Absolventa de master in Cinematografie la Universitatea Kingston din Londra: Despre taxe, costuri de intretinere, modalitati de predare si diferenta majora intre sistemul romanesc si cel britanic
Nadia Barbu (24 de ani) este din Bucuresti si a absolvit Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. Anul acesta a terminat un masterat de cinematografie la Universitatea Kingston din Londra, pe care il descrie ca pe „un curs foarte practic, mai degraba vocational”. „Aveam cursuri doar doua zile pe saptamana, in general doua seminare pe zi, unde se punea foarte mare accent pe participarea studentilor la discutie, restul timpului era dedicat studiului individual, dar mai ales activitatilor practice, adica filmarilor propriu-zise”, a povestit Nadia Barbu pentru HotNews.ro.
- „Foarte important e sa fii motivat si sa-ti doresti sa scoti cat mai mult din experienta asta. Nimeni nu te va urmari si boscorodi sa-ti faci treaba – tu ai platit, tu ai vrut sa faci asta, e problema ta daca nu dai tot ce ai mai bun”
Citeste mai jos scrisoarea integrala trimisa de Nadia Barbu:
„Am plecat din tara din motive personale, unul dintre ele fiind ca aveam nevoie de o schimbare, si un masterat a fost mai mult un pretext, sa spunem. Am avut noroc sa am sprijinul neconditionat al familiei mele si un loc de munca bun inainte sa plec, unde am putut sa strang bani.
Tocmai am terminat ‘cu distinctie’ un masterat de cinematografie la Universitatea Kingston din Londra, un curs foarte practic, mai degraba vocational, si pentru care nici nu sunt sigura ca rezultatul ar fi trebuit sa fie o diploma academica. Nu m-am gandit prea mult la relevanta cursului in contextul carierei, in contextul a ce o sa iasa din asta in viitor pentru tara mea sau pentru Anglia si mai stiu eu ce alte profunzimi filozofice, pur si simplu am vrut sa fac ceva ce-mi place si spre care eram atrasa, practic sa am un an numai pentru mine, si am avut un moment in care imi puteam permite sa fac asta. Acum sunt tot la Londra si incerc sa-mi gasesc ceva de lucru; daca nu reusesc am sa ma intorc la Bucuresti.
Taxe, costuri de intretinere, etc.:
Cred ca a devenit deja irelevant cat am platit eu ca taxa de scolarizare, fiindca am prins cam ultimul tren al taxelor cat de cat accesibile, din 2012 taxele in invatamantul superior britanic vor atinge cote astronomice – un masterat o sa coste cam opt mii de lire pentru studentii din Uniunea Europeana. Din punctul asta de vedere, romanii ar trebui sa se considere foarte norocosi ca pot face studii superioare gratuit sau la un pret accesibil. (In Anglia foarte multi doctori sunt veniti din alte tari, de exemplu – pentru ca britanicii de rand nu prea isi permit sa faca Medicina.)
Eu n-am stat la camin, dar colegii care au cerut cazare prin intermediul universitatii mi-au zis ca plateau cam o suta de lire pe saptamana pentru o camera single, cu baie separata (dar foarte mica, aproximativ de marimea unei toalete dintr-un vagon de tren), si impartind bucataria cu alti patru-cinci studenti. Caminele pe care le-am vizitat eu erau curatele, dar foarte inghesuite. Am inteles ca existau si locuinte studentesti mai dichisite, evident cu preturi mai mari. Universitatea are si un autobuz gratuit care face legatura intre campusuri, camine si centrul Kingstonului.
Cazarea ‘la privat’ e mai convenabila din punct de vedere financiar, poti gasi o camera cu, sa zicem, trei sute de lire pe luna chirie, pe de alta parte nu stii niciodata cu ce fel de oameni ajungi sa locuiesti. In prima jumatate de an pe care am petrecut-o in Anglia am avut drept colocatari niste personaje foarte colorate, care e posibil sa-mi fi imprimat pe viata o usoara antipatie fata de Polonia si cetatenii ei.
Per ansamblu Londra e un loc ingrozitor de scump (in asa masura ca in primele zile la Bucuresti dupa un an in strainatate mi se parea ca am aterizat in Tara Chilipirurilor.) Cele mai halucinante sunt preturile la transportul in comun, care au crescut in doua randuri de cand sunt aici, iar la anul vor creste din nou. Un bilet de autobuz obisnuit a ajuns la doua lire si douazeci de penny pentru calatorul ocazional, ehei, cat te poti plimba cu autobuzul in Bucuresti de banii astia. Si nu ca serviciile ar fi de mai buna calitate, dimpotriva, transportul londonez mi-a oferit multe momente comice si nu prea, cum ar fi metrouri care nu circula pe motiv de zapada, desi ninsoarea londoneza de iarna trecuta nici n-ar fi avut indrazneala de a se numi ninsoare intr-o tara cu oameni mai putin sensibili decat englezii.
Preturile alimentelor in schimb nu mi se par mult diferite de echivalentul lor in bani romanesti, asa ca, in situatia in care reusesti sa ai cazarea, scoala si supermarketul intr-un perimetru suficient de mic, poti sa traiesti in mod cat de cat OK, desi ocazional zdrobit de tristete ca nu te poti plimba mai des prin Londra in lung si in lat, unde se intampla mereu 1457 de lucruri interesante.
Universitatea, colegi, profesori
Universitatea se afla de fapt intr-o suburbie a Londrei, pe care eu am gasit-o absolut incantatoare. Una e sa te duci la cumparaturi la supermarket printre blocuri gri si alta e sa te duci printre casute cu acoperisuri rosii, sa-ti taie calea pisici grase cu clopotel la gat, sa vezi veverite si vulpi.
Mi-e greu sa comentez despre nivelul dotarilor facultatii si alte lucruri asemanatoare pentru ca nu le pot compara decat cu cele din Romania, si, stim cu totii, facultatile din Romania sufera cel mai mult la capitolul asta. Pentru cineva ca mine, care in tinerete a avut ocazia, de exemplu, sa-si indrepte privirea plictisita de vreun seminar inutil spre pereti si sa zareasca acolo o pata de mucegai de marimea unui pui de elefant, ce-am gasit aici era la ani-lumina distanta. Cladirile nu arata ca laboratorul bantuit al profesorului Frankenstein? Computerele nu par sa fi fost fabricate in secolul trecut? Facultatea imi imprumuta un DSLR de ultima generatie cu care sa-mi filmez proiectul? Ultrasuficient! E trist, poate, ca ma declar multumita cu atata lucru, dar FJSC si SNSPA m-au invatat sa nu cer mult de la viata.
Profesorii, la cursul meu, au fost mai mult un fel de sfatuitori. Aveam cursuri doar doua zile pe saptamana, in general doua seminare pe zi, unde se punea foarte mare accent pe participarea studentilor la discutie, restul timpului era dedicat studiului individual, dar mai ales activitatilor practice, adica filmarilor propriu-zise. Facultatea are o biblioteca mare si frumoasa unde gasesti tot ce-ti trebuie, tot felul de echipament pe care il poti imprumuta, profesorii au ore de consultatii cand poti vorbi cu ei in privat si pune intrebari daca te-ai impotmolit pe undeva.
De fapt, foarte important e sa fii motivat si sa-ti doresti sa scoti cat mai mult din experienta asta. Nimeni nu te va urmari si boscorodi sa-ti faci treaba – tu ai platit, tu ai vrut sa faci asta, e problema ta daca nu dai tot ce ai mai bun. Poate ca o sa treci oricum, dar daca doar atat iti doresti, sa treci, atunci mai bine stai acasa.
Nivelul colegilor era, ca si la noi, amestecat: si oameni care stiu sapte limbi straine si umbla cu un volum de Sartre in buzunar, si oameni care abia stiu sa-si ortografieze propriul nume si s-au tarat te miri cum prin ciclurile de invatamant precedente. Am avut colegi din toate colturile planetei (sau, ca sa fiu enervant de precisa, din Anglia, Scotia, Italia, Grecia, Franta, Portugalia, Bulgaria, Olanda, Turcia, Canada, SUA, Australia, Columbia, Egipt, India, Pakistan, Iran, China, Coreea de Sud si Thailanda). Nimeni n-a avut vreo reactie negativa auzind ca sunt din Romania, ba, fiind la un curs de film, chiar din contra: filmele romanesti din asa-zisul “Nou Val” au o reputatie foarte buna in strainatate, cu toate ca putini le si vazusera. Intamplator, la cursul meu nu era nici un roman, dar am cunoscut studenti romani prin campus.
Dintre prejudecatile care ti se spun inainte sa pleci in strainatate, cel mai mult ma amuza cand aud: ‘Strainii n-au caldura/prietenia/ospitalitatea romanilor, si oricine pleaca in alta tara va simti asta din plin si va plange in pumni amintindu-si de gratarele si petrecerile romanesti’ sau mai stiu eu ce.
Experienta mea a fost exact invers: in Romania eram o singuratica, aici am fost invitata la mai multe gratare si petreceri intr-un an de masterat decat in toata existenta mea anterioara la un loc. Cu siguranta un mediu studentesc international e mai prietenos, fie si pentru ca eram cu totii departe de casa si de familie si simteam nevoia sa tragem unii de altii ca sa nu ajunga cineva singur in vreun colt plangand dupa maica-sa. Oricum, nu pot sa zic ca am observat mult-trambitata raceala a strainilor, nici macar din partea britanicilor, in ciuda reputatiei lor stravechi de iceberguri antipatice.
In plus, colegii straini pareau sa aiba mai mult respect fata de ideea de munca si efort. Daca cineva iti cerea notitele sau ajutorul pentru o filmare, era de la sine inteles ca se ofera si el sa te ajute la o adica sau macar sa-ti cumpere o bere cu prima ocazie. Si nimeni n-ar fi avut curajul sa solicite o sursa de copiat sau alta manevra necinstita. In Romania, unde am facut in general parte din categoria foarte dispretuita si intitulata ‘tocilari’ de-a lungul intregii cariere scolare, colegii care nu erau dispusi sa puna mana si sa invete sau sa-si faca un proiect aveau mereu impresia ca ‘tocilarii’ sunt cumva obligati sa-i ajute, fara sa fie rasplatiti macar cu o vorba buna.
‘La noi’ vs. ‘La ei’
Pana la urma diferenta cea mai mare intre ‘la noi’ si ‘la ei’ e ca ‘la ei’ oamenii se straduiesc sa pastreze o aparenta de normalitate. Chiar daca as avea suficiente informatii relevante (si nu am), tot nu m-as inhama la o comparatie intre sistemul de invatamant britanic si cel romanesc, pentru ca cel romanesc, indiferent de nivelul lui academic, are imensul dezavantaj de a te distrage de la aspectul academic prin fel de fel de mizerii zilnice. Ce importanta mai are calitatea programei, cand in fiecare zi esti un ghem de nervi? Si ce e surprinzator e ca, in sistemul romanesc, rotitele lui nefunctionale sunt mandre ca nu functioneaza.
Profesorii libidinosi sunt libidinosi in vazul lumii, incompetentii nu fac nici un efort sa-si ascunda incompetenta, altii se lauda cu spagi si pile cu gura pana la urechi de parca ar povesti o anecdota amuzanta, cei care lipsesc de la cursuri rareori isi bat capul sa anunte sau sa explice de ce, favoritismele sunt pe fata, functionarii par posedati de o satisfactie interioara inexplicabila cand iti raspund la o intrebare cu ‘Habar n-am’, ca sa nu mai vorbim de maruntisuri simpatice cum ar fi sa te duci la examen si sa afli ca se tine de fapt in alta sala la alta ora, dar nimeni nu stia pana acum cinci minute, nici macar profesorul.
Nu spun ca n-am invatat nimic in anii de facultate din Romania sau ca n-am cunoscut si oameni demni de tot respectul, dar cu o floare sau doua nu se face primavara. Ne mai arde sa ne gandim daca ne masuram in calitatea cercetarii stintifice cu universitatile straine?
Sigur, si in Anglia exista birocratie, libidinosi sau corupti si asa mai departe. Asemenea lucruri exista peste tot. Diferenta e ca englezii inteleg ca mizeria trebuie maturata sub pres si nicidecum purtata in vazul lumii drept salba de aur. Cand am povestit unui coleg nascut si crescut in Anglia cateva dintre experientele mele studentesti din Romania, mi-a spus ca asemenea lucruri n-ar putea scapa nepedepsite nicaieri si m-a rugat sa nu-mi bat joc de el luandu-l drept credul.
Aici oamenii sunt dispusi sa faca efortul de a se preface macar ca te respecta. Pentru cineva venit din Romania, prima impresie e de soc si fericire. ‘Cum, secretara facultatii nu tipa la mine? Nici un profesor nu mananca shaorma in clasa si nu ma trateaza ca pe un copil de gradinita? Per ansamblu, nimeni nu ma face sa ma simt prost? Extraordinar!’ Entuziasmul asta initial se duce destul de repede, intr-adevar, si e rau ca el exista, dar mi se pare ca e o experienta prin care aveam nevoie sa trec.
Cred ca asta a fost concluzia cea mai utila oferita de timpul petrecut in strainatate: Nimanui n-ar trebui sa i se para ca e un lucru extraordinar sa fie tratat ca un om si nu ca un pres de sters pantofii. Britanicilor nu li se pare ca e un lucru deosebit. Sunt foarte nemultumiti de sistemul lor de invatamant, si pe buna dreptate: sistemul de invatamant britanic are si el muulte, multe hibe. Dar ei isi permit sa aiba nemultumiri mai profunde, mai semnificative din punct de vedere academic, pentru ca nu-si mai pierd timpul impiedicandu-se in maruntisuri”.
Citeste si:
INTERVIURILE HotNews.ro