ANALIZA Europa si optiunea iraniana a gazelor

De mai bine de un an, atenția „comunității energetice” europene este focalizată pe implicațiile situației din Ucraina asupra arhitecturii de securitate energetică continentală. Criza ucraineană a determinat o accelerare a proceselor de integrare energetică la nivelul UE, culminând cu demararea proiectului Uniunii Energetice Europene. Diversificarea surselor şi rutelor de aprovizionare a Europei cu gaze naturale a devenit, astfel, o prioritate politică şi strategică a UE. De cealaltă parte a baricadei, pentru Federația Rusă a devenit de asemenea stringentă dezvoltarea unor rute alternative de furnizare a gazelor pentru clienții săi din Europa prin ocolirea Ucrainei. Ambele „blocuri energetice”, respectiv, consumatorii din Europa şi furnizorul principal, Federaţia Rusă, se confruntă astfel cu dilema strategică a reconfigurării raporturilor energetice, animați in contextul actual de emoții antagonice, cu consecințe greu reversibile pe termen lung.

In acest context esențialmente geopolitic, așa-numitul „Coridor Sudic de Gaze” a dobândit o relevanță strategică crucială (vezi figura 1).

Figura 1: Coridorul Sudic de Gaze

Sursa: http://www.tap-ag.com/the-pipeline/the-big-picture/southern-gas-corridor

Susținerea pentru Coridorul Sudic se manifestă atât în sânul UE, prin politicile asociate dezvoltării unor interconectori capabili să asigure preluarea şi distribuţia hidrocarburilor din „Triunghiul Magic” (triunghi reprezentat de regiunile bogate în resurse din bazinele Mării Negre, Mării Mediteraneene şi Mării Caspice) sau, denumit de alţii ca „Elipsa Strategică” (vezi Figura 2), cât şi prin proiecţia unor politici energetice tot mai active ale diverşilor actori statali şi non-statali europeni în regiunile „sursă” din Orientul Mijlociu şi Eurasia.

Figura 2: Elipsa Strategică

Sursa: Iranian Association for Energy Economics, Viena, 2015

Încă înainte de configurarea unui deznodământ politic la ceea ce a fost descris drept „criza nucleară iraniană”, UE a alocat un rol particular Iranului în ecuaţia de securitate energetică europeană. În comunicarea Comisiei Europene (CE) către Parlamentul European din 28 mai 2014 privind Strategia europeană a securităţii energetice (COM 2014) 330, Iranul a obţinut o menţionare expresă (dar condiţionată de ridicarea sancţiunilor), alături de Irak şi Turkmenistan, ca surse de aprovizionare cu gaz natural pentru Europa, CE făcând apel la o „agendă comercială activă” în zona caspică în vederea extinderii Coridorului Sudic pentru ţări furnizoare precum Irak, Iran şi Turkmenistan.

Deşi în Strategia-cadru pentru Uniunea Energetică a UE lansată în 2015 Iranul nu mai este menţionat în mod expres, seria de declaraţii politice ale unor factori responsabili europeni şi iranieni în favoarea unui parteneriat energetic UE-Iran, precum şi „munca de teren” tot mai intensă depusă de actorii statali şi non-statali interesaţi de relevanţă Iranului ca partener energetic, relevă menţinerea unui interes serios.

Implementarea Planului Comprehensiv de Acţiune, adoptat la 2 aprilie 2015 la Lausanne în formatul P5+1 (i.e. membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU plus Germania şi Iran), în baza Acordului Cadru de reglementare a dosarului nuclear iranian şi de ridicare a sancţiunilor impuse Iranului (Interim nuclear agreement nov 2013 – Iran şi P5+1) reprezintă o oportunitate istorică pentru Iran, pentru echilibrul de securitate în regiune şi, desigur, pentru securitatea energetică europeană pe termen mediu şi lung.

Despre Iran ca putere energetică

Iranul/Persia intră în categoria puţinelor state şi civilizaţii care au reuşit să îşi prezerve esenţa culturală şi vocaţia de putere regională (în unele momente, chiar continentală) de-a lungul a cinci milenii. Unei puternice şi longevive tradiţii şi expansiuni culturale persane i s-a adăugat, începând cu 1901 – anul primei descoperiri de petrol în Iran, cunoscută drept „Concesiunea D’Arcy”, prin eforturile pionierilor William Knox D’Arcy, George Bernard Reynolds şi Calouste Gulbenkian, respectiv ale companiei Anglo Persan Oil Company (astăzi BP) – relevanța strategică a Iranului ca important stat producător și exportator de ţiţei. [1]

Acest nou statut al Persiei, în contextul a ceea ce putem numi fază primitivă a epocii hidrocarburilor, a condus însă la acumularea unor frustrări naţionaliste, culminând cu naţionalizarea industriei iraniene de petrol în 1953 şi continuând cu Revoluţia Islamică din 1978. Din acel moment istoria iraniană a cunoscut o perioadă intensă, dramatică chiar, sectorul său energetic ocupând o poziţie centrală în parcursul istoric al acestei ţări şi în geopolitica regională.

În contextul general al tendințelor ce exprimă începutul unui parcurs către o nouă ordine de securitate internaţională şi, implicit, al unei noi ordini de securitate energetică, necesitatea unei „interconectări” mai strânse între statele şi regiunile relevante din punct de vedere energetic (state consumatoare, state producătoare și state de tranzit) constituie deja o evidență. În această perspectivă se înscriu, de pildă, şi dezbaterile privind „renaşterea” Drumului Mătăsii. Dar orice program politico-strategic de „renaştere” a Drumului Mătăsii rămâne lipsit de viabilitate pe termen lung în absenţa Iranului, ca putere regională aflată pe axa strategică (vezi figura 3) a acestei rute economice şi, posibil, pol de securitate.

Figura 3: Drumul Mătăsii

Sursa: sursa: www.investiniran.ir

Să vedem însă de ce este Iranul atât de important în arhitectura regională şi globală de securitate energetică. Înainte de toate, relevanța geostrategică a Iranului este de necontestat: poziție cheie la Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz, cu deschidere către Europa, Rusia, Asia Centrală, China, Asia de Sud-Est, Asia de Vest şi Africa. O populaţie de 77,5 milioane, în cea mai mare parte tânără, instruită (85% grad de alfabetizare), liberală şi dinamică. O ţară cu climă temperată, bogată în resurse naturale (cele mai mari rezerve de zinc din lume şi locul doi la rezerve de cupru, alături de rezerve semnificative de fier, crom, plumb, cărbune, mangan, aur).

Sancţiunile impuse de comunitatea internaţională, deşi dureroase pentru Iran, au obligat Teheranul să se distanţeze de „blestemul” unui petrostat, impulsionând dezvoltarea unei economii relativ diversificate în sectoare precum ciment, siderurgie, textile, alimentaţie, automobile, echipamente electrice şi electronice (însă, aşa cum vom vedea, intensivă energetic) şi cu potenţial de dezvoltare în alte sectoare (servicii, turism, agricultură).

Iranul ocupă locul întâi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaz natural dovedite (34 trilioane mc, reprezentând 18,2% din totalul global, faţă de Rusia cu 32,6 trilioane mc reprezentând 17,4% din total, potrivit datelor BP Statistical Review of World Energy, 2015). Producţia de gaz natural a atins 166 miliarde mc/an în 2013, înregistrând o creştere de 0,8%, reprezentând 4,9% din totalul global (în timp ce Rusia produce 604 miliarde mc/an, cu o creştere de 2,4%, reprezentând 17,8% din totalul global).

În privinţa rezervelor dovedite de țiței, Iranul deţine 9,3% din rezervele globale (157 mld barili), respectiv locul 4 în lume, față de Rusia, care deţine 6,1%. Producţia de ţiţei iraniană a înregistrat 3.614 mii barili/zi în 2014 (în creştere cu 2% faţă de 2012), reprezentând 4% din totalul global, în timp ce producţia Rusiei a însumat 10.838 mii barili/zi, în creştere cu 0,6%, reprezentând 12,7% din totalul global.

Din analiza datelor statistice rezultă însă că consumul de gaze naturale şi petrol în Iran înregistrează cote semnificative, cu tendinţe de creştere raportate la nivelurile de producţie. Astfel, în 2014 consumul de gaze naturale s-a situat la 170 mld mc, în creştere cu 6,8%, reprezentând 5% din consumul total global – pe aceeaşi poziţie cu China, o economie cu un PIB semnificativ mai mare decât cel al Iranului; PIB-ul iranian este de 368 mld USD, având o rată de creştere anuală de 2,8% în timp ce PIB China a însumat 9.240 mld USD şi o rată anuală de creştere de 7%.

În ultimul an fiscal, 40% din consumul de gaze naturale a fost în sectorul casnic, o creştere cu 2% faţă de anul precedent. Gazul natural deţine o cotă de 70% în mixul energetic al Iranului, principalii consumatori de gaz fiind sectorul casnic (411 milioane mc/zi), centrale electrice (76 milioane mc/zi), sectorul industrial (82 milioane mc/zi), restul fiind folosit pentru reinjectare în zăcăminte de hidrocarburi pentru creşterea randamentului.

Aproape întreaga producţie de gaz natural a Iranului este destinată consumului intern. Prin importurile de gaz realizate din Turkmenistan, Iranul a reușit să exporte 9,7 miliarde mc gaze către Turcia (90% din totalul exporturilor iraniene de gaz natural, respectiv 25% din necesarul Turciei). Şi totuşi, Iranul rămâne un importator net de gaze naturale, încă începând din 1997[2].

Teheranul este hotărât să mărească producţia de hidrocarburi (majorare a producţiei de gaze naturale în 2016 la 760 milioane mc/zi, având o ţintă de 250 miliarde mc pentru 2020), însă aceste prognoze depind esenţial de influxuri majore de investiţii străine şi tehnologii.

Important de subliniat este că aproximativ 85% din rezervele iraniene de gaze naturale nu sunt încă dezvoltate. 44 miliarde mc de gaz natural sunt folosiţi în sectorul industrial, iar injectarea în zăcămintele petroliere a atins o cifră de 34 miliarde mc (nesatisfăcătoare, necesarul fiind de 175 milioane mc/zi). Se estimează că consumul de gaz să crească la 2.500 milioane mc/zi în anul 2025, ceea ce ar reprezenta o creştere de patru ori, Iranul fiind astfel nevoit să importe gaz natural pentru asigurarea consumului intern.

Iran a reuşit să mărească producţia de gaz natural cu 100 milioane mc/zi în 2014, fiind prognozat un ritm asemănător de creştere şi pentru 2015, astfel încât în 2020 nivelul producţiei să atingă 1.100 milioane mc/zi, faţă de 660 milioane mc/zi în prezent.

Cel mai mare zăcământ de gaz natural este în perimetrul Pârş Sud din sudul ţării (împărţit cu Qatar; deţine 47% din rezervele de gaz ale Iranului şi 17 milioane de barili de condensat, respectiv, reprezintă 35% din producţia totală iraniană)[3]. Alte zăcăminte importante de gaze se regăsesc în perimetrele Tabnak, Forouz, Kish, Pârş Nord şi Kangan. Estimări de rezerve semnificative sunt vehiculate şi pentru zona adâncă a mării teritoriale iraniene din Marea Caspică. Rezervele dovedite şi probabile de gaze onshore şi offshore în bazinul Caspic al Iranului ar însuma 50 miliarde mc.

Iran nu a reuşit să mărească semnificativ producţia la perimetrul Pârş Sud din anul 2009 (orientativ, creşterea de producţie a fost de la 485 milioane mc/zi în 2013 la 570 milioane mc/zi la finalul 2014), deşi acest zăcământ joacă un rol esenţial în asigurarea consumului intern şi a exporturilor. Conducerea Iranului este însă determinată să mărească producţia de gaz în general (1.100 milioane mc/zi în 2019), şi cea de la zăcământul Pârş Sud în particular, de la nivelul actual de 350 milioane mc/zi la 800 milioane mc/zi, ceea ce presupune parcurgerea a încă 19 faze de dezvoltare a zăcământului şi un necesar de investiţii de 43 mld USD[4].

În privinţa politicilor comerciale, principalii parteneri comerciali ai Iranului în sectorul non-petrolier sunt, pe importuri, Turcia, Coreea de Sud, India, China, UAE, iar pe exporturi, Afganistan, India, UAE, Irak și China.

În prezent, peste 90% din exporturile iraniene de gaze sunt direcționate prin conducte în Turcia. Cu Armenia şi Azerbaidjan au fost încheiate acorduri de swap. Iranul nu dispune de facilităţi de GNL. Sunt vehiculate şi informaţii conform cărora companii private iraniene au fost autorizate să exporte gaz către UAE, alături de Irak, Pakistan şi Oman.

Iranul a mai încheiat contracte pentru livrarea de gaze naturale cu Kuweit (3,1 miliarde mc/an), Irak (8 miliarde mc/an)[5], Oman (8 miliarde mc/an), Pakistan (8-9 miliarde mc/an), Siria (5-7 miliarde mc/an), acestea însă nefiind derulate încă datorită unor motive comerciale, politice şi logistice.

Iranul însă importă mai mult gaz decât exportă (din ţări precum Turkmenistan şi Azerbaidjan), ceea ce face ca pe piaţa gazelor din zonă Iranul să fie încă un jucător regional de talie mică. Pe piaţa globală a gazelor Iranul deţine o cotă de mai puţin de 1%.

Pentru modernizarea industriei şi creşterea rentabilităţii, autorităţile iraniene estimează un necesar de investiţii în industria petrolieră upstream şi downstream de 30-40 mld USD pe an, respectiv, o sumă de 200 mld USD în următorii 5-10 ani, cu cofinanţare iraniană.

Pentru a rezuma, Iranul reprezintă un jucător energetic cu potenţial la scară globală. Potenţialul ridicat de hidrocarburi al Iranului fac această ţară să reprezinte o alternativă de considerat pentru furnizarea de gaz natural către Europa, odată ridicate sancţiunile internaţionale. Provocările majore în atingerea unei asemenea poziţii țin de uzură fizică şi morală a tehnologiei din industria iraniană a petrolului, investiţiile reduse asociate acesteia, consumul intern ridicat de gaze naturale, distribuţia geografică a resurselor raportat la zonele de consum şi „porţile” de ieşire pentru export (vezi Figura 4 privind perimetrele de hidrocarburi şi reţeaua de transport gaze), ineficienţa energetică, absenţa unei infrastructuri adecvate pentru producţia şi exportul de gaze (conducte/GNL) şi, implicit, a unei pieţe de desfacere, contextul geopolitic sensibil şi volatil în regiune, concurenţi puternici, cu cote de piaţă semnificative (Rusia, iar pe GNL Quatar şi, posibil, în viitorul apropiat, SUA şi Australia), menţinerea unui cadru legal şi instituţional etatist pentru investiţii (companiile naţionale iraniene fiind partener obligatoriu pentru orice proiect de investiţii în sectorul petrolier) şi, nu în ultimul rând, sancţiunile internaţionale.

Pentru atingerea unui grad de relevanţă ridicat pentru piaţa europeană, volumul investiţiilor în industria petrolieră iraniană va trebui să fie masiv în perioadă ce urmează.

Figura 4

In pofida acestor provocari, rolul pe care Iranul ar putea sa il joace in furnizarea de gaze naturale în Europa merita analizat prin dezvoltarea unor posibile scenarii și strategii. Iata cateva considerente, in cele ce urmeaza.

Iranul și Coridorul Sudic de Gaze

„Coridorul Sudic de Gaze” naturale se identifică astăzi, din perspectiva UE, cu ruta de conducte de gaze (încă în faza de dezvoltare) reprezentată de TANAP şi ŢAP (şi o reţea de interconectori între state membre UE), având ca resursa de alimentare gazele din zona Caspică a Azerbaidjanului.

Din perspectiva Federaţiei Ruse, principalul furnizor de gaze al Europei, Coridorul Sudic ar putea fi foarte fi privit ca un concurent al „proaspetei” opțiuni a Turkish Stream [6], conceput de Moscova ca alternativă de ocolire a Ucrainei.

Având însă în vedere că gazul azer destinat să treacă prin Coridorul Sudic nu va fi suficient pe termen mediu pentru realizarea unei alternative competitive la gazele ruseşti pentru UE, devine evident că conceptul Coridorului Sudic nu poate fi apreciat în mod static, ci trebuie să cuprindă şi dinamica unor posibile noi surse din şi poate chiar rute de aprovizionare în spaţiul Euroasiatic, Iranul reprezentând una din aceste opţiuni.

Încă înainte de adoptarea sancţiunilor în dosarul nuclear, Iranul şi-a exprimat disponibilitatea de a furniza gaz natural către pieţele europene, fiind avută în vedere inclusiv varianta de a se furniza gaz azer, iranian şi turkmen prin conductă Nabucco, proiect abandonat între timp, însă cu potenţial de revigorare. Regimul sancţiunilor, deşi a condus la o retragere a companiilor internaţionale din Iran, nu a impietat asupra participării Iranului în consorţiul Shah Deniz din Azerbaidjan cu o cotă de 10% (prin compania de stat Naftiran Intertrade, NICO), atât Bruxelles, cât şi Washington acceptând ideea unor excepţii la sancţiuni pentru „anumite proiecte de gaze naturale” pentru transportul gazelor naturale din Azerbaidjan către Turcia şi Europa.

De altfel, în 2008, Turcia şi Iranul au încheiat un acord care stabilea dezvoltarea unei conducte de 5.000 km cu o capacitate de 35 miliarde mc/an, aşa-numita conductă IŢE, pentru transportul gazului iranian prin Turcia către Europa – prin Grecia şi Italia, apoi, printr-o bifurcaţie, către nordul şi sudul continentului). Din cauza sancţiunilor însă, finalizarea acestei conducte a fost amânată, devenind funcţională doar secţiunea Tabriz-Ankara.

Se remarcă o intenţie reală de construire a unui pod energetic între Iran şi UE, de ambele părţi. Dacă ar fi ca gazul iranian să aibă ca destinaţie Europa, care ar fi însă rutele realiste de transport?

Înainte de toate, trebuie avută în vedere poziţia geografică a Iranului şi compatibilitatea acesteia cu diferitele posibilităţi fizice de furnizare gaze. Iranul poate furniza hidrocarburi atât pe uscat, cât şi pe apă. Prezenţa ambelor opţiuni poate însă să plaseze Iranul şi în dilema strategică a selecţiei pieţei de consumatori cea mai lucrativă, respectiv, piaţa regională sau, într-o perspectivă mult mai cutezătoare, piaţa Europeană sau cea asiatică. Beneficiind de o coastă lungă în Golful Persic, precum şi de rezerve semnificative de hidrocarburi în offshore, Iranul ar putea astfel să fie oricând tentat să opteze pentru piaţa asiatică a GNL.

În ceea ce priveşte furnizarea de gaz natural către Europa, Iranul dispune de mai multe opţiuni, atât pe uscat, cât şi pe mare. Pentru transportul GNL pe mare, o rută posibilă ar fi prin Strâmtorile Hormuz și Bab el Mandeb, apoi prin Canalul Suez în Mediterană –Figura 5.

Figura 5

Sursa: Pachiu

Într-o analiză a lui Maximilian Kuhn, expert la European Centre for Energy and Resource Security (EUCERS), costul furnizării de gaze naturale pe sistem GNL îl întrece însă pe cel printr-o conductă în lungime maximă de 5.000 km (în scenariul unei furnizări de gaze din Iran către Germania—vezi Figura 6). În plus, furnizarea de GNL ar supune Iranul contextului specific acestui format, reprezentat de pieţe flexibile, spot, cu preţuri decuplate de preţul petrolului, ceea ce poate afecta resursele obţinute de Iran şi, pe cale de consecinţă, finanţarea revigorării industriei extractive şi a economiei iraniene în general. „Piaţa conductelor”, în schimb, poate oferi Iranului contracte pe termen lung, la preţuri probabil apropiate de preţurile ruseşti şi azere.

Figura 6

Sursa: Maximilian Kuhn, Enabling the Iranian Gas Export Options, Springer VS, 2014,

Pentru transportul gazelor naturale prin conductă, cele mai viabile opţiuni [7] din prezent presupun, fiecare, tranzitarea Turciei.

Prima opţiune ar putea avea în vedere transportul prin conductă ITE – vezi Figura 7 – parţial realizată pe ruta Tabriz-Ankara, cu o capacitate de 16 miliarde mc/an (capacitatea totală a ITE ar fi de 35 miliarde mc/an) şi un interconector Turcia-Grecia-Italia, în timp ce a doua opţiune are în vedere tranzit prin conductele TANAP (deja în construcţie) şi TAP la capacitate extinsă[8] (vezi Figura 8), respectiv interconectorii Grecia-Bulgaria şi conducta Ionica-Adriatica, precum şi, posibil, tranzit prin Bulgaria şi România pe ruta defunctei conducte Nabucco-West sau prin interconectorii planificaţi în Europa de Sud-Est.[9]

Trebuie precizat că Iranul foloseşte conducta ITE doar la o capacitate de 70%. În plus, detaliile tehnice şi financiare ale conductei ITE nu sunt încă clarificate (inclusiv ruta şi destinaţia finală); suprapunerea cu ruta TANAP ar face-o redundantă. De altfel, au existat recent semnale din Turcia în sensul că această ţară nu ar mai susţine financiar proiectul. În măsura în care opţiunea pentru gazul iranian ar fi ruta TANAP-TAP (la capacitate extinsă), ceea ce din punct de vedere comercial este cel mai viabil – opţiune susţinută dealtfel şi de UE – atunci evident că varianta ITE nu ar mai fi deloc lucrativă pe termen scurt şi mediu.

Figura 7

Figura 8

Iranul a „aşezat” practic un picior în Coridorul Sudic, astfel cum am arătat deja, prin participarea în consorţiul Shah Deniz. Mai mult, există declaraţii la nivelul factorilor responsabili azeri (ca răspuns la o ofertă iraniană) şi turci în sensul că, după ridicarea sancţiunilor și „îndeplinirea anumitor condiţii comerciale”, să poate fi vândută o cotă de participare în consorţiul TANAP către o terţă parte, probabil chiar Iranul (ŞOCAR anunţând că posibilă vânzare a unei cote de 8% participaţie în TANAP din totalul deţinut de 58%).

Totuşi, spre deosebire de Azerbaidjan, Iranul nu are încă un „portofoliu de clienţi” și nici o proiecţie clară asupra volumelor şi preţurilor, și nu dispune de reţeaua de interconectare necesară pentru asigurarea recepţiei gazelor. În acest context, există posibilitatea ca pentru preluarea gazului iranian, proiectul Nabucco West să fie repus în discuţie (capacitate iniţială prognozată de 20 miliarde mc/an).

Cert este însă că în prezent se poartă negocieri intense între Iran, Turcia, Azerbaidjan şi Turkmenistan privind Coridorul Sudic (multe voci vorbesc chiar de „Trilaterala” Turcia, Iran, Azerbaidjan), pentru preluarea gazului iranian şi turkmen. Încep să se alăture acestui „concert” UE şi Rusia. La fel de cert este şi faptul că Iranului i-ar trebui cel puţin 5 ani ca să atingă faza optimă pentru demararea proiectelor de export gaze.

Turcia, actorul cheie

Turcia reprezintă un actor cheie în ecuaţia energetică europeană. O putere cu tradiţie şi vocaţie regională, Turcia îşi alimentează forţa geopolitică prin balansul sensibil practicat între Europa şi Eurasia. Important pentru Turcia este să îşi prezerve şi consolideze rolul de putere regională (inclusiv acela de „hub” energetic, prin importul şi tranzitul de gaze din state precum Azerbaidjan, Irak, Iran, Turkmenistan şi Rusia şi mai apoi distribuţia acestora către Europa), ceea ce presupune că apariţia oricărui concurent să fie abordată cu deosebită prudenţă de către Ankara. Perspectiva ameliorării, dacă nu chiar a normalizării relaţiilor Iranului cu Vestul plasează Turcia în această dilemă geopolitică. De cealaltă parte, nici Iranul nu poate fi confortabil în procesul de redimensionare a securităţii sale energetice, prin amplificarea dependenţei de Turcia, atât ca piaţa de desfacere, cât mai ales că rută de tranzit pentru exportul de gaze către piaţa Europei.

Pe de altă parte, o alianţă turco-iraniana prea intensă ar putea să schimbe ritmul în dansul sirenelor practicat de Rusia şi SUA faţă de cele două puteri regionale, cu implicaţii profunde în echilibrul de forţe şi securitatea regională.

Relaţiile iraniano-turce, deşi nu lipsite de disensiuni strategice şi politice, pot fi considerate ca fiind în plin proces de configurare şi expansiune. Numai în aprilie 2015, Turcia şi Iran au încheiat opt acorduri interguvernamentale, domeniul energiei fiind însă exceptat. Cooperarea dintre cele două state s-a dezvoltat pe parcurs în domenii precum comerţ, energie, lupta împotriva terorismului.

Punctele nevralgice actuale ale relaţiilor turco-iraniene sunt, în principal, legate de politicile divergenţe în „dosarele” Irak, Siria, Yemen şi cel al energiei.

Tematica energiei este în principal legată de preţul gazelor importate de Turcia din Iran[10]. Importurile turce de gaz natural din Iran (10 miliarde mc/an) se situeaza pe locul doi, dupa Rusia (27 miliarde mc/an) si inaintea Azerbaidjanului (6,6 miliarde mc), gazul iranian fiind insa, conform unor cifre neoficiale[11], cel mai scump – 490 USD/1000 mc, faţă de 425 USD plătiţi Rusiei şi, respectiv, 335 USD Azerbaidjanului.

Problema preţurilor la importul de gaze face obiectul unui diferend arbitral lansat de Turcia la Curtea Internaţională de Arbitraj (existând totodată şi un litigiu pe tema calităţii gazelor livrate). Propunerile Teheranului de majorare (dublare) a volumului de gaz livrat, în schimbul unui discount de preţ, au fost respinse de Ankara[12]. Mai mult, în sezonul de iarnă sunt frecvente întreruperile în furnizare, compensarea fiind realizată de Turcia prin importuri din Rusia.

Perspectiva securizării consumului de gaze naturale al Turciei pe termen scurt şi mediu din alte surse decât o suplimentare iraniană (Rusia, Azerbaidjan) face ca interesul Turciei legat de proiectul unui gazoduct destinat să alimenteze Europa cu gaz iranian să rezide, în principal, nu atât în nevoia de a-şi asigura consumul intern, cât în beneficiul comercial al tarifelor de tranzit şi al relevanţei geopolitice…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro