ANALIZĂ. Protestele din Orientul Mijlociu și semnele unei noi Primăveri Arabe

​​Revoltele populare din Irak și Liban, unde se vorbește deja despre o nouă Primăvară Arabă, conflictul proxy iraniano-saudit, care se desfășoară din Levant până în Golf, și invadarea Siriei de către Turcia sunt principalele – dar nu singurele – crize actuale în Orientul Mijlociu. Toate aceste conflicte locale pot fi însă semnele unei probleme mult mai mari.

• Info pe scurt:
• În Irak au avut loc zilele trecute cele mai mari proteste după căderea lui Saddam Hussein. Sute de mii de irakieni au protestat împotriva corupției, șomajului, calității serviciilor publice. Autoritățile au răspuns în forță și au ucis 250 de persoane și au rănit peste zece mii.
• În Liban au loc cele mai mari mișcări de stradă din istorie, împotriva clasei politice corupte. Pentru prima dată, protestatarii fac parte din toate confesiunile țării (suniți, șiiți, creștini) Libanul este a treia cea mai îndatorată țară de pe planetă.
• În Siria există două focare mari de conflict: în nordul controlat de rebeli islamiști și în estul țării unde sunt kurzii. În plus, există și invazia Turciei.
• Pentru reconstrucția Siriei după război este nevoie de aproximativ 250-400 de miliarde de dolari.
• La problemele economice din Orientul Mijlociu se adaugă cele generate de valurile uriașe de refugiați interni și externi – doar sirieni sunt 12 milioane – din regiune. Aceștia exercită presiuni economice și sociale asupra țărilor-gazdă și, în plus, reprezintă un mediu ideal de răspândire a radicalismului.
• Foarte mulți analiști străini vorbesc deja despre o nouă Primăvară Arabă. Cu toate efectele acesteia asupra lumii.

Înfrângerea Statului Islamic și pesimismul învingătorilor

În vara lui 2017, a luat sfârșit sângeroasa bătălie pentru eliberarea Mosulului, cel mai important bastion irakian al Statului Islamic. Orașul fusese ocupat în iunie 2014 timpul unei ofensive-fulger în urma căreia Statul Islamic a mai capturat și vestul și nordul Irakului. Teoretic, jihadiștii ar fi trebuit să nu reprezinte o problemă: forțele lor erau aproape nesemnificative, atât numeric cât și din punct de vedere al dotării, față de armata irakiană, care fusese echipată și antrenată de americani.

În 2014 americanii erau, însă, plecați de câțiva ani din Irak, iar armata era roasă de aceleași maladii care afectau și restul statului irakian: corupție, nepotism, sectarism. Mulți ofițeri nu fuseseră promovați pentru profesionalism, ci pentru că erau șiiți (confesiunea care era la putere în Baghdad) sau rude cu cine trebuia.

Mulți militari se aflau în unităților lor doar pe hârtie – le plăteau ofițerilor un comision din salariu și stăteau acasă. În plus, armata din zona sunnită a țării era în mijlocul unei populații tot mai ostile din cauza politicilor discriminatorii ale guvernului. Rezultatul a fost un dezastru. Trei ani mai târziu armata fusese refăcută și, cel mai important, își recâștigase stima de sine după ce, cu sprijinul milițiilor șiite, al luptătorilor kurzi, peșmerga, al Iranului și al unei Coaliții coordonate de Statele Unite, reușise să împingă Statul Islamic către Mosul, apoi să cucerească și acest oraș, al doilea ca mărime al Irakului.

Bătălia pentru Mosul începuse în toamna lui 2016 și durase nouă luni; la sfârșit, o mare parte din oraș fusese transformat în ruine și zeci de mii de persoane își pierduseră viața – doar în rândul civililor s-ar fi înregistrat cel puțin nouă mii de morți. Era, însă, cea mai importantă victorie obținută până atunci împotriva Statului Islamic.

Jurnalistul irakian Ghaith Abdul-Ahad era în Mosul, cu o unitate a armatei irakiene în vara lui 2017. La sfârșitul unui reportaj despre omorurile – și haosul – de după victorie, câțiva ofițeri discută despre ce-i așteaptă în viitor, pentru că știu că sfârșitul bătăliei nu înseamnă că a venit pacea. Un ofițer spune că vor urma milițiile șiite, un al doilea că se vor întoarce peste câteva luni în Mosul pentru a se lupta din nou cu Statul Islamic, în timp ce un al treilea crede că Irakul va avea parte de pace doar dacă se vor duce în Zona Verde din Bagdad, unde sunt instituțiile guvernamentale, și vor face acolo ceea ce au făcut în Mosul.

Sursele răului în Irak: miliții, jihadiști și corupție

Refugiați irakieni din timpul războiului cu Statul Islamic . Sursa FOTO Wikimedia Commons

Milițiile șiite, jihadiștii și Zona Verde sunt cele trei mari probleme ale Irakului încă din 2003, când a fost înlăturat Saddam Hussein. Milițiile sunt înarmate – și într-o bună măsură controlate – de Iran. În ultimii 16 ani au fost implicate în patru războaie – cel de gherilă împotriva americanilor, războiul civil cu sunniții de la mijlocul anilor 2000, războiul împotriva Statului Islamic (când s-au erijat în rolul de salvatoare ale patriei) și războiul civil sirian.

Milițiile scapă controlului guvernamental – din contră, ele sunt cele care controlează parțial guvernul prin membri promovați în funcții-cheie și cu ajutorul aripilor lor politice.

Zona Verde este în inima Baghdadului: acolo se află fostul palat al lui Saddam, unde în 2003 își instalase cartierul general Coaliția condusă de Statele Unite, și tot acolo sunt sediile Parlamentului, președinției și ale altor instituții. Este, așadar, simbolul puterii în Irak – iar în ultimul deceniu și jumătate o parte tot mai mare a populației a asociat puterea cu corupția.

În ceea ce îi privește pe jihadiști, experiența arată că aceștia sunt extrem de greu de învins; de altfel, lupta cu ei este comparată de ani de zile cu un joc de wack-a-mole, în care indiferent de câte ori lovești cârtița, aceasta va scoate din nou capul într-o altă parte; nu întâmplător, sloganul favorit al Statului Islamic după ce și-a pierdut „califatul” irakiano-sirian este „baqiya ua tatamaddad”, „persistent și în creștere”, cu accentul pus pe „baqyia”.

Înainte de Statul Islamic a fost Al Qaida din Irak, care de-a lungul anilor a pierdut numeroase bătălii (Fallujah, Ramadi etc.) și lideri importanți, inclusiv fondatorul Abu Musab al-Zarqawi, iar spre sfârșitul anilor 2000 părea a fi aproape eradicată; cu toate acestea, a reușit să se reorganizeze și să cucerească un teritoriu de mărimea Marii Britanii.

Pierderea teritoriilor pe care le controla cândva nu înseamnă că gruparea a dispărut, ci doar că a revenit la vechile sale tactici de război de gherilă, cu militanții camuflați în mijlocul populației în așteptarea unei noi reveniri, după cum avertiza ONU cu mai puțin de trei luni înainte de uciderea „califului” Abu Bakr al-Baghdadi.

Moartea lui, urmată la scurt timp de cea a purtătorului de cuvânt al grupării, a reprezentat, cu siguranță, o lovitură semnificativă, dar la fel cum Al Qaida a supraviețuit și s-a adaptat morții lui bin Laden, iar Al Qaida din Irak celei a lui Zarqawi, Statul Islamic, sau vreun avatar al său, va continua să reprezinte o amenințare.

Nemulțumirile și instabilitatea actuală din Irak sunt exact mediul de care are nevoie o grupare jihadistă pentru a putea să se dezvolte și să își pregătească operațiunile; exact așa s-a întâmplat la începutul acestui deceniu, când Irakul a fost marcat de proteste ale sunniților exasperați de discriminarea la care erau supuși, brutalitatea forțelor de ordine din teritoriile lor și corupția generalizată.

Revolta irakienilor împotriva sistemului

Protest în Irak, 1 noiembrie 2019. Sursa FOTO: Screenshot via Al Jazeera

Sute de mii de irakieni au ieșit în stradă pe 1 noiembrie, în Bagdad și în mai multe localități din sudul șiit al țării. Manifestația din Bagdad a fost cea mai mare de după căderea lui Saddam Hussein, la începutul lui 2003. Masivul miting a fost precedat, în octombrie, de două valuri de manifestații. Răspunsul guvernului a fost unul brutal: a mobilizat poliția, armata și forțele speciale, iar militarii – dar și membri ai milițiilor șiite – au deschis focul împotriva manifestanților. Cel puțin 250 de persoane au fost ucise și peste 10 mii rănite, ceea ce nu i-a determinat, însă, pe oameni să rămână în case.

Irakienii sunt nemulțumiți de precaritatea serviciilor publice, corupția generalizată, șomajul ridicat în rândul tinerilor și lipsa generală de perspective; strada cere o schimbare din temelii a clasei politice. Astfel de proteste masive au mai avut loc și în 2015, 2016, 2017 și s-au intensificat în 2018, tot în Bagdad și în sudul țării, iar la multe dintre ele s-a raliat și unul dintre cei mai importanți clerici irakieni, populistul Muqtada al-Sadr.

Catalizatorul protestelor din 2015 au fost penele frecvente de curent electric, al celor din 2018 – dezintegrarea unei bune părți din infrastructură. Guvernanții irakieni au fost considerați corupți, de o bună parte din populație, încă de la schimbarea regimului – și pe bună dreptate având în vedere că se estimează că jaful public de după 2003 este cuprins între 320 și 500 de miliarde de dolari.

Ceea ce e nou, în special la manifestațiile din 2018 și 2019, este ostilitatea față de milițiile șiite, percepute ca parte a problemei, în mediul din care provin: cel al șiiților irakieni, care formează majoritatea populației în sud și în Bagdad. Ostilitatea față de miliții s-a extins și la patronul acestora, Iranul: în cel mai recent dintre incidente, protestarii au luat cu asalt consulatul iranian din Kerbala, care alături de Najaf este cel mai important oraș sfânt al șiiților.

Liban, între corupția politicienilor locali și interesele Iranului

Proteste în Liban, 2019. Sursa FOTO: Wikimedia Commons

Irakul face parte din așa-numita „semilună iraniană”, ce denumește o sferă de influență a Teheranului care se întinde, trecând prin Siria lui Bașar al-Assad, până în Liban, la Marea Mediterană. Iranul – o teocrație șiită – se bazează pe legăturile sale cu comunități șiite, formațiunile politice care le reprezintă, dar și o pleiadă de miliții la a căror antrenare, înarmare și chiar coordonare contribuie; aceste miliții au fost mobilizate pentru a sprijini regimul lui Bașar al-Assad, în Siria, sau pentru a împinge înapoi Statul Islamic și a tempera avântul kurzilor care căutau independență, în Irak.

Iranul a încercat să folosească formule asemănătoare și dincolo de regiunea propriu-zisă a „semilunii”: a format miliții șiite din afghani hazara, a căutat să își exercite influența printre șiiții din Bahrain, sau a sprijinit forțele Houthi din Yemen, aflate de patru ani de zile în război cu o coaliție condusă de marele rival regional al Iranului, Arabia Saudită.

Faptul că acest sistem de alianțe și patronaje este unul în primul rând politic, generat de interese strategice ale Teheranului, este arătat și de diferențele confesionale față de unii dintre aliați: houthi aderă la secta șiită a zaidiților, care recunosc doar cinci imami (șiismul majoritar, reprezentat de Iran, este duodeciman) în timp ce Bașar al-Assad este din secta alawiților, cu o teologie care, pe alocuri, îi îndepărtează nu doar de șiism, ci și de Islam în ansamblul său.

Cea mai redutabilă dintre milițiile aliate cu Iranul este Hezbollahul, grupare care și-a câștigat notorietatea prin confruntările cu Israelul, mai întâi forțându-l să se retragă din Liban, în 2000, apoi rezistând ofensivei declanșate de acesta, în 2006. Ulterior, Hezbollahul a jucat un rol-cheie în Siria, unde a contribuit la numeroase victorii ale regimului Assad.

În Liban, influența Hezbollahului trece mult dincolo de bastionul său din sudul țării: este, practic, cea mai puternică forță politică a țării și a reușit să încline în favoarea sa o balanță creată, după războiul civil din 1975 – 1990, în ideea menținerii unui echilibru între principalele comunități ale țării: creștini (din rândul cărora e ales președintele), șiiți (președintele Parlamentului) și sunniți (primul-ministru).

Un aranjament similar există și în Irak, unde președintele e kurd, președintele Parlamentului – sunnit, iar primul-ministru – șiit.

Irakul și Libanul nu se aseamănă doar în ceea ce privește modelul de partajare a puterii și influența excesivă pe care o exercită un actor șiit (sau, în cazul Irakului, mai mulți) aflat în relații strânse cu Iranul și care are la dispoziție o forță para-militară: ambele țări au fost marcate de proteste asemănătoare care au evocat chiar ideea unei noi Primăveri Arabe.

La fel ca și irakienii, libanezii au ieșit în stradă, începând cu luna octombrie, din cauza unor nemulțumiri legate de colapsul infrastructurii (în special rețeaua electrică), lipsa de perspective pentru o bună parte a populației și corupția politicienilor. Impulsul a fost unul aproape neverosimil: intenția guvernului de a impune o serie de taxe, inclusiv una pentru apelurile pe WhatsApp. Guvernul a renunțat la taxa pe WhatsApp și la sfârșitul lui octombrie și-a dat demisia, însă aceste măsuri nu au avut darul de a liniști strada, iar protestele au continuat și în noiembrie: la fel ca în Irak (din nou!) se vrea o schimbare din temelii a clasei politice, nu doar o reformă superficială.

Majoritatea relatărilor de la fața locului mai atrag atenția asupra unui aspect al protestelor din Liban, care au fost descrise drept cele mai mari din istoria țării: faptul că, spre deosebire de situații anterioare, de data aceasta manifestanții provin din toate comunitățile țării. Desigur, acest lucru nu înseamnă că problemele inter-confesionale ale Libanului au dispărut peste noapte, dar poate semnala sfârșitul actualului mod de a se face politică în această țară și, implicit, îndepărtarea sa de orbita puterilor externe care, profitând de aceste diviziuni, au căutat să-și impună acolo clienții: Iran și Arabia Saudită.

Războiul proxy dintre Iran și Arabia Saudită

Protest în New York împotriva războiului din Yemen. Sursa FOTO: Wikimedia Commons

Demisia din 29 octombrie nu a fost prima din cariera premierului libanez Saad Hariri. În noiembrie 2017, el a anunțat că renunță la poziția sa într-o înregistrare transmisă din Arabia Saudită, unde se afla în vizită. S-a spus la vremea respectivă că Hariri ar fi fost răpit din ordinul prințului moștenitor al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman (ambii lideri au negat insistent această variantă) și forțat să își dea demisia. Criza s-a încheiat după intervenția președintelui francez, Emmanuel Macron: Hariri a plecat din Arabia Saudită în Franța, apoi a revenit la Beirut, unde și-a retras demisia.

Toată povestea a fost privită ca un episod din războiul proxy dintre Arabia Saudită și Iran; de altfel, în declarația sa televizată, Hariri a denunțat acțiunile Iranului în regiune și în Liban și a afirmat că ar fi fost ținta unui complot de asasinare. Premierul libanez l-ar fi supărat pe Muhammad bin Salman pentru refuzul său de a înfrunta Hezbollahul. Hariri, care are și cetățenie saudită și interese de afaceri semnificative în regat, era omul saudiților din Liban, care este unul dintre punctele confruntării lor regionale cu Iranul.

În Siria, saudiții și aliații lor din Golf au sprijinit grupări rebele islamiste împotriva lui Bașar al-Assad; în Yemen au intervenit direct pentru a împiedica preluarea țării de către Houthi, cum au făcut și în urmă cu câțiva ani în Bahrain, unde puterea sunnită era amenințată de protestele șiiților. Competiția dintre saudiți și iranieni este una veche și s-a amplificat începând cu revoluția islamică din 1979, când la Teheran a ajuns la putere un regim teocratic șiit care reprezintă, din multe puncte de vedere, exact opusul celui de la Riad – o monarhie absolutistă bazată pe fundamentalismul sunnit.

Părțile au ajuns extrem de aproape de o confruntare directă la mijlocul lui septembrie 2019, când importante instalații petroliere ale saudiților au fost bombardate într-un atac revendicat de Houthi dar atribuit de Riad și de puterile occidentale Iranului; atacul a cauzat cea mai mare scădere din istorie a livrărilor globale de petrol.

Este posibil ca atacul să fi fost, mai degrabă, un mesaj adresat Statelor Unite, a căror relație cu Iranul este chiar mai tensionată decât cea a saudiților: în condițiile în care Teheranul resimte tot mai puternic sancțiunile americane, a dorit să transmită un semnal că este capabil, la rândul său, să dea lovituri cu efecte globale.

Indiferent care a fost scopul atacului, acesta a avut loc pe teritoriul saudit și a lovit ținte saudite, astfel încât o reacție a Riadului era de așteptat, mai ales dacă ținem cont de stilul confruntațional al prințului moștenitor Muhammad bin Salman, care de când a fost propulsat în prim-planul politicii saudite a invadat Yemenul și ar fi fost la un pas să facă același lucru și cu Qatarul, a răsturnat sistemul de succesiune saudit și a dat o adevărată lovitură de palat arestând cei mai puternici prinți și miliardari; nu trebuie uitat nici dosarul jurnalistul Jamal Khashoggi, ucis și tranșat la Istanbul.

Saudiții au evitat, însă, o escaladare a situației și un război pe care, dacă ne uităm la dificultățile pe care le întâmpină în Yemen, nu ar avea cum să-l câștige. Dincolo de aspectul militar, Riadul ar avea foarte mult de pierdut economic: țara tocmai s-a deschis către turiștii occidentali, iar compania petrolieră ARAMCO, cea mai mare din lume, urmează să fie listată la bursă.

Iranul, pe de altă parte, a transmis recent un semnal că își dorește o detensionare a relațiilor cu puterile Golfului. Și, pentru prima oară după o lungă perioadă, Teheranul și acestea ar putea avea și un interes comun, chiar într-unul din teatrele unde s-au confruntat indirect: Siria.

Invazia Turciei și noul raport de forțe din Siria

Luptători kurzi. Sursa FOTO Kurdishstruggle via Flickr

Invazia nord-estului Siriei de către Turcia a reprezentat, probabil, cea mai importantă evoluție legată de conflictului sirian după ce kurzii au cucerit teritoriul deținut de Statului Islamic. În urma ofensivei turcești, americanii și-au pierdut din prestigiu întrucât și-au abandonat aliații kurzi, iar această pasivitate a Washingtonului le-a dat, cu siguranță, de gândit și puterilor din Golf cărora Statele Unite le garantează securitatea. Americanii nu s-au retras, însă, complet din Siria ci, din contră, și-au consolidat efectivele în zona câmpurilor petrolifere care au fost capturate de kurzi de la Statul Islamic.

Rusia și-a consolidat, și ea, pozițiile în Siria: a luat locul Statelor Unite – în unele ocazii chiar și bazele acestora – în zona de frontieră și i-a și convins pe turci să facă o înțelegere mult mai consistentă decât încetarea focului negociată de americani la mijlocul lunii octombrie. Atacul Turciei a fost denunțată de Siria drept o invazie a teritoriului său, iar Liga Arabă și-a asumat punctul de vedere al Damascului.

Chiar și statele din Golf care anterior au susținut rebelii anti-Assad, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, au criticat intervenția turcă, ceea ce le aduce pe aceleași poziții cu rivalul lor iranian. Noile evoluții au loc în contextul în care țările arabe, inclusiv cele din Golf, începuseră deja să facă pași către normalizarea relațiilor cu regimul Bașar al-Assad, care practic este recunoscut ca învingător în războiul civil.

Acesta e departe, însă, de a se fi încheiat: o parte importantă din teritoriul Siriei continuă să îi scape lui Bașar al-Assad – rebelii islamiști controlează provincia Idlib, din nord, iar kurzii dețin estul țării. Sunt două focare care pot exploda oricând, generând noi dezechilibre.

Ce urmează: germenii viitoarelor conflicte din Orientul Mijlociu

Corupția autorităților și războaiele ultimilor ani au devastat o bună parte din Orientul Mijlociu, care are nevoie de sume uriașe pentru a se putea pune pe picioare. Libanul este a treia cea mai îndatorată țară a lumii și nu are resursele necesare pentru a-și pune pe picioare infrastructura. Reconstrucția Siriei va fi un adevărat coșmar – se estimează că e nevoie de 250 – 400 de miliarde de dolari, adică bugetul actual al țării pe 25 – 40 de ani.

În Irak, autoritățile apreciau că doar pentru a reconstrui zonele devastate de Statul Islamic este nevoie de peste 88 de miliarde de dolari, iar la acești bani se adaugă cei necesari pentru refacerea infrastructurii în restul țării și relansarea economiei. În Yemen nici nu se poate vorbi deocamdată despre vreo relansare economică – țara era deja cea mai săracă din lumea arabă înainte de războiul civil, care a adus-o în pragul unei crize umanitare masive.

La problemele economice se adaugă cele generate de valurile uriașe de refugiați interni și externi – doar sirieni sunt 12 milioane – din regiune. Aceștia exercită presiuni economice și sociale asupra țărilor-gazdă și, în plus, reprezintă un mediu ideal de răspândire a radicalismului. Nimeni nu are, în acest moment, resursele financiare și logistice pentru a rezolva toate aceste probleme. Iar asta înseamnă că germenii unor viitoare conflicte au fost, deja, plantați.