Alegerile pe care le facem și limba română

Notă. Inițial am scris acest articol de sine stătător însă, în urma mai multor comentarii pe care le-am primit, asupra unei versiuni preliminare, de la fiica mea, Alexandra Gheondea-Eladi, sociolog în științele deciziei, în prezent cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, am decis ca articolul să conțină în mod explicit și aceste comentarii care prezintă puncte de vedere complementare. Prin urmare, am inserat comentariile Alexandrei, marcate cu inițialele A.G.E. și evidențiate cu italice, iar fragmentele care îmi aparțin sunt marcate cu inițialele A.G. și scrise cu drepte.

Aurelian Gheondea este matematician, cercetător la Institutul de Matematică Simion Stoilow al Academiei Române din București și profesor la Universitatea Bilkent din Ankara.

A.G.Ce anume face ca barbarismele din limba engleză să prolifereze în limba română atât de rapid și la o scară nemaiîntâlnită în evoluția limbii române? Cum este posibil ca români educați să contribuie decisiv la înlocuirea treptată, dar foarte rapidă, a limbii române cu un amalgam (jargon) de română și engleză? Cum s-ar putea inversa fenomenul de degradare a limbii române prin romgleză? În articolul de anul trecut, Romgleza și onlaiu’[RO], am făcut legătura dintre fenomenul romglezei și niște cercetări legate de evoluția în timp a raportului dintre două limbi care coexistă în aceeași populație. Modelul matematic Abrams-Strogatz [AS] arată că, atunci când una dintre limbi beneficiază de un prestigiu social mai mare, cealaltă limbă moare. Bineînțeles că situația reală din cazul limbii române asediată de limba engleză este ușor diferită și mult mai complexă și, ca orice model matematic, și acesta are limitările lui. Acum vreau să caut resorturi din psihologia socială care ar putea oferi explicații pertinente, dar dintr-o perspectivă diferită, pentru întrebările de mai sus. Asfel am ajuns la Zimbardo și la cercetările lui.

Philip G. Zimbardo este un profesor de la Universitatea Stanford, cercetător în psihologie socială, celebru pentru așa-numitul Experiment Stanford făcut în 1971, când a amenajat subsolul uneia dintre clădirile universității ca pe un penitenciar și participanții voluntari la experiment au fost împărțiți în două grupe distincte, unii dintre ei în rolul gardienilor iar ceilalți în rolul condamnaților care ispășeau o pedeapsă cu închisoare. Experimentul a avut o foarte mare influență în psihologia socială și s-au făcut mai multe ecranizări cu acest subiect, dar a și fost contestat din mai multe puncte de vedere. Acest experiment a constituit fundamentul unei teorii pe care Zimbardo a numit-o Efectul Lucifer [LE] și care, în mare, afirmă că, în anumite condiții sociale, o persoană morală poate comite acte imorale greu de imaginat.

În anii nouăzeci, pe vremea când lucram într-o universitate din Țările de Jos (Olanda), am aflat despre un experiment de cercetare care fusese făcut cu ceva ani în urmă și care se referea la comportamentul cetățenilor față de curățenia și ordinea stradală. Mai precis, într-un pasaj pietonal, în prima parte a experimentului au fost lăsate intenționat gunoaie aruncate la întâmplare și pereții zmângăliți cu desene iar, în a doua parte a experimentului, pasajul a fost curățat, desenele șterse și pereții vopsiți. Ceea ce s-a întâmplat a fost că, în prima parte a experimentului, trecătorii au aruncat și ei gunoaie la întâmplare în pasaj iar câțiva tineri au mai adăugat contribuția lor la zmângălirea pereților pe când, în partea a doua, aceeași trecători au menținut curățenia iar pereții n-au mai fost zmângăliți deloc. Experimentul acesta spune că oamenii derivă normele sociale relevante unui anumit context din mediul în care își desfășoară acțiunea.

Mai târziu am aflat că experimentul din Țările de Jos era de fapt o aplicație a unei mici părți dintr-o teorie socială mai vastă asupra alegerilor pe care oamenii le fac și cât de mult sunt ele influențate de mediu. Așa am ajuns la articolul lui Zimbardo, Alegerile umane din 1969 [H]. În acest articol, problemele de psihologie socială pe care le discută Zimbardo gravitează în jurul controlului, mai precis, cât de mult este autocontrolul influențat de aspecte sociale exterioare. Autorul opune categorii de genul individualizare, rațiune, și ordine, categoriilor de genul dezindividualizare, impuls, și haos. În articol este descris un experiment, devenit și el celebru, în care un automobil a fost lăsat pe o stradă din Bronx, lângă una dintre intrările în Universitatea New York, cu capota ridicată, și experimentul a fost repetat pe o stradă din Palo Alto, lângă una dintre intrările în Universitatea Stanford. Comportamentul trecătorilor a fost diferit: mașina din Bronx a fost jefuită foarte rapid de componentele mai prețioase și apoi aproape distrusă, pe când mașina din Palo Alto a rămas neatinsă ba, mai mult, un trecător a coborât capota mașinii când a început să plouă. Articolul lui Zimbardo [H], alături de multe alte articole independente, a constituit baza unei teorii numită Efectul ferestrelor sparte [FS] care a stat la baza mai multor politici sociale în domeniul criminologiei și experimentat în mai multe orașe din Statele Unite. Pe scurt, teoria aceasta spune că semne vizibile de dezordine și de comportament antisocial într-un anumit mediu (localitate, cartier, etc.) încurajează comportamentul antisocial, ceea ce poate conduce uneori la infracțiuni grave, pe când ordinea și un comportament social adecvat pot contribui la scăderea criminalității în acel mediu.

Și care este legătura cu romgleza? Pentru a răspunde întrebării într-un mod mai nuanțat, să ne imaginăm că suntem niște români care lucrăm, pentru o bună parte a activității noastre cotidiene, cu limba engleză: poate fi mediul în care lucrăm, pot fi aplicațiile pe calculator pe care le folosim și care nu au interfață în limba română sau, chiar dacă au, este atât de proastă încât lasă o bună parte din terminologie netradusă, sau poate că sursele de informare pe care le utilizăm sunt cu precădere în limba engleză și în plus, ne este prea lene să facem traducerile în limba română, sau poate că nu suntem în stare, de exemplu nu stăpânim nici limba română prea bine și nici limba engleză (am învățat-o după ureche), și lista poate continua. Așa că, treptat, înlocuim cuvintele românești cu cele englezești.

A.G.E.Nu aș spune că oamenilor le este prea lene pentru a face traducerile, în general, chiar dacă, uneori, se poate întâmpla asta. Dacă ar fi vorba doar de lene fenomenul ar avea mai mult un caracter aleatoriu decât unul sistematic. Aici este o problemă de responsabilitate distribuită. Pe de o parte, între orele suplimentare de la serviciu și munca de acasă, nu mai rămâne energie și pentru a face traducerile în limba română și a căuta în dicționare, pentru că pe Google Translate de multe ori traducerile în limba română sunt de-a dreptul ridicole sau pur și simplu nepotrivite. Sunt și cazuri în care oamenii pot simți că nu au cunoștințele necesare pentru a putea selecta din varietatea de motoare de traducere varianta corectă. E posibil ca aceștia să nu aibă aceste cunoștințe pentru că nu i-a interesat în mod justificat sau nu le-a folosit limba engleză până acum, dar și pentru că în școală au învățat limba engleză după ureche atunci când profesorii, depășiți de situație, având în responsabilitate clase de 30-40 de copii, nu puteau adapta stilul pedagogic la nevoile motivaționale ale fiecărui elev. Nu spun că nu este responsabilitatea fiecăruia să aibă grijă de limba maternă, dimpotrivă, însă responsabilitatea proprie nu poate înlocui lipsa infrastructurii lingvistice necesare pentru a păstra limba. Iar de această infrastructură suntem cu toți responsabili: de la structurile de organizare socială (instituții legislative, direcții cu responsabilități în educație și limba oficială), instituții de distribuție și creație de conținut (televiziuni, ziare, platforme pe internet, etc.) și până la omul de rând. Fără infrastructură lingivistică, dicționare, programe pe calculator în limba maternă, cursuri care folosesc limbajul adecvat și în ultimă înstanță o politică lingvistică adecvată valorilor țării (oricare ar fi acelea), costul individual al păstrării limbii de către fiecare individ în parte este uneori prea mare. Bineînțeles că toate acestea tot de un tip de ambient ligvistic țin, doar că unul instituționalizat. Cel pe care îl descrii tu este dezinstituționalizat.

A.G. Comportamentul nostru poate fi potențat de ambianța în care lucrăm, de comportamentul colegilor sau, mai general, al membrilor grupului nostru social. Înlocuirea cuvintelor din limba română cu cuvinte din limba engleză ne poate conferi o aură de superioritate sau poate ne definește ca aparținând acelui grup social: vorbim la fel, deci suntem la fel. Dacă admitem că, în norma socială acceptată prin educație, utilizarea corectă a limbii române este o necesitate, trebuie să admitem și că utilizarea romglezei creează un mediu de dezordine socială. Dar, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Ceea ce este normă și ceea ce nu este normă capătă de multe ori o nuanță de gri, nu mai este alb și negru. Negarea normelor se face în pași mici: deci se poate și așa, ceilalți fac la fel, ba chiar este mai bine. În acest context, suntem forțați să alegem între a folosi limba română în mod corect și a ne lăsa purtați de valul romglezei. Si aici intervine Zimbardo [H] care spune că alegerile noastre individuale vor fi influențate de mediu, autocontrolul scade și, prin urmare, încet-încet romgleza devine normă și nu limba română. Mecanismele de integrare sau neintegrare ale unui individ într-un grup social, de a fi acceptat sau respins, sunt foarte complexe. Teama de a ține drumul drept atunci când ceilați o iau pe căi lăturalnice ne poate anula autocontrolul într-o manieră foarte brutală. Pe vremuri, circula un banc foarte subversiv: Ce este un dizident? Dizidentul este acel membru de partid care ține drumul drept atunci când partidul schimbă direcția.

Intervin apoi mijloacele de comunicare în masă, radioul, televiziunea, jurnalele (pe care le citim cu precădere în format electronic) și în care prezentatorii, jurnaliștii, interlocutorii, nu au nicio reținere în a ne spune ce se întâmplă în weekend și nu la sfârșitul săptămânii. O parte dintre informații provine din „traduceri” ale unor articole din limba engleză de o calitate atât de joasă încât aproape că ți se face greață citindu-le. Rareori, atunci când vizionăm filme sau citim cărți traduse în mod profesionist, mai citim texte în limba română utilizată în mod corect. Este foarte lăudabil efortul acelor traducători profesioniști care în contextul în care romgleza face ravagii în mediul publicistic, produc texte în limba română de o calitate impecabilă. Dacă facem o scurtă trecere în revistă a modului de exprimare orală și în scris, deja vom clasifica românii în creatori și promotori ai romglezei, pe de o parte, iar pe de altă parte în cei care încă manifestă respect pentru limba română. Încă mai avem ocazia să ne bucurăm de frumusețea și expresivitatea limbii române atunci când, și mai rar, citim clasici ai literaturii române. Dar cine mai citește astăzi clasicii literaturii române? Poate că elevii și studenții, cei care sunt obligați prin programe, să o mai facă. Și vai ce mai deplâng unii situația asta: învățământul este rupt de realitate, nu este în pas cu lumea modernă, săracii copii sunt chinuiți să-l citească pe Creangă și pe alții ca el. Mai mult, cine mai este atent la exprimarea în limba română în ziua de astăzi? Totul este făcut în mare viteză călcând în picioare biata limbă română. Rareori mai vezi texte scrise în limba română și care să folosească semnele diacritice deși, acum, toate sistemele de operare oferă cu ușurință posibilitatea de a reconfigura tastatura calculatorului pentru un mare număr de limbi.

Pentru mine este extrem de ciudată tăcerea asurzitoare care însoțește fenomenul romglezei mai ales din partea specialiștilor, și aici m-aș referi în special la disciplinele umaniste. Comunicarea este una dintre cele mai importante componente ale unui sistem cultural. Limba română este ceea ce ne definește, în perspectivă culturală, ca popor. O perspectivă istorică ne arată că limbile popoarelor sunt componente culturale în evoluție și care au începuturi și sfârșituri. Se spune că ești om de atâtea ori câte limbi cunoști. Asta s-ar putea traduce prin afirmația că fiecare limbă pe care o cunoști te redefinește cultural sau, mai simplu, prin fiecare limbă pe care o cunoști ai acces la cultura poporului care o vorbește. În perspectiva asta multidimensională, schimbările pe care le suferă diversele limbi încă utilizate pe planeta noastră fac parte dintr-un sistem dinamic complex, în mare parte neliniar și, mai ales, nemilos. Sunt limbi care vor pieri: conform articolului lui Abrams și Strogatz [AS], în următorul secol foarte puține dintre limbile care există acum vor mai supraviețui. Fiecare limbă care moare înseamnă moartea unei culturi.

A.G.E. Sunt de acord cu tine că tăcerea comunității științifice este inacceptabilă. Pe de altă parte, nu pot să nu observ faptul că, deși cercetarea din România, în special la nivelul fondurilor disponibile pentru cercetarea din domeniile umaniste și din științele sociale, este deja într-o situație înfiorător de grea, Guvernul României și-a exprimat intenția de a emite un document normativ prin care se prevăd reduceri de cheltuieli și de personal, inclusiv în domeniul cercetării științifice. Așa cum arată răspunsul biroului prezidiului Academiei Române, „România se situează pe un loc rușinos între țările Uniunii Europene cu cel mai mic număr de cercetători la 1.000 de persoane ocupate, de cinci ori mai mic decât media UE (2,00 cercetători în România față de 9,52 cercetători ca medie europeană)” [RC]. Nu este o scuză, însă atunci când atât de puțini cercetători se bat zilnic nu doar pentru a obține fondurile de cercetare necesare pentru a-și face munca, dar și pentru a avea condițiile de trai și de muncă decente, cred că pot să înțeleg faptul că și ei se confruntă cu același conflict de identitate cu care se confruntă tinerii care vorbesc romgleza: pe de o parte țara pe care o deservesc prin activitatea lor abia îi susține la pragul de supraviețuire și, pe de altă parte, atunci când apar probleme le reproșează că nu fac ce trebuie. Pare mai mult o relație abuzivă, decât una de respect reciproc. Problema dominației limbii engleze nu este una care apare doar în România și este una cunoscută de mult timp. În Țările de Jos, spre exemplu, guvernul intenționează să restricționeze numărul de cursuri în limba engleză [SB]. Multe alte țări au de mult politici active pentru a susține limba sau limbile naționale pentru că problema colonizării limbilor între ele, mai recent a celei engleze, este cunoscută și acceptată.

A.G. Mergem mai departe pe firul analogiei cu efectul ferestrelor sparte, al dependenței comportamentului uman și al alegerilor pe care le facem de calitatea mediului în care trăim. Pentru asta, să facem acum o schimbare de cadru către relațiile sociale. Ce-ați zice dacă poliția și justiția ar spune că violul nu este o infracțiune fiindcă se întâmplă din ce în ce mai des și, încet-încet, lumea se obișnuiește și cu asta. Ați zice că poliția și justiția au înnebunit, nu-i așa? Dar ce ziceți când ditamai Institutul de Lingvistică al Academiei Române publică în ultima ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, pe care îl abreviază DOOM (oare cum îl pronunță distinșii lingviști?) o listă de cuvinte englezești, cu scrierea englezească, pentru care recomandă citirea englezească, care n-are de cele mai multe ori nicio treabă cu limba română, și pe care le decretează ca românești, deși există corespondente în limba română pentru fiecare dintre ele? Nu, în niciun caz nu veți spune că respectivul institut a înnebunit, nu-i așa? Asta, probabil, fiindcă argumentul principal pentru introducerea barbarismelor în DOOM este că acestea sunt din ce în ce mai des folosite. La începutul anilor nouăzeci, circula informația anecdotică despre o lozincă apocrifă: Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai culți. Mergând pe același fir ideatic, dacă vedem din ce în ce mai multă violență în jurul nostru, asta nu cumva înseamnă că violența este foarte folosită și, nu-i așa, ar trebui să devină acceptabilă? Ba chiar să fie recomandabilă? N-ar trebui să schimbăm legile în așa fel încăt formele de violență cele mai răspândite să fie acceptate? Dar despre corupție, ce spuneți? Încă nu s-a găsit nicio instituție a statului român care să afirme că, întrucât corupția este atât de des întâlnită, sunt forme ale corupției care trebuie să devină acceptabile, chiar recomandabile, și să facă liste cu acestea. Dar poate că nu este prea târziu nici pentru năstrușnicia asta.

Un român mai șugubăț ar spune că a ajuns lupul paznic la oi. Oare mai știe cineva că limba română a fost principalul motiv pentru nașterea Academiei Române? Chiar, mă întreb, cine mai știe asta? Așa că, fiind oarecum lămuriți că nu prea mai putem conta pe aceste instituții în ceea ce privește limba română, ceea ce ne rămâne de făcut este să ne uităm în ograda noastră.

A.G.E. Autorii DOOM nu sunt inamicul limbii române, dar se confruntă cu o alegere dificilă pe care fie nu știu să o reconcilieze, fie există grupuri cu opinii diferite și putere inegală în ceea ce privește deciziile de includere a anumitor termeni. Oricare ar fi situația, dificultatea din punct de vedere științific este între, pe de o parte, dorința și curiozitatea de a expune și explora ceea ce se întâmplă real cu limba română și, pe de altă parte, necesitatea de a sluji drept apărătorul limbii române. Cu siguranță sunt două opțiuni care par a fi în conflict una cu alta. În esență, ele nu sunt în conflict dacă privim lucrurile de la nivelul potrivit. Problema, din punctul meu de vedere, este de a interpreta în mod corect observațiile din teren și de a înțelege contextul în care aceste interpretări au loc. În primul rând, în ceea ce privește interpretarea, să presupunem că cercetătorii lingviști au observat că un număr din ce în ce mai mare de oameni folosește barbarisme. Problema cercetatorului în acest punct este de a înțelege ce înseamnă această observație. O primă ipoteză ar fi faptul că această frecvență a barbarismelor se datorează evoluției limbii, așa cum par a susține cei care au decis că este corectă introducerea în DOOM a acestora. Însă ipotezele alternative sunt că aceasta se datorează fie lipsei de traduceri oficiale disponibile pentru operațiuni uzuale din anumite profesii, fie statutului social superior al limbii engleze venit în contextul unei identități fragile a românilor, fie unei interacțiuni între lipsa infrastructurii și statutul social. Desigur, se mai pot găsi și alte ipoteze alternative însă, pentru simplitate, ne concentrăm pe acestea. Așa cum s-a arătat pentru alte limbi străine, frecvența barbarismelor face parte din etapa a treia a procesului cu patru etape (bilingvizare, distribuție funcțională, relații endogrupale și abandonul limbii în mediul familial) de substituire a unei limbi [NS]. Declararea ei ulterioară ca limbă în pericol se realizează și pe alte scale în afara celei cu patru trepte menționată anterior [LS]. Pentru a înțelege ce anume îi face pe oameni să folosească frecvent atât de multe barbarisme ar fi fost necesare studii extinse, reprezentative la nivelul României. În acest punct apare problema a doua, a contextului. Îmi pot imagina că cercetătorii socio-lingviști au o alegere dificilă de făcut. Așa cum se întâmplă de mult timp în România, în științele sociale și în disciplinele umaniste, în lipsa fondurilor disponibile pentru a realiza cercetările reprezentative la nivelul României pe baza cărora aceste decizii ar trebui luate, cercetătorilor nu le rămâne altceva de făcut, în slujba limbii române, decât să consemneze, meticulos, în documentele oficiale, violul la care este supusă limba română. Fie că fac acest lucru în mod conștient, fie că nu, este singurul mod în care ei pot contribui în contextul valorii și puterii normative pe care societatea românească le-a conferit-o cercetătorilor din aceste domenii. Ca urmare a acestei documentări oficiale și în lipsa unei legături reale cu instituțiile publice cu putere de decizie, rămâne doar ca ceilalți oameni cărora le pasă de limbă să observe că fenomenul, care pentru omul de rând pare că ține doar de propria alegere, de grupuri de prieteni sau de zonele urbane cosmopolite, este de fapt un fenomen general, pe care eu, tu și vom vedea cât de mulți alții, îl considerăm grav. Rămâne doar alegerea personală de a vorbi limba română corect, fără barbarisme, sau nu. Întrebarea pentru restul societății este: unde ne sunt valorile? În ce direcție vreți să mergem cu limba română? Dacă pentru deciziile de a include termeni în dicționarele oficiale ale unei limbi este nevoie de cercetări la nivel național, pentru decizia de a vorbi limba română corect este nevoie în primul rând de a valoriza acest lucru.

A.G. Ce ne spune teoria ferestrelor sparte, sau cazul particular al experimentului din Țările de Jos? În primul rând, ne spune că alegerile pe care oamenii le fac în ceea ce privește maniera de a folosi limba română sunt de fapt influențate de mediu. Apoi, ne mai spune că alegerile pe care le facem noi în privința folosirii limbii române vor influența, mai devreme sau mai târziu, alegerile pe care le fac ceilalți români cu care relaționăm. Intercondiționările funcționează în ambele sensuri.

Limba română este în suferință și este violată ziua în amiaza mare, cu acordul nostru tacit, al celor care contemplăm fără să spunem sau să facem nimic. Dacă vrem să oprim și chiar să inversăm procesul de degradare a limbii române, ar trebui în primul rând să conștientizăm problema și implicațiile ei pe termen mai mult sau mai puțin lung. Apoi, ar trebui ca fiecare dintre noi să facem efortul de a păstra curată comunicarea în limba română în așa fel încât să n-o mai sufocăm cu barbarisme ci, dimpotrivă, să ne facem curățenie și ordine în vocabular. În felul acesta, ar exista speranța că poate și alții ne vor urma exemplul și, astfel, vom putea influența alegerile celorlalți vorbitori de limba română în a păstra această limbă expresivă, frumoasă și elegantă. Nu cred că formele violente de corectare au vreo șansă de izbândă fiindcă oamenii se simt agresați atunci când sunt corectați. Atunci când un cunoscut mă întreabă ce fac în weekend eu îi răspund spunându-i ce fac la sfârșitul săptămânii. Atunci când cineva îmi vorbește despre un voucher eu îi vorbesc despre un tichet valoric. Atunci când un cunoscut îmi scrie un mesaj amestecând româna cu engleza eu îi răspund cu un mesaj în care folosesc doar limba română și utilizând semnele diacritice. Putem face asta? Este greu, este ușor? Eu zic că, de dragul ei, al limbii române, merită să încercăm. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro