Aflatul în treabă în educație

Vara se cern profesorii preuniversitari din România. Tradiția, dacă se poate vorbi în acești termeni cu pretenții, a adunat ceva timp de când există. Dacă în deceniul 1991-2001, examenele de angajare în sistemul preuniversitar de învățământ aveau loc în cadrul unei organizări ,,pe hârtie”, permițând o groază de mișmașuri birocratice prin dosare și registre, pe listele de posturi scoase la concurs, mușamalizate ca ,,explicabile erori umane”, de aproape un sfert de secol beneficiem de ,,munca pe calculator”, de ,,salvarea generală” prin digitalizare. În ciuda adevărului elementar că digitalizarea nu este sinonimă cu transparența și aplicarea corectă a legilor, publicul educat și middle-class îmbrățișează ideea-colac de salvare că ,,mai puține hârtii, mai rapid procesul de funcționare a statului”. E sigur mai puțin costisitor ca timp, dar este oare mai eficient? Depinde de calitatea profesională a funcționarului român, care este, de regulă, la piciorul broaștei din punctul de vedere al competențelor dovedite iarăși și iarăși, până la exasperarea cetățeanului. De fapt, sursa principală de disfuncționalitate a activității uzuale a statului român o constituie personalul slab educat academic, prost pregătit conform ,,fișei postului” și dispus la încălcarea sistematică a legilor, dacă se poate extrage un folos personal de oarecare însemnătate. De aici rezultă, pe bună dreptate, performanța submediocră și, pe alocuri, îngrijorătoare, alarmantă și stupefiantă a angajatului la stat. Ori cu informatizarea volumului de muncă, ori cu mult consum de hârtie semnată și ștampilată, acel Beamtenstaat democratic, corect și la timp nu există în România. Oamenii sunt măsura tuturor lucrurilor, iar la noi se măsoară în termeni de metehne românești, conform unui ius gentium nescris, unui cod natural al înapoierii liber consimțite, unei barbarii de care nu ne e rușine.

Cazul recent al tinerei profesoare din Constanța, care a fost prost informată și ghidată eronat de inspectorul de resurse umane din inspectorat[1], surprinde articulațiile unui sistem care toacă mărunt cariere și distruge orice meritocrație prin reprezentanții săi politici, căci inspectorul nu este, din nefericire, un profesionist onest în România, care supervizează, îndrumă și ia decizii, ci un aparatcic de partid cu misiune de ,,a le ține pe toate sub controlul politico-administrativ – pace și liniște pentru noi”. Nu contează prea mult numele persoanelor în comparație cu situație în sine, care, nu ne îndoim, se reproduce pe scară largă în fiecare inspectorat din România. Dezinformarea cu rea-voință constituie nucleul tare al conservării stabilității sistemului. Din cunoașterea eronată, incompletă rezultă manipularea și perseverența în primitivism. E adevărat că nici publicul vizat de aceste practici, adică profesorii copiilor noștri, nu înțelege ce i se întâmplă și nu ia măsuri să se protejeze măcar minimal. De o parte ,,șmecheria” obraznică a celui care deține o funcție, de cealaltă ,,prostia” naivă și vulnerabilă a victimei de ocazie. Faptul că un absolvent de master, dar care nu a susținut încă examenul final – deși are emisă o adeverință de absolvent al cursurilor de masterat urmate – întrucât acesta este programat la o lună după depunerea dosarului pentru examenul de ocuparea a unor posturi, este sfătuit să își completeze pe cerere studiile la nivel de licență, uitând să fie informat cu privire la imposibilitatea de a putea alege un post la liceu fără studii absolvite de masterat în domeniu, limitându-i-se astfel opțiunile de angajare, denotă superficialitate la prima vedere și riscă să dea naștere la bănuieli legate de corupție și alte aranjamente din culise. Tranzacționarea posturilor bugetare este, din păcate, o practică în statul român. Căutătorii de sinecuri și paznicii șandramalei își fac complice cu ochiul. Câte povești nu putem depăna în acest loc? S-ar putea scrie o istorie instituțională pornind numai de la această variabilă. Cui îi pasă?

Posturi întregi listate la concurs în primăvară, dar care dispar subit de pe orbita birocratică la ședințele de opțiuni din iulie-august, păstrate pentru o cunoștință de vârstă a treia sau o nepoțică a directorilor din școală, posturi rezervate pentru soții de ofițeri, plecate în misiune cu soțul de cel puțin zece ani etc., acestea sunt mărunțișuri pe lângă ce se petrece în departamentul de resurse umane din inspectoratele noastre școlare. Nimeni de mai sus nu verifică ce e mai jos (a menține liniștea – idealul inspectoratelor școlare din România, de parcă am vorbi în termenii unui program de noapte la o asociație de locatari), deși ne plângem că avem un deficit de profesori în mediul rural sau de anumite materii, cum ar fi din categoria științelor naturale (fizică, biologie și chimie). Școlile caută profesori de matematică, dar doritorii sunt mai puțini decât cererea reală pentru că pe lângă salariul modest, procesul de selecție este în ceață și neconcludent. Cui îi pasă?

Dincolo de examenele aberant de nerealiste, croite după tiparul unor minți șablonarde și fără experiență de lucru cu elevii din clase, a posturilor puține și instabile, avem pacostea inspectorilor care gândesc și acționează precum la Constanța în articolul citat. Dacă s-ar aduna presa din țară care semnalează anual abaterile și neregulile din inspectoratele școlare, ne-am confrunta cu o mapă suficient de voluminoasă pentru a îngădui demiterea multor inspectori. Intervenția procuraturii ar fi de dorit în multe locuri, dar procurorii României au altele pe cap. Aceștia se luptă de nu mai zoresc cu ,,marea corupție”. Însă toate acestea nu vor avea loc în țara noastră, oricât ne-am dori-o. Oamenii sunt asigurați de ,,un spate” tare. Clicile funcționărești pot sfâșia în libertate în continuare. Sistemul e mort, dar încă poate hrăni unele guri hulpave. Cui îi pasă?

În mod normal, părinții și profesori ar trebui să protesteze în fel și chip pentru practicile celor care manageriază sistemul de învățământ. Se pare că avem alte griji decât cele privitoare la starea educației de stat în România, un concert, un city-break sau o ieșire la iarbă verde. Cui îi pasă că ne distrăm printre ruinele propriei neputințe de a construi ceva împreună? – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro