Alba Iulia, 1 decembrie 1918: despre o primavara care a nu rodit niciodata cu adevarat

Pentru cei mai mulţi dintre români, ziua de 1 decembrie 1918 este doar o zi liberă ca atâtea altele. Ceea ce pare să îi confere un gust special este parada militară şi defilarea de politicieni care o acompaniază: în această mobilizare de forţe, compatrioţii noştri îşi regăsesc un surogat de mândrie patriotică. Istorici şi limbuţi, deopotrivă, elogiază geniul românesc şi statul naţional. Entuziasmul retoric este chemat să compenseze apatia generală.

1 decembrie este, totuşi, mai mult decât o simplă sărbătoare naţională, pe care suntem condamnaţi să o trăim, la fel , în fiecare an, ca pe o datorie patriotică golită de conţinut. 1 decembrie este 1 decembrie 1918 ,este ziua în care românii de peste munţi au trăit, în iarnă, o primăvară paradoxală şi încărcată de speranţe, iar din această pornire a speranţelor lor s-a născut şi România Mare. 1 decembrie 1918 nu este o zi în care armele triumfă, ci una în care oamenii liberi îşi fac auzită vocea lor, mai clar şi mai puternic ca niciodată. Este o zi inseparabilă de patriotismul care refuză oratoria stearpă, spre a se dedica trudei cotidiene a edificării unei comunităţi libere.

Demnitate şi libertate

Documentul în care se se simte vibraţia acestei primăveri a libertăţii este Declaraţia de la Alba Iulia. Nici un alt text scris în limba română, poate cu excepţia înflăcăratei “ Proclamaţii de la Islaz”, nu este mai generos şi vizionar. Nici un alt text scris de români nu egalează ambiţia acestei Declaraţii de a reuni, sub acelaşi arc al dreptăţii şi al dreptului, libertatea, demnitatea umană şi democraţia. Nici un alt text nu posedă precizia de granit a formulărilor sale, ce dăinuie intacte, după aproape o sută de ani. Nici un alt text nu cuprinde o mai convingătoare definiţie a decenţei şi compasiunii, prin refuzul urii şi al separatismului naţional ori confesional. Declaraţia de la Alba Iulia oferă românilor o oglindă în care se pot privi,descoperind nu impulsurile barbare ce le domină secolul XX, ci limpezimea democratică şi pluralistă.

Declaraţia de la Alba Iulia nu este doar declaraţia de drepturi a celor de peste munţi. Ea este Declaraţia de drepturi a tututor celor care sunt cetăţeni ai acestei noi patrii. Scopul ei era nu de a codifica supremaţia etnocratică, ci de a stabili mecanismele prin care egalitatea constituţională şi dreptatea socială puteau fi îndeplinite şi garantate. Ea trebuie citită ca un contract ce întemeiază un stat şi refondează o naţiune. 1 decembrie 1918 aşează fundaţiile unei Românii care ar fi putut fi democratice, pluraliste, policentrice şi decente. Gravitatea momentului se simte în fiecare rând.Tonul este modelat de acest imperativ al privirii spre viitor. Unirea nu este, la 1 decembrie 1918, un act administrativ oarecare, o extindere a Vechiului Regat în noile sale provincii. Ea implică redefinirea temeliilor însele, în baza unui set de principii care nu se poate negocia, de vreme ce este parte din patrimoniul de libertate al oamenilor şi al naţiunilor. Declaraţia de la Alba Iulia este pergamentul pe care sunt înscrise, spre a dura, elementele acestui decalog al libertăţii şi patriotismului constituţional.

Ca de atâtea ori în istoria noastră, primăverile au fost înşelătoare, urmate fiind de marasmul glaciaţiunii politice. Nimic din ordinea statului român , în secolul de după 1918, nu evocă curajul vizionar de la Alba Iulia. Statul dezvoltat în anii de după Unire a fost centralizator, etnocratic şi ineficient, un stat care a privit autocraţia paternalistă ca pe unica modalitate de a guverna o naţiune îngenuncheată , etern. Liberalismul românesc a fost sufocat de xenofobie şi de protecţionism economic. Demnitatea umană şi democraţia au fost sacrificate pe altarul Statului. Ceea ce a contat, inevitabil, a fost voinţa arbitrară a Statului. Statul, iar nu cetăţenii, autoritatea, iar nu libertatea: aceste alegeri fatale au fost făcute, în deceniile interbelice. Noua Românie a fost o Românie indiferentă la pluralism şi la domnia legii. Din stările de asediu şi din elanul autocratic nu se poate construi o naţiune de femei şi de bărbaţi liberi.

Atunci când regele Carol al II-lea a sugrumat libertăţile, prin lovitura de stat din februarie 1938, puţine voci democratice au acuzat această trădare a pactului constituţional. Iuliu Maniu a fost una dintre acestea, iar “ Memorandumul “ pe care îl înaintează Coroanei, ca pe o formă de protest, cuprinde apelul la spiritul anului 1918 şi al lui 1 decembrie. În două decenii, primăvara fusese înlocuită de edificiul birocratic al tiraniei. Regimul Antonescu, cu patima sa genocidară, face din Statul român un instrument de teroare şi de crimă planificată,prin participarea la Holocaust. Democraţia populară va confisca libertăţile, în numele dialecticii leniniste. Cât despre ceauşism, acesta va combina ambiţia prometeică a statului cu politicile de nivelare etnică. România plurală este înlocuită de un şir de blocuri cenuşii,populate de fiinţe interşanjabile. Post-comunismul continuă, inerţial, această istorie a Statului ce domină, sufocă şi împilează.Elita politică de la noi nu are alt scop decât perpetuarea unei ordini inegalităţii şi privilegiilor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro