„A venit vremea ca Europa să intre în panică”, titrează The Telegraph

Sub o administrație Trump-Vance există o probabilitate extrem de mare ca acest continent să rămână de unul singur în fața amenințării ruse, scrie The Telegraph. Dacă nu răsunau deja, decizia lui Donald Trump de a-l alege pe senatorul J.D. Vance din Ohio drept partener electoral ar trebui să facă să urle la maxim sirenele de alarmă din Europa, avertizând cu privire la viitorul rol al Americii în apărarea continentului, notează publicația britanică.

E cel mai clar indiciu de până acum că Trump a adoptat un program „America mai întâi, Europa la urmă”, fapt care va avea consecințe considerabile pentru războiul din Ucraina și pentru securitatea Occidentului.

Noul partener electoral al lui Trump nu-i nicidecum vreun uliu [adepții americani ai unei abordări militariste în politica externă – n.trad.]. În februarie 2022, când Rusia se pregătea să invadeze Ucraina, nonconformistul senator declara:

„Trebuie să fiu sincer cu voi: nu prea mă interesează de fapt ce se va întâmpla cu Ucraina, indiferent ce-ar fi”. Iar de atunci, cu excepția unei ocazii în care a îndemnat Ucraina să înceteze lupta și să negocieze cu Rusia, Vance a tot perorat împotriva Europei și a NATO, despre care crede că se consideră îndreptățite să-și lase apărarea în seama Americii.

Europa riscă să rămână singură în fața Rusiei

Mai pe scurt, sub o administrație Trump-Vance există o probabilitate extrem de mare ca Europa să riște să rămână de una singură în fața amenințării ruse. Dacă se poate vorbi cumva despre un moment potrivit pentru a intra în panică, acela este acum.

În definitiv, au trecut deja multe luni de când țări de pe flancul oriental al Europei – precum Polonia sau Estonia – ne avertizează în privința perspectivei unui război ceva mai direct cu Rusia în decurs de doi până la trei ani, în funcție de ce se va petrece în Ucraina.

Argumentul lor – mult prea des ignorat – e că obiectivul primordial al Rusiei pe termen lung e să erodeze, și în cele din urmă să distrugă, ideea că Articolul 5 al NATO e „beton”, aruncând astfel alianța la coșul irelevanței strategice. Ele mai subliniază și faptul că odată ce războiul din Ucraina se va fi încheiat – cel mai probabil cu vreun fel de negociere, mai degrabă decât cu o victorie clară a Ucrainei – armata deja mobilizată a Rusiei ar putea fi îndrumată în altă direcție.

În ciuda dificultăților militare ale Rusiei din Ucraina, ideea cum că Articolul 5 e o cacealma a ajuns să fie larg acceptată la Moscova. În definitiv există multe modalități prin care Rusia poate testa Articolul 5 fără a porni vreun război convențional în toată puterea cuvântului.

Vederile revanșarde ale Rusiei cu privire la frontierele din regiunea baltică ar putea s-o inspire la o agresiune maritimă; atacuri teroriste ori cibernetice care pot fi formal dezmințite sunt plauzibile; atacuri militare de amploare redusă împotriva țărilor baltice ori insulei suedeze Gotland ar putea fi de asemenea luate în calcul. În această eventualitate, cred unii conducători de state, dacă SUA ori altă țară ar contesta doctrina Articolului 5, atunci Rusia ar avea undă verde să continue să pună la încercare alianța până când va ajunge să destabilizeze în mod fatal mai multe țări.

Din nefericire, în unele capitale europene încă mai este negată disponibilitatea Rusiei de a testa Articolul 5 – acestea fiind incapabile să perceapă nuanțele testării apei fără a intra cu totul în ea -, în condițiile în care amintirea relativei stabilități din primul mandat al lui Trump le îndeamnă la delăsare.

Pe lângă autoamăgirile Europei, îngrijorătoare mai este și absența consensului referitor la „riscurile de escaladare” acceptabile cu Rusia. Atitudinea nu demonstrează forță și, fără sprijinul SUA, aceste divergențe cu siguranță se vor agrava și vor paraliza Europa în fața unei contestări a Articolului 5 de către Rusia. Realitatea fundamentală e aceea că Europa nu e încă pregătită psihologic pentru a se descurca pe cont propriu.

Mari țări europene nu sunt pregătite pentru posibilitatea unui conflict

Și tabloul pregătirii de luptă e similar de dezolant. Să vedem exemplul Germaniei. Deși cancelarul Olaf Scholz a înființat un fond special de 100 de miliarde de euro pentru a cumpăra armament modern, responsabila pentru armată a parlamentului, Eva Hogl, a deplâns recent faptul că Bundeswehr are „prea puțin din toate”. Și cu toate că Hogl ar dori ca armata Germaniei să crească de la 181.000 de militari la 203.000, numărul acestora s-a împuținat cu 1.537 în 2023.

Probleme similare năpăstuiesc și armata britanică. Comitetul Apărării al Camerei Comunelor a fost avertizat în februarie că, dată fiind penuria de personal și armament, capacitatea militară a Regatului Unit s-ar epuiza după numai două luni de război. Producătorul de armament Northrop Grumann avertiza recent că Regatul are o apărare antiaeriană „foarte limitată, până la punctul de a fi neglijabilă”.

Industria militară a Europei nu e nici ea pregătită pentru a ajuta continentul să reziste pe cont propriu, fără America. Thierry Breton, comisarul european al pieței interne, a anunțat luna trecută că UE va produce în 2024 1,7 milioane de obuze de 155 milimetri. Numai că ulterior cunoscători ai industriei europene au avertizat că producția reală a UE nu poate fi decât o treime din acea cifră. Acele estimări sunt probabil corecte. UE îi promisese Ucrainei că-i va trimite 1 milion de obuze până în martie 2024, dar i-a trimis doar 30%. Tendința e alarmantă, dat fiind că Rusia produce anual 2,5-5 milioane de obuze și poate importa nenumărate altele din Belarus și Coreea de Nord.

Așadar avem într-adevăr în față un tablou dezolant. Prin urmare a venit momentul să injectăm cu o vitală senzație de urgență procesul decizional european. Cheltuielile militare ale continentului cresc lent. Secretarul General al NATO Jens Stoltenberg declara în februarie că membrii europeni ai alianței pot cheltui la un loc în 2024 380 de miliarde de euro; o creștere semnificativă. Polonia intenționează chiar să-și mărească cheltuielile militare la 5% din PIB până în 2025, iar ministrul german al apărării Boris Pistorius cântărește o țintă de 3,5%.

Strategia Industriei Apărării Europene adoptată de UE ajută și ea guvernele să preia producția de armament de la civili în caz de urgență și a relaxat legislația privind vânzarea de armament către terți. Reformarea structurilor de comandă – Germania, de exemplu, și-a integrat într-un nou comandament central structurile care dispuneau detașările interne și externe – sunt încurajatoare, cum a fost și numirea unui „uliu” cu capul limpede, fostul premier eston Kaja Kallas, la șefia diplomației UE.

Bătrânul Continent trebuie să se bazeze tot mai mult pe propriile forțe

Dar, dată fiind amploarea neglijării armatelor după războiul rece, mai e enorm de mult de făcut.

Dacă Trump i-a acordat arme letale Ucrainei și s-a folosit de sperietoarea retragerii din NATO pentru a-i determina pe aliații europeni să-și mărească bugetul militar, al doilea lui mandat ar trebui să fie destul de diferit. Vance e ferm convins că resursele militare ale Americii trebuie redirecționate spre teatrul Indo-Pacific și crede că o prezență americană în Orientul Mijlociu e mai importantă decât una în Europa. Președintele Camerei Reprezentanților Mike Johnson și mulți dintre colegii lui gândesc altfel, dar e improbabil ca ei să se apuce să torpileze o poziție unită Trump-Vance.

Pe măsură ce statutul de favorit al lui Trump se cimentează, Europa trebuie să se bazeze tot mai mult pe propriile-i forțe. Nu doar de dragul Ucrainei, ci de-al întregului continent. Ieri era deja prea târziu.

• Articol publicat în Telegraph de dr Samuel Ramani (cercetător la Royal United Services Institute [RUSI], grup de reflecție britanic, cel mai vechi din lume, specializat în securitate)