Opt decenii de Paler

80 de ani povestiti chiar de Octavian Paler. De la opincile unui Paler in afara istoriei, la taxiul lui Paler, cu care a intrat in istorie, si sila fata de istoria de azi.Hamburgerul. Despre ura de azi dintre generatii.

Locuiti in apropierea unui Mcdonalds. Paler a mincat vreodata un hamburger?

Nu am mincat niciodata un hamburger.

Dar poate hamburgerul este fericirea.

Pentru mine, nu. Fara sa fiu un antiamerican, nu sint dintre cei care cred ca orice vine din America e bun, imi vine in minte mcdonaldizarea.

Dar cit de frumos este ambalajul american!

E adevarat! Ma rog, eu imi dau seama ca la virsta mea, dubla decit a dumneavoastra, nu pot gindi la fel ca si cei tineri. E natural conflictul dintre generatie. Dar acum e ceva mult mai grav. Tinerii de azi ii urasc pe cei batrini. Un tinar nu are voie sa fie modest. In mod logic, el trebuie sa creada ca va face gaura in univers. Azi, in Romania, sentimentul meu este ca batrinii sint uriti.

E, pe Paler, Liiceanu, Plesu nu-i uraste nimeni.

Ura, ura, ura. Nu e vorba de mine.

Ce-mi pasa mie de restul batrinilor!

Da, e normal sa spuneti asa: „ce-mi pasa!” Dar, decent ar fi ca acest conflict sa fie pastrat la proportii autentice. In felul acesta nu mai exista o lupta reala intre generatii, lupta care este la baza progresului. Mai decent este obiceiul batrinilor din insulele Fiji, care se duc sa moara in padure. E mai placut sa mori departe de societate.

Eu am sentimentul clar ca traiesc intr-o lume, pe care, pe jumatate nu o mai inteleg si pe jumatate n-o aprob.

O criticati. Cu partea care nu o intelege sau cu partea care nu o aproba?

Fac o precizare. Eu imi dau seama ca in postura mea de om batrin nu-i pot convinge pe tineri ca am dreptate si ca, in mod natural, au alte valori, poate, dar tocmai asta este critica mea, anume, ca astazi nu vad ce valori se mai respecta. In Romania actuala prospera: incultura, mirlania, grobianismul si un fel de trufie a semidoctilor de a fi semidocti.

Nimeni nu-si mai pune problema ca busola unei societati, trebuie sa arate nordul. Pe Nordul busolelor din Romania se afla fie un euro, fie un dolar. Ceea ce reprosez eu este ca nimeni nu mai da doi bani pe valorile adevarate. La putere se afla cultul banului, sa fim intelesi nu am nimic cu ochiul dracului, cred ca ochiul dracului joaca un rol important in existenta unui om. A promova doar utilul si avantajosul e o prostie.

Opincile. Despre a nu fi in istorie.

Sinteti din Lisa. Cine v-a adus in Bucuresti?

O intimplare. Exista in Bucuresti, cel mai simandicos liceu din tara. La Spiru Haret au invatat multi: Moisil, Noica, Plesu, Eliade. Parintii bogati ai elevilor dadeau bani pentru a institui cinci burse. Eu am venit sa dau examen pentru cele cinci burse.

Pur si simplu. In opinci, cioc!cioc!

Nu, nu eram in opinci. Eu pazeam vacile la poalele muntilor si am stat numai in opinci, dar cind am venit aici, parintii mei mi-au cumparat primii bocanci…rigizi, greoi, negri, dar bocanci. Sigur, aveam bocanci, dar eram imbracat ca-n satele din Fagaras. O camasa de bumbac, fara guler, o vesta, laibar numita si pantaloni strinsi pe picior. Aratam ca o salbaticiune folclorica.

Mindru de dumneavoastra?

Nu, foarte speriat!

De trecut sau de viitor?

Eu inainte de a veni in Bucuresti nu vazusem nici macar un alt sat…Nu ca nu vazusem un alt oras. Stiam o treime din vocabularul limbii romane. Va dati seama, nu stiam ca pe lume exista electricitate, telefon, ziar, tren, radio, ascensor, sosete, portari, agenti de circulatie, masini. Nu auzisem niciodata astfel de notiuni.

Ma rog, cunosteam universul vacilor, plantelor, eram specialist in meteorologie, stiam precis unde sa stau cind veneau trasnetele, ca trasnea ca pe front.

Deci nu erati un vacar prost.

Nu stiu ce eram, eram mai aproape de omul salbatic. Asa am venit in Bucuresti. Apoi, sa nu uitam ca am fost si sint un introvertit. Nu aveam o usurinta mare in a comunica si eram timid, retras si speriat, foarte pornit sa ma apar. Mi-amintesc ca-ntr-una din zile, la internat, stateam cu spatele la zid, privind la copii care jucau lapte gros. Nu indrazneam sa intru in joc, eram curios.

Cu spatele la zid sa nu va atace cineva.

Da. Aveam 11 ani si eram un topirlan. Am inteles acolo ca faceam parte din straturile de jos ale societatii. Asta a stimulat un fel de frustrare in mine. In Lisa toti eram in haine de cinepa si incaltati in opinci. Aici am descoperit inegalitatile sociale.

Colegii cind v-au descoperit?

Ei s-au straduit sa ma adopte. Dar eu ma purtam ca un ciine riios. Stateam departe, iar daca s-ar fi apropiat cineva de mine, as fi sarit cu pumnii imediat. Eu am fost un timid agresiv, toata viata.

Pantofii. Speriat la marginea istoriei.

Comunismul a adus egalitatea. V-a bucurat?

Nu, nu, nu, nu, nu. Eu nu am prea trait istoria. Fiind inhibat in mine insumi, am parcurs anii razboiului, spun asta ca o vinovatie, fara sa traiesc adevarul ca tara mea era in razboi. Am trecut prin perioade de delir al lecturii si razboiul peloponeziac a fost mai important decit al doilea razboi mondial. Neavind prieteni, un radio, un ziar, eram strain complet de evenimente.

Nici o bomba nu v-a trezit?

Nu, nici una. Am plecat din Bucuresti inainte cu o zi ca americanii sa bombardeze. In Lisa am trait razboiul superficial. Vedeam zilnic cum treceau avioanele americane, dar nu aveam constiinta istorica sa percep aceasta realitate. Mai mult, era o brigada de tunari in sat pentru a opri avioanele. Niciodata nu a fost lovit vreun avion, iar tunarii faceau ceaiuri in sat, se pretau la mondenitati.

23 august nu a fost marcat nicicum in Lisa. Nu traiam istoria. Primul moment al istoriei a fost cel al intrarii rusilor in sat. Atunci tot satul s-a speriat.

Rusii violau si se imbatau.

Exact. In mod comic, taranii s-au gindit sa sape niste transee si sa-si apere satul. Cind au intrat rusii, nu era tipenie pe ulita. Lumea se ascunsese. Eu stateam dupa o perdea si rusii au trecut vreo ora. Rusii treceau, probabil cu ordine precise, fara sa clinteasca nimic din sat. Asta a fost prima imagine a istoriei.

Trei facultati ati facut. Unde locuiati?

In mahalaua mahalalei, dincolo de bariera lui Bachus, departe in Ferentari, pe strada Tufelor. Locul se transforma intr-o mare baltoaca murdara si trebuia sa te descalti ca sa ajungi acasa.

Tot bocancii ii descaltati?

Nu, aveam pantofi! Cred ca aveam chiar doua perechi. Eram chirias, alaturi de un cintaret de biserica si un functionar. Camera de chirpici, fara soba, fara podea, fara apa, fara curent. Ieseam pe geam, ma spalam pe strada. Era ca-n Lisa. Retroactiv am aflat ca in Universitate aveau loc intimplari istorice. M-am ferit de ele.

Eu eram absorbit de scrierea unei carti: „Reabilitarea Evului Mediu”. Lucram la carte si noaptea caram lazi de fructe ca sa am bani. Eram in criza financiara perpetua. Cu tramvaiul veneam numai cind era plin, ca mergeam pe blat. Altfel, faceam mars fortat din Ferentariul meu.

Istoria mea era istoria zonei, unde aveam noaptea tirziu „garderoba obligatorie”, adica hotii, interlopii te dezbracau, iti luau tot ce aveai. Preocuparile mele astea erau, plus cautarea unui loc de munca.

Intrarea in istorie. Cu taxiul.

Cum ati ajuns sef la televiziunea?

Pina in 949 nu prea stiam mare lucru despre istorie. Bine, stiam ca sintem sub ocupatie, dar nu eram preocupat de detalii…Intr-un ianuarie pregatisem un seminar despre „Simbolism” la Litere si nu prea aveam vreo placere sa ma duc sa-mi prezint lucrarea. Am prezentat-o, desi venisem cu greu la facultate, si profesorul de seminar mi-a propus o slujba la radio.

Nu stiam ca el este si sef la radio. Am cerut un timp de gindire…nu stiu de ce aveam eu nevoie de timp de gindire, ca nu am gindit nimic in timpul acela. Am acceptat.

Ce v-ati cumparat din primul salariu?

Sa va spun! Am actionat in stilul meu! M-am dus la Capsa cu taxiul!

Deci: opinci-bocanci-pantofi-taxi!

Da! Am pus taxiul sa ma astepte! Am comandat o masa numai pentru mine. Am mincat prima oara in viata mea, intr-un restaurant, servit de un chelner. Dupa, am intrat in taxi si am comandat: „in Ferentari, in strada Tufelor!”. Mi-am facut un chef. Ma razbunam.

Reprosul legat de viata dumneavoastra este sefia Televiziunii. Erati in istorie sau nu?

Sigur. In 964 a aparut declaratia de independenta a PCR fata de rusi. Acel moment a fost foarte important. Toata lumea spera sa scapam de rusi. In zilele acelea eu am fost trimis corespondent la Roma pentru Agerpres. Eu ma opusesem pina atunci oricarei ascensiuni. Vroiam sa fiu liber. Am spus da, desi nu stiam italiana. Am plecat sa ma descurc si decis sa fac jurnalism adevarat.

Am invatat repede italiana, atit de repede, incit imi pun probleme…eu nu cred in reincarnari, dar mergind in Toscana am simtit ca am mai fost pe acolo. Am invatat in doua luni italiana. La vreo doua luni de corespondenta, a aparut un interviu al sefului Partidului Comunist din Italia, care anunta detasarea partidului de rusi. L-am trimis in Bucuresti.

Credeam sincer ca era nevoie sa se stie ca exista si altii care se detaseaza de rusi. Asa a si fost. In Biroul Executiv al Partidului Muncitoresc, interviul a explodat ca o bomba. Dej ar fi spus: „daca e asa bun, sa-l punem director la televiziune!”. Propunerea am refuzat-o, pina cind am spus „da” cu greu.

Eu doua tari am indragit, una in care am fost si una in care nu voi mai ajunge niciodata. Italia si Spania.

Pai, cum? Nu ati fost in Spania?

Nu. Si nici nu ma voi duce, fiindca voi pierde Spania mea.

Desertaciunea. Vehicolul spre trecut.

Ati tot fost in afara istoriei. Acum istoria s-a jucat cu dumneavoastra!

Stiu exact, azi, la 80 de ani ce valoare au toate vanitatile. Totul e desertaciune. Eu nu mai am azi nici o certitudine. Certitudinile mele de azi sint ca hainele ciuruite de molii. Nu mai cred in aproape nimic, afara de valorile care stau la temelia fiintei mele. Din nefericire, nu cred nici in viata de apoi. Dumnezeu e falimentul ratiunii mele. Eu nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta lui.

Din clipa in care-mi pun problema, nu mai sint in stare sa inteleg nimic dinj ordinea sau dezordinea vietii actuale.

Asta va goleste si moartea si viata.

Asa e. Singura mea jumatate de sansa este ca iubesc viata. Nevoia mea de a trai nu s-a eclipsat. Sint mizantrop, din ce in ce.

Iubiti viata, dar nu va bucurati de Spania de azi, de hamburgerul de la coltul casei.

Eu sint un bun patriot cita vreme ramin in casa. Daca ies pe poarta, apar indoielile.

Va inecati in istorie acum, prea in detaliile ei.

Iti trebuie o forta, pe care eu nu o am, ca sa intorc complet spatele istoriei. Eu nu sint interesat in plan personal de nimic. Toata problema vine de acolo ca nu pot zice: „nu-mi mai pasa!”. Citi ani mai am eu de trait? Putini? Ce importanta mai are sa ma agit? Niciunul. Eu nu ma numar printre cei care cred ca facc ei istoria.

Eu sint printre cei csare indura istoria, dar nu o pot indura linistit. Ma uit in jur si mi-e sila. Sila de cum se comporta atitia oameni in libertate.

Faptul ca ati organizat Festivalul Cintarea Rominiei pentru ecran, ca ati fi inventat expresia: „Epoca de aur”, ca ati fost membru important comunist.

Prostie, minciuna. Eu nu mai polemizez cu minciunile care s-au debitat despre mine. Am fost si tigan, si evreu. Mi s-a scris numele cu doi l.

Istoria se indura

Sfirsitul dumneavoastra cum va fi?

La fel, in dezolare.

Unul brusc?

Profesorul Constantiniu spunea ca natiunea romana nu mai poate face istorie.

Atunci ce faceti pina la sfirsit?

Ca tot romanul. Daca nu pot sa fac istoria, o indur.