Amână Netanyahu detonarea bombei Cisiordania? Totul despre planul Israelului de a anexa noi teritorii palestiniene

​Israelul poate pune oricând în mișcare, începând cu 1 iulie, planul privind anexarea unei părți din Cisiordania, un teritoriu care ar trebui să fie inima unui viitor stat palestinian. Această dată a fost convenită de principalele formațiuni din coaliția de guvernare, Likudul lui Benjamin Netanyahu și „Albastru Alb” al lui Benny Gantz.

Anexarea ar pune capăt definitiv muribundului proces de pace Oslo și, posibil, ar compromite o eventuală soluție a două state. În plus, ar putea crește instabilitatea într-o regiune care și așa este afectată de conflicte și numeroase riscuri de securitate.

Nu în ultimul rând, relațiile Israelului cu comunitatea internațională ar putea fi afectate, dat fiind că există o largă opoziție față de anexare, opoziție care, de altfel, este întâlnită și în interiorul Israelului.

Cisiordania ocupată, teritoriu-cheie al unui viitor stat palestinian

Cisiordania a fost ocupată de Israel în urma războiului arabo-israelian din 1967.

Tot în urma Războiului de Șase Zile din 1967, Israelul a ocupat Ierusalimul de Est, arab, care la vremea respectivă era administrat, la fel ca și Cisiordania, de Iordania, Înălțimile Golan, aflate în componența Siriei, precum și Fâșia Gaza și Peninsula Sinai, ambele controlate de Egipt.

Sinaiul a fost eliberat în schimbul păcii cu Egiptul, a cărei bază a fost pusă de Acordurile de la Camp David din 1978. Fâșia Gaza – evacuată de Israel în 2005 – se află de jure sub jurisdicția Autorității Palestiniene, de facto e controlată de gruparea teroristă Hamas și este supusă unei severe blocade de către Israel și Egipt.

Ierusalimul de Est a fost anexat în 1967, la scurt timp după război, iar Înălțimile Golan în 1981. Cisiordania a fost administrată integral de Israel, întâi prin intermediul armatei apoi de către autorități civile, până în 1994, când, în urma Acordurilor de la Oslo, a fost creată Autoritatea Palestiniană.

Cisiordania a fost împărțită atunci în trei zone, A, B și C. Prima – și cea mai mică din punct de vedere al întinderii – a intrat în administrarea Autorității Palestiniene, în zona B a fost instaurat un control mixt (civil palestinian și de securitate israelian) iar zona C a rămas sub controlul exclusiv al Israelului.

Prezența militară israeliană în Cisiordania este justificată și de necesitatea de a proteja cele peste 130 de colonii evreiești fondate acolo începând cu 1967, colonii în care trăiesc sute de mii de cetățeni israelieni. Acești coloniști se văd ca parte din Israel și vor ca situația de facto să fie consfințită juridic.

Benjamin Netanyahu este, probabil, cea mai bună opțiune politică a lor: încă de la începutul primului său mandat de premier, în urmă cu aproape un sfert de secol, a pledat nu doar pentru menținerea coloniilor, ci și pentru extinderea acestora.

Benjamin Netanyahu: populistul intransigent cu palestinienii

Benjamin Netanyahu a devenit, în 1996, cel mai tânăr premier din istoria Israelului ca exponent al celor care criticau Acordurile de la Oslo și cereau o poziție mai dură față de palestinieni. Campania sa electorală, coordonată de consultantul american Arthur Finkelstein, a mers pe un discurs populist în care adevărul era opțional: unul dintre mesajele-cheie a fost că Shimon Peres, contracandidatul său și, totodată, unul dintre arhitecții păcii, urma să împartă Ierusalimul și să le cedeze palestinienilor o parte din Orașul Sfânt.

Era o minciună, dar importanța Ierusalimului și, mai ales, a Orașului Vechi, e atât de mare, încât s-a dovedit a fi extrem de eficientă. Netanyahu a reușit să îl înfrângă pe Shimon Peres, în ciuda faptului că victoria acestuia părea a fi asigurată, mai ales că ducea mai departe moștenirea lui Yitzak Rabin, asasinat cu câteva luni mai devreme de un extremist tocmai pentru că alesese pacea cu palestinienii.

Victoria lui Netanyahu și a Likudului a fost facilitată și de faptul că puneau accentul pe securitate, în condițiile în care Hamasul, care respingea pacea, începuse să trimită teroriști sinucigași în orașele israeliene.

Câțiva ani mai târziu, același Netanyahu, care pierduse funcția de premier, dar era ministru în cabinetul Likud al lui Ariel Sharon (un fost general legendar în Israel pentru faptele sale de arme, dar acuzat de palestinieni de crime de război), și-a dat demisia atunci când s-a decis retragerea din Gaza.

În 2009, Bibi a revenit la putere ca prim-ministru și de atunci a reușit să își păstreze această poziție în patru cabinete succesive, depășindu-l ca longevitate în funcție și pe fondatorul statului, David Ben-Gurion.

Importanța securității Israelului și intransigența față de palestinieni au rămas o constantă în discursul lui Netanyahu și chiar s-au accentuat din cauza a trei factori: alianța cu partidele ultra-ortodocșilor și cele pro-coloniști, care au propriile lor obiective, creșterea amenințării Iranului prin dezvoltarea programului nuclear al acestei țări și implicarea în războiul civil din Siria (ceea ce implică prezență militară iraniană în apropierea granițelor Israelului) și, în ultimii ani, problemele penale ale premierului care, ca orice populist care se respectă, caută să abată atenția de la aspectele care nu îi convin prin discursuri și decizii care au darul de a șoca.

Anexarea unei părți din Cisiordania reprezintă o astfel de decizie.

Anexarea Cisiordaniei, o decizie controversată în lume și în Israel

Zidul construit de Israel în jurul teritoriilor palestinene. FOTO: APAImages via Profimedia Images

Palestinienii nu au cum să aibă un stat al lor fără Cisiordania și Gaza, iar acest lucru a fost clar de la bun început. Există aspecte asupra cărora israelienii și palestinienii nu au reușit să cadă de acord – statutul Ierusalimului, de pildă, pe care ambele părți îl invocă drept capitală – și aspecte asupra cărora e greu de crezut că se vor înțelege vreodată, cum e, de pildă, chestiunea întoarcerii refugiaților palestinieni: cei 700 de mii plecați/alungați în 1948 au devenit, în timp, prin descendenții lor, 5 milioane, așa că și dacă absorbirea lor ar fi posibilă (puțin probabil, dat fiind că vorbim de o țară foarte mică), aceasta ar schimba componența etnică a Israelului care, în plus, spune că de fapt s-a produs un transfer de populații, întrucât evreii din Orientul Mijlociu au fost alungați de guvernele arabe și le-au luat locul palestinienilor.

Există și chestiuni care s-ar putea negocia, cum ar fi un schimb de teritorii astfel încât coloniile mai mari, aflate în interiorul Cisiordaniei dar pe graniță, să poată fi alipite Israelului.

O anexare unilaterală a Cisiordaniei sau a unei părți din aceasta e, însă, inacceptabilă atât pentru palestinieni cât și pentru comunitatea internațională: ONU, Liga Arabă și numeroase state membre UE i-au cerut Israelului să nu ia o astfel de decizie. Nici măcar în Israel nu există unanimitate în privința unei astfel de decizii, cum se vede de pildă din faptul că o scrisoare recentă prin care se respinge anexarea, semnată de peste o mie de parlamentari din 25 de țări europene, a fost inițiată de personalități israeliene care sprijină soluția a două state, inclusiv un fost președinte al Knessetului.

Fostul adversar politic al lui Netanyahu, care în prezent îi este partener de guvernare, Benny Gantz, pare să fi înțeles mesajul și a făcut un pas înapoi spunându-i trimisului Casei Albe că data de 1 iulie pentru demararea anexării nu e bătută în cuie, deși fusese dată ca certă, în condițiile în care prioritatea o reprezintă, acum, pandemia de coronavirus.

Până și Statele Unite au ezitat până acum să se pronunțe ferm în favoarea anexării la 1 iulie, în ciuda faptului că o astfel de anexare este prevăzută chiar de planul de pace asumat de Donald Trump.

Anexarea coloniilor, parte a unui plan de pace sortit eșecului

Protest în Hebron împotriva planului de anexare a 30% din Cisiordania

Pe 28 ianuarie 2020, Donald Trump a prezentat noul plan american de pace pentru Orientul Mijlociu într-o sală ticsită, în care se aflau, printre alții, Benjamin Netanyahu și soția sa, Sara, ginerele lui Trump, Jared, care gândise planul, oficiali americani și israelieni.

Printre invitați erau și ambasadorii a trei țări arabe apropiate de Statele Unite – Bahreinul, Emiratele Arabe Unite și Omanul – dar niciun reprezentant al palestinienilor. Pentru ei, planul de pace reprezenta un dezastru.

Documentul prevede că palestinienii trebuie să renunțe definitiv la orice pretenție asupra Ierusalimului, care rămâne capitala indivizibilă a Ierusalimului, cu Esplanda Moscheilor, al treilea cel mai sfânt loc al Islamului, menținută în custodia hașemiților iordanieni.

Israelul ar urma să anexeze toate coloniile din Cisiordania, terenurile din jurul acestora și fertila vale a Iordanului – una peste alta, cam 30% din Cisiordania.

Multe colonii sunt implantate adânc în Cisiordania (la Hebron, de pildă, se află în zona centrului vechi, în mijlocul unui oraș cu peste 200 de mii de palestinieni), așa că securizarea lor înseamnă o perpetuare a situației actuale, în care mulți palestinieni trăiesc, practic, în niște enclave iar mișcarea între teritorii aflate, teoretic, sub jurisdicția lor, este dificilă.

Spațiul aerian al viitorului stat palestinian și granițele sale ar fi, în continuare, controlate de Israel. Dacă palestinenii acceptă aceste condiții, ar primi două enclave în deșertul Negev, la granița cu Egiptul, care ar urma să fie transformate într-o zonă industrială și una rezidențială și agricolă, dezvoltate cu ajutorul a 50 de miliarde de dolari pe care planul îi promite ca investiții.

Planul de pace ignoră, practic, majoritatea doleanțelor palestinienilor și îi dă Israelului tot ceea ce ar putea să își dorească politicienii săi de dreapta (există, desigur, și voci care vor chiar și mai mult, anexarea întregii Cisiordanii), așa că nu e de mirare că un Benjamin Netanyahu vizibil încântat i-a spus pe 28 ianuarie lui Trump:

“[Mr. President] you have been the greatest friend that Israel has ever had in the White House”.

De altfel, administrația Trump luase anterior două decizii pro-Israel care ar fi părut de neconceput la președinți anteriori: mutarea ambasadei la Ierusalim, recunoscut drept capitală a Israelului – o mișcare pe care majoritatea țărilor au decis să o evite până când palestinienii și israelienii vor cădea de-acord cu privire la statutul orașului – și recunoașterea anexării Înălțimilor Golan de către Israel.

Planul de pace arăta clar că Washingtonul nu mai putea fi privit de palestinieni și aliații lor arabi drept un “honest broker”, un intermediar/moderator nepărtinitor al dialogului dintre părți. Era, totodată, și o ruptură față de comunitatea internațională, care consideră că toate coloniile construite de Israel dincolo de granițele de dinainte de Războiul din 1967 sunt ilegale și că întreaga Cisiordanie trebuie să facă parte dintr-un viitor stat palestinian.

Sub semnul incertitudinii

Muncitori palestinieni stau la coadă să treacă printr-un check-point militar din Hebron pentru a ajunge la muncă în Israel. FOTO: APAImages/ Profimedia

Până la această oră nu este deloc clar ce va face Benjamin Netanyahu sau cât de departe va merge cu anexarea. Deja ministrul său de externe a anunțat că e puțin probabil ca vreun anunț privind anexarea să fie făcut pe 1 iulie. Netanyahu însuși a declarat că încă mai lucrează la detaliile planului de anexare.

S-au vehiculat mai multe variante, dar deocamdată toate sunt speculații – că ar putea avea loc doar câteva anexări simbolice, ale unor colonii de pe graniță, pentru ca să nu se poată zice că nu s-a făcut nimic, sau că se vor anexa doar coloniile propriu-zise, fără teritoriile din jur și fără Valea Iordanului, ceea ce înseamnă doar 3%, nu 30% din Cisiordania.

O decizie privind anexarea ar fi, probabil, una dintre cele mai importante luate de statul Israel în ultimele decenii. Și indiferent cât de amplă ar fi anexarea – 3% sau 30% – palestinienii, și nu numai ei, nu o vor recunoaște.