, invata ceva carte la Suceava. Vorbea si scria nemteste. Boierul velit Bals il aduce scriitor la mosia sa din Dumbraveni, unde-l gasim si in anul 1839.

In 1840 s-a insurat cu Ralu, fata stolnicului Jurascu din Joldesti, primind zestre in pamant si bani.

In 1871 boierul Bals i-a capatat de la Mihai Voda Sturza decretul de caminar.

Tatal Eminovici era de acum boier. Aici sau la Botosanii apropiati s-a nascut la 15 Ianuarie 1850, Mihai Eminescu. In total Eminovici a avut 11 copii. Poetul a crescut aproape taraneste la Ipotesti, sat saracacios, asezat intr-o vale inchisa de dealuri impadurite.

Casa lui Eminovici era gospodareasca, pridvor larg cu trepte, odai cu privire libera de jur imprejur, soproane, hambare, livada si tei imensi.

Mihai – „talharul”

„Fiind baiet,paduri cutreieram

Si ma culcam ades langa izvor,

Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa suna ’ ncetisor…”

Cand fu mai mare poetul fost incercat si de o dragoste juvenila,o iubita cu ochii „mari” si „parul negru-n coade” care a murit insa foarte tanara, ca Silvia lui Leopardi.

Incepand cu clasa a 3-a primara Eminescu si-a continuat invatatura la Cernauti, intai la National Hauptschule. In toamna lui 1860 il gasim inscris la K. K. Ober Gymnasium, un fel de ospiciu mohorat, pe unde trecusera si fratii lui mai mari Serban, Niculae, Iorgu si Ilie.

Eminovici l-a pus „in cost”, adica in gazda, in timpul claselor primare la Aron Pumnul.

In genere, scoala cerneuteana nu-i placea lui Eminescu si se presupune ca ar fi incercat sa fuga chiar din clasele primare. Clasa intaia gimnaziala a mers binisor, a 11-a rau si „talharul”, cum il numea cu „dragoste” paterna tatal sau, a fugit la Iasi.

Eminovici a pus de l-au legat cobza si l-au intors la scoala din Cernauti. Ramanand repetent, Eminescu frecventeaza in 1862-63 tot clasa a 11-a, stand in gazda la un frantuz betiv, Victor Blanchin.

Legenda spune ca, mergand la Cernauti pentru pregatirea in particular,

in primavara 1864, Eminescu s-a atasat la trupa lui Tardini Vladicescu, care dadea acolo reprezentatii pentru intaia oara.

Sunt stiri ca poetul ar fi obtinut certificatul de clasa a 3-a de la gimnaziul catolic din Sibiu. Trupa a plecat la Brasov. In Octombrie 1864, Eminescu devine practicant la Tribunalul din Botosani, functionand acolo pana in Martie 1865 apoi pleaca la Cernauti spre a urma studiile colegiale.

In toamna anului 1865 Eminescu reapare pe ulitele Cernautului. Locuia in casa lui Aron Pumnul, care a devenit bibliotecar. In epoca aceasta a trimis versuri la revista „Familia” lui Iosif Vulcan, care l-a prezentat cu laude in nr. din 25 Februarie si 9 Martie 1866, schimbandu-i numele Eminescu, din acela de Eminovici.

Aron Pumnul murise in ianuarie spre jalea poetului care i-a dedicat o poezie cutremuratoare.

Mihai Eminescu – Geniul

In vara, poetul a parasit Cernautii. A luat-o pe jos, cu un bat in mana si un strait de-a umar, spre Ardeal. Coborand pe valea Dornei a urmat cursul Muresului pana la Tg.Mures.

Acolo, doi seminaristi, Ion Cotta si Teodor Cojocariu, imbracati in straie nationale, l-au luat in trasura spre Blaj, pentruca poetul vroia sa vada locul „de unde a rasarit soarele romanismului”.

Iata cat de frumos comenteaza ziarul Cuvantul Romanesc „text redus” din Toronto, Hamilton la „Anul Eminescu” la sarbatoarea din anul 1989: Bardul national, Mihail Eminescu a iesit, istoric vorbind, din conjunctura anilor 1850 – 1890, din intrebarile, freamatul, necesitatii vremii aceleia.

Daca Eminescu ar fi trait in antichitate, s-ar fi pus si pe seama lui nenumarate legende, ca acelea despre Orfeu ori Arion, fiindca si el a intruchipat in chip esential poezia, avand in el harul orfic.

Poetului i-au fost necesare atelierele subpamantene de intinderea celor ale lui Hefaistos si substantele amestecate ale pamantului, apelor, focului si cerului.

Orfism si groaza si kantianism, toate sunt adjuvante in construirea eroului Hyperion „vezi LUCEAFARUL!” care explica inca o data, pe fata pamantului, soarta geniului, ca pe o patima a logosului „cere-mi cuvantul meu dintai…”, etern simbol al suferintei, jertfei si creatiei.

Eminescu a cutezat sa si reprezinte un Hyperion Propriu, mai adanc in semnificatii metafizice decat Hyperionul lui Hölderlin ori al lui Keats. Si fluida si simplu muzicala a ramas poema Luceafarul, in al carei magnific joc nu se mai simte truda a acelor aproape zece ani de elaborare.

Valori filozofice, valori umane, conditie umana, conditie demiurgica, cunoscute si transgresate, unitati estetice perfecte, nuditate esentiala cuvantului, reusind sa exprime cele mai diversificate straturi psihice si mentale, asa arata toata opera maturitatii eminesciene, aceea care se inalta de la sine din poezia romaneasca inspre poezia universaja.

La un interesant „convegno Eminescu” tinut in toamna anului 1964 la Venetia, prin stradaniile uneia din cele mai mari specialiste in traducerea si interpretarea romanticului roman, Rosa del Conte, s-a propus o editie plurilingva din opera poetului, care sa cuprinda versiunea a poeziilor, apoi transcriptia lor fonetica si talmacirea

fiecarei poezii in cateva limbi de larga circulatie europeana si mondiala. Acest poet care poate sta cu mandrie alaturi de Dante sau Goethe in chipul cel mai firesc nu poate transmite celorlalte popoare al lumii admirabilul sau mesaj liric de esente umane decat prin transpuneri in alte limbi.

Au subscris la ideea lansata, fiind de fata si altii, Rafael Albertim, Maria Teresa etc… poeti spanioli care au dat echivalente eminesciene in limba lor, fara a cunoaste romana decat foarte vag.

Desi lucrarea mea nu-si propune sa fie o teza de doctorat, va reamintesc cati intelectuali romani din toate generatiile nu s-au ocupat si nu se ocupa cu pasiune si mestesug de poezia eminesciana! Veturia Draganescu Vericeanu, Annie Betoiu, D.I. Sucheanu si foarte multi altii.

Romanii din strainatate contribuie si ei la raspandirea celui mai mare dintre poetii romani, dincolo de granitele tarii. Vi-i amintesc spontan pe Victor Buescu de la Lisabona si pe Mihai Steriade de la Bruxeles.

Prin stradanii nebanuite si prin contributii neasteptate Eminescu e tradus pana si in armeana „Siruni”, in araba „Abdul Razek Ahmed”, sau in dialectul macedo-roman „Perdichi”. Insa in ce masura aceste traduceri izbutesc sa rasfranga realele valori estetice ale creatiei marelui liric!?

Dar necesitatea se impune si intalnim printre traducatorii operei poetului nostru Luceafar poeti de renume si prestigiu ca de pilda Anna Ahmatova, Leonid Martinov, Iuri Kojevnikov,de limba rusa, Rafael Alberti si Teresa Leon, de limba spaniola, Ritas Bumi Papa, de limba greaca, R.

Guillevic de limba franceza, Yehbi Bala, de limba albaneza, Alfred Margul Sperber si Franyo Zoltan, poeti de limba germana si maghiara din tara noastra, ca si Wolf Achelburg, care a reluat si refacut traducerea lui Konrad Richter, toti acestia oferind omenirii remarcabile versiuni eminescie si inscriindu-l pe marele nostru poet in catalogul universalitatii.

Eminescu, scria in epoca Nicolae Iorga, e intruparea literara a constiintei romanesti una si nedespartita.

El este romanul care s-a simtit acasa in toate straiele, tinuturile si ramurile neamului sau, a fost un om politic prin lumina gandului si puterea trainica a scrisului sau, prin simbolul de unitate cuprins in fiinta sa literara, in inspiratia si gamdul sau.

Intemeindu-se pe tot ceea ce simtim noi, poetul s-a ridicat intr-un nebanuit avant spre culmile culturii moderne.

Mihai Eminescu – Traiectoria

Mihail Eminescu s-a nascut la Botosani, la 15 Ianuarie 1850, fiind al saptelea copil al caminarului Gheorghe Eminovici. A copilarit in Ipotesti, unde a cunoscut natura, precum si graiul, datinile si cantecele satului.

Studiaza o vreme la liceul din Cernauti, perioada din care dateaza si debutul sau literar: poezia „La moartea lui Aron Pumnul”, Ianuarie 1866, inchinata memoriei indragitului sau dascal. In acelasi an, la 23 Februarie, ii apare in revista „Familia”, condusa de Iosif Vulcan, poezia „De-as avea”, semnata Mihai Eminescu.

Peregrineaza apoi prin Transilvania si Tara Romaneasca, insotind trupa de teatru Vladicescu 8 Tardini, apoi trupele Pascaly si Iorgu Caragiale. Traduce pentru Mihai Pascaly „Arta reprezentarii dramatice”, de I. Th. Ratsscher.

Isi continua studiile la Viena si Berlin,unde intra in contact cu filozofia lui Kant, din care si traduce, Spinoza si Fichte. Reintors in tara, Mihai ocupa diferite functii, la Iasi si la Bucuresti, intre care cea mai importanta a fost cea de redactor la ziarul „Timpul”.

Activitatea sa literara este stimulata de contactul cu Titu Maiorescu si societatea „Junimea”, de prietenia cu Ion Creanga, Slavici si Caragiale. Cele mai multe poeme ii apar in revista „Convorbiri Literare”.

In Aprilie 1882 poetul citeste la o sedinta a „Junimii”o prima varianta a „Luceafarului”, o a doua vasrianta fiind citita in Octombrie a aceluiasi an, dar capodopera eminesciana va fi publicata abia in Aprilie 1883, in Almanahul Societatii Social-literare „Romania juna” din Viena.

In vara anului 1883, simptomele unei boli mai vechi fac necesara internarea poetului, prin grija prietenilor, a lui Titu Maiorescu in special, in sanatoriul doctorului Al. Sutu, apoi intr-o clinica din Viena.

„Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;

Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,

La capul meu cu grija tu ramura s-o `ngropi,

Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;

Simti-o voi odata umbrind mormantul meu…

Mereu va creste umbra, eu voi dormi mereu”.

Cu timpul boala progreseaza, este internat din nou la Bucuresti, unde se stinge din viata la 15 iunie 1889. A fost anmormantat la cimitirul Bellu, la ceremonie participand primul ministru Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogalniceanu,Th. Rosetti, precum si un mare numar de studenti, gazetari si prieteni. „Astfel, scria G.

Calinescu, s-a stins din viata cel mai mare poet pe care l-a ivit vreodata, poate, pamantul romanesc”.

Epilog

In epilogul scriselor mele doresc sa informez cetatenii mapamondului, romani si de toate limbile, cine a fost Mihail Eminescu.

Sunt emigrant in Montreal de 22 de ani si am scris si publicat vreo 15 volume de versuri, plus multele plachete si brosuri. Versurile mele circula de mult pe toate meridianele lumii, inclusiv „POEMES SUR FEUILLES D’ ERABLE”,singura, pana in prezent in limba franceza. Pot afirma, deci, ca „meseria” mea este aceea de poet.

De la prunc la barba alba toata suflarea romaneasca ma numeste „Poetul” Onorabilul for international UNESCO a declarat anul 1989 „Anul Eminescu”. S-a hotarat ca Bucurestiul sa le ofere montrealezilor un teren rezonabil unde, acestia, sa-si amenajeze o piata, pe gustul lor.

Romanii au fost promti si chiar marinimosi. Urma ca Montrealul sa ne ofere un teren pe care sa-l numim „Piata Romaniei” si s-a hotarat ca in perimetrul ei sa inaltam o statuie a ma relui nostru Mihail Eminescu, aceasta spre a informa lumea mare ca pe plaiurile mioritice s-au nascut nenumarate genii.

Cu un pas inainte insa sculptorul roman montrealez Serban Popa a avut inspiratia sa ciopleasca si sa toarne in bronz o statuie a lui Eminescu, avem dovezi!, si chiar sa declanseze demersurile pentru amplasarea ei. Nimeni nu s-a grabit sa-l bage in seam pe pe artist…

In cele din urma Piata Romaniei a fost inaugurata la 18 septembrie 2004, iar statuia marelui Eminescu se inalta in mijlocul ei.