Am știut mereu că o să aleg marea, deși m-am născut la munte, că prefer să ascult decât să vorbesc și că îmi plac sfârșiturile mai mult decât începuturile

M-am născut odată cu echinocțiul de primăvară, odată cu multe sfârșituri: cu cel al frigului din oase, al luminii reci, al întunericului lung și al mamei, cea de dinainte de mine.

Apusul, îmbrățișările de la revedere, ultima gură din farfurie, ultima țigară de dinainte să te lași, săptămâna 40, duminica, ultima stație, aceste borne pe care le îmbrăcăm în neliniște, uneori în încântare și le denumim sfârșituri, când ele sunt, de fapt, începuturi pe care refuzăm să le vedem în goliciunea lor. 

Nu prea zăbovim în sfârșiturile noastre, de teamă să nu ne sfârșim și noi odată cu ele. Continuăm slalomul din sfârșit în sfârșit, dar adunăm, de fapt, începuturi, mințindu-ne că avem și noi un început și un sfârșit. 

Un sfârșit mai mic

Primul de care îmi aduc aminte e din prima zi de școală, aveam 7 ani jumate. L-am simțit cum mă iscodea cu o seară înainte. Pe vremea aceea, parentingul conștient nu era un subiect atât de hot precum e azi, astfel că nu mi-a explicat nimeni pe îndelete că urma să intru într-o etapă destul de importantă în dezvoltarea mea. Că cei șapte ani de acasă se cam terminaseră și că trebuia să mă cobor de pe culmea achizițiilor și să încep să mă joc cu viața, mai mult decât o făceam cu mingea în fața blocului. Mama mi-a spus că o să stau câteva ore într-o bancă, cinci zile din șapte chiar, că e important să am unghiile tăiate și că va trebui să ascult de învățătoare. Știam amândouă că nu era doar despre unghii curate și batiste apretate. Eu nu am întrebat, din teamă, și nici ea nu mi-a spus mai multe, din lipsă de timp. Și s-a lăsat liniștea.

Precum trecea vântul printre noi două, tot așa treceau și prin mine rafale de clocot și neliniște. Și cu toate astea chiar voiam să mă împrietenesc cu ceea ce urma să vină peste mine. M-am apucat cu o săptămână înainte să-mi pregătesc ghiozdanul. Era de piele și avea culoarea pielii. Înăuntrul lui: trei caiete îmbrăcate și etichetate atât de frumos și un penar de plastic roz sidefiu, compartimentat perfect cât să cuprindă creionul mecanic, stiloul, radiera și anxietatea mea. 

Văd și acum aleea către Școala Generală nr. 19, ștrampii mei albi, uniforma călcată și buchetul de garoafe pe care îl țineam în mâini. Și copiii, zeci și zeci de copii care alergau spre poartă și țipau. Mă întrebam dacă ei știu, dacă simt și ei sfârșitul, dacă era altfel decât al meu. Poate de asta țipau. Inima mea bătea atât de tare și încercam cu aceeași putere să nu plâng, ca să nu o fac pe mama să plângă. Mama plângea mereu când plângeam eu. 

Ne apropiam împreună de un sfârșit, corpul meu vibra în timp ce mă ducea spre el. Era în fața mea, îmi absorbea răsuflarea. Pașii mici se cufundau în asfaltul călâi de septembrie, iar palma transpirată strângea tare celofanul florilor.

Și atunci mama mi-a dat drumul la mână. Iar eu nu m-am sfârșit. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Roxana Coman

Parteneriat media