Amintirea unor doamne: Tita Chiper si Lena Boiangiu

Pentru mine, “Dilema” inseamna, in mare masura, amintirea celor care au fost Tita Chiper si Lena Boiangiu. Doua doamne in sensul cel mai pur si nobil al cuvantului: self-effacing, delicate, dar ferme in opinii, intotdeauna deschise spre dialog, refuzand sa dea verdicte irevocabile si sa judece inchizitorial, chiar si atunci cand multe lucruri li se pareau ciudate ori chiar mai rau. Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, in 1973, gratie Marianei Ioan cu care eram coleg la sociologie si bun prieten. Era acolo impreuna cu Roxana Pana, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipa. M-a invitat acasa, m-a prezentat sotului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Din acel moment am inceput sa practic un ritual care avea sa dureze pana la plecarea mea din tara, in 1981. In fiecare sambata seara mergeam la Tita si Alec, apoi, dupa cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politica, muzica, literatura. Imprumutam carti de la ei, ascultam infrigurat povestirile ei despre Scoala de Literatura si despre Bicaz, despre Petre Iosif si Leonte Rautu, despre Labis si altii din generatia lor, ca si pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie in anii 50, despre inchisori si cate altele. De cateva ori m-au invitat sa merg cu ei la doamna Candrea, adica la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.

Dupa plecarea mea, Tita a continuat sa le viziteze pe mama mea si pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara tarziu, neanuntata, nu telefona inainte pentru a nu-i alerta pe securisti. Am revazut-o dupa caderea regimului, in februarie 1990, s-a imprietenit cu sotia mea Mary. Ne vedeam de fiecare data cand ajungeam in tara, ascultam cu nesat istoriile ei, am pus intodeauna mare pret pe judecatile ei despre oameni. Avea un simt al realitatii nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibila de a traversa momente cumplite din viata cu un optimism ce mi se parea de-a dreptul supraomenesc. Am facut un interviu, a aparut in volumul publicat la Curtea Veche. Am admirat politetea ei ca reporter, faptul ca nu avea nici cea mai mica inclinatie de a-si tintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toti cei care au fost invitatii ei, Tita a dovedit gentilete si onestitate. Interviurile ei vor ramane modele ale genului si ar trebui studiate in facultatile de jurnalism.

Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar imi vorbisera despre ea mai multi prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegalistilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politica a stangii, fascinatia pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. In apartamentul despre Stada Episcopiei am purtat nenumarate discutii cu Lena, cu sotul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, de cateva ori cu Radu Cosasu. Lena nu admonesta, daca era in dezacord cu cineva o facea subtil, fara imprecatii ori insinuari. Lua oamenii asa cum sunt ei, nu le cerea sa fie perfecti. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale Dilemei pe care le-a coordonat si care vor ramane, nu ma indoiesc, in istoria revistei si a presei democratice romanesti. Intre aceste, unul despre mai ‚68 si altul desapre binomul stanga-dreapta.

Critic de teatru de mare rafinament, Lena era in egala masura jurnalist politic si intelectual public. Imi amintesc cum am intors impreuna, pe toate partile, pana azi atat de incalcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost inscenare, a fost aventura, ce a fost de fapt? Cand pregateam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, in 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Iti dai seama ce va urma?” Eram naiv, nu prea imi dadeam seama. Lena avea intuitii exceptionale. Mi-a sugerat o intrebare care apare in volum: de ce a condamnat Iliescu actiunea militara NATO in Serbia si a aprobat invazia din Irak? Gandeste un om politic diferit cand este in opozitie? In rest, avertismentul ei era cat se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem ca Iliescu invatase cu timpul, mai ales dupa alternanta din 1996, nu doar limbajul democratic, dar si anumite reguli ale democratiei liberale. Am constatat ulterior ca ma inselasem.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro