ANALIZĂ. Republica Moldova: socialiștii preiau puterea în urma unui blietzkrieg. Cine sunt „tehnocrații” lui Dodon

​Republica Moldova are un nou guvern, descris drept “tehnocrat” însă format din consilieri ai președintelui Igor Dodon și foști oficiali ai guvernării democrate, îndepărtate în urmă cu cinci luni, dar și din perioada în care la putere se aflau Vladimir Voronin și Partidul Comuniștilor.

Președintele Dodon a ajuns să aibă propriul guvern în urma unui adevărat blitzkrieg, fără precedent în istoria Republicii Moldova: pe 12 noiembrie guvernul condus de Maia Sandu a fost demis prin moțiune de cenzură, după doar o zi și consultări de formă. Igor Dodon a anunțat că a ales un nou premier, pe consilierul său Ion Chicu, iar după încă o zi, în urma unei ședințe-fulger a Parlamentului, guvernul a fost învestit.

Igor Dodon și socialiștii săi dețin puterea singuri după o perioadă de cinci luni în care s-au aflat într-o “alianță împotriva firii” cu pro-europenii din Blocul ACUM. Marele câștigător al schimbărilor de la Chișinău este Federația Rusă: niciun șef de stat al Republicii Moldova nu i-a fost atât de apropiat – iar totul a pornit de la o înțelegere cu europenii și americanii.

Profețiile lui Kozak despre Republica Moldova

Fostul premier al Moldovei, Maia Sandu. Sursa FOTO: Pagina de Facebook, Maia Sandu

Jurnalistul Marian Voicu, care bate Republica Moldova de vreo 25 de ani, amintea, la câteva ore după ce guvernul Maia Sandu a fost demis de Parlament, că vicepremierul rus Dmitri Kozak a prezis, la începutul lui iunie, trei lucruri: formarea unei alianțe provizorii (între parteneri incompatibili, socialiști și pro-europeni), modificarea codului electoral și alegeri parlamentare anticipate.

Desigur, în stil tipic rusesc, Kozak a ținut să precizeze și că Moscova nu se implică în politica moldovenească, însă cu toate acestea primele două previziuni ale sale s-au îndeplinit la scurt timp după vizită. În ceea ce o privește pe a treia, se poate spune că s-a îndeplinit pe jumătate – guvernul “alianței provizorii” a fost demis printr-o moțiune de cenzură, însă deocamdată în locul anticipatelor se preferă varianta unui guvern minoritar, al socialiștilor (prezentat, însă, drept tehnocrat), a cărei învestire a fost votată în legislativ și de Partidul Democrat, al fugarului Vladimir Plahotniuc, văzut ca o sursă a tuturor relelor de la Chișinău.

Nu e de mirare, așadar, că Voicu se întreba, ironic, “de unde le-o fi știut omul ăsta pe toate?”.

Dmitri Kozak a fost la Chișinău pe 3 iunie, într-un moment de blocaj politic total: la mai bine de trei luni de la alegerile parlamentare nu se reușise formarea unei coaliții de guvernare și mai erau doar câteva zile până când președintele filo-rus Igor Dodon ar fi trebuit să convoace alegeri anticipate, o variantă care, cel mai probabil, nu ar fi produs un rezultat de natură să scoată țara din criză.

Oligarhul Vladimir Plahotniuc controla ferm Republica Moldova și reușise să o transforme într-o adevărată cleptocrație (din sistemul bancar fusese furat un miliard de dolari) condusă în disprețul unor organisme internaționale gen Comisia de la Veneția. Republica Moldova era, practic, izolată, având relații proaste sau extrem de proaste atât cu Uniunea Europeană (care îi tăiase finanțarea) și Statele Unite, cât și cu Federația Rusă.

România, oarbă la ce se întâmpla la Chișinău, era singura țară cât de cât relevantă dincolo de Prut care s-a încăpățânat să sprijine regimul până în ultima clipă – iar aici explicațiile sunt multiple, mergând de la apropierea PSD-ului aflat atunci la putere de Plahotniuc și Partidul Democrat, până la anumite legături mai obscure sugerate de faptul că oligarhul a avut ani de zile o identitate secretă în România.

Memorandumul Kozak: planul de federalizare care ar menține Chișinăul în orbita Moscovei

Vladimir Putin și Dmitri Kozak

Numele lui Dmitri Kozak are o rezonanță aparte la Chișinău: este omul pe care Putin l-a însărcinat să reglementeze conflictul înghețat din Transnistria. Planul său, cunoscut drept “Memorandumul Kozak”, dezavantaja Chișinăul în așa o măsură încât a dus, în 2003, la ample proteste în stradă și a fost respins, în ultimul moment, chiar și de comunistul Voronin, care era la vremea respectivă președinte al Republicii Moldova; este relevant faptul că Voronin s-a răzgândit în ciuda faptului că Putin se pregătea să meargă la Chișinău pentru ceremonia semnării.

Este, de asemenea, relevant, că Putin l-a pus pe Kozak să se ocupe de acest dosar: actualul vicepremier lucrează cu liderul de la Kremlin încă din perioada în care acesta se afla la Sankt Petersburg și de-a lungul timpului s-a ocupat de tot felul de dosare importante, inclusiv de Crimeea, motiv pentru care este unul dintre oficialii ruși sancționați de UE.

Întâmplător sau nu, reactivarea lui Kozak pe Republica Moldova a avut loc într-o perioadă în care Igor Dodon s-a pronunțat în favoarea federalizării țării (el afirmă că a făcut-o doar pentru a-l atrage în capcană pe Plahotniuc) o variantă avută în vedere și de Memorandum, care ar amplasa Chișinăul definitiv pe orbita Moscovei, întrucât Transnistria ar avea drept de veto pentru orice mișcare către Vest.

În sfârșit, merită menționat și faptul că, imediat după vizita la Chișinău, Kozak s-a deplasat la Tiraspol, unde a dat asigurări că Federația Rusă va continua să sprijine regiunea transnistreană.

Coaliția împotriva firii și apetitul lui Dodon pentru instituții

Federația Rusă nu a fost singura putere care și-a trimis un reprezentant la Chișinău la începutul lui iunie: tot atunci au fost și comisarul european pentru extindere și politică de vecinătate, Johannes Hahn, și directorul Oficiului pentru Afaceri Est-Europene al Departamentului de Stat al SUA, Brad Freden.

După intervenția celor trei puteri – și cu binecuvântarea lor – socialiștii lui Igor Dodon și blocul ACUM, pro-european, condus de Maia Sandu și Andrei Năstase, au semnat o “Înțelegere politică temporară” în baza căreia a fost formată o nouă majoritate în Parlament, care a votat cabinetul Sandu.

După o scurtă perioadă în care Plahotniuc a refuzat să renunțe la putere și Republica Moldova a avut două guverne paralele, noua coaliție a preluat puterea cu scopul declarat de a depolitiza și dezoligarhiza țara prin curățarea instituțiilor, precum și de a modifica sistemul electoral (cum zisese și Kozak și în linie cu recomandările europene).

Alianța era văzută drept una împotriva firii, dat fiind backgroundul lui Igor Dodon, un moldovenist asumat care fusese propulsat în politică de Partidul Comuniștilor, al lui Vladimir Voronin, pe care îl trădase când trecuse la socialiști; trădarea ar fi fost stimulată financiar și de Vladimir Plahotniuc care, de altfel, l-a ajutat în 2016 pe Dodon, prin televiziunile sale, să devină președinte în defavoarea Maiei Sandu, o oponentă acerbă a oligarhului.

Igor Dodon a arătat destul de repede că nu are de gând să respecte înțelegerea cu ACUM și a început să preia instituțiile una după alta, fără să țină cont de promisiunile de depolitizare. Oamenii lui Dodon au ajuns la conducerea serviciilor (SIS și SPPS), Centrului Național Anticorupție (echivalentul DNA) și a Curții Constituționale, unde președinte este un fost ambasador la Moscova, fost deputat socialist și, înainte de asta, exponent al regimului Voronin, Vladimir Țurcan.

În luna august era deja clar pentru toată lumea că Moldova trăgea în două direcții: guvernul comemora pactul Ribbentrop – Molotov, Dodon sărbătorea eliberarea (de către Armata Roșie, desigur) de sub ocupația fascistă; guvernul marca Ziua Independenței față de URSS, Dodon celebra 660 de ani de statalitate moldovenească, un concept central al tezelor privind o limbă și o națiune distinctă dezvoltate și promovate de sovietici.

În vreme ce Dodon și echipa sa – formată, în bună măsură, din persoane experimentate, care s-au aflat în zona puterii încă din perioada comuniștilor lui Voronin – capturau instituții, blocul ACUM urmărea, inert, evoluțiile. Ambele partide care formează blocul sunt formate recent, așa că le lipsește un bazin substanțial de politicieni cu experiență; la asta s-a adăugat o doză de naivitate și de credulitate manifestată prin insistența de a face lucrurile treptat, prin proceduri greoaie, în condițiile în care partenerii de coaliție trișau și era nevoie de mai multă fermitate și inițiativă pentru a-i opri.

Nici prioritățile nu erau foarte clar stabilite, un curent destul de semnificativ din zona ACUM părând a fi interesat, mai degrabă, de imagine decât de reformarea statului. Alegerile locale din 20 octombrie și 3 noiembrie au accentuat competiția dintre socialiști și pro-europeni și au creat condițiile ideale pentru ca Dodon să poată aplica lovitura de grație.

Procurorul general: ultimul pion care trebuie capturat pentru a da șah-mat

Analistul Armand Goșu observa că în lumea ex-sovietică, “procuratura e un instrument în mâna puterii, un instrument la fel de important ca serviciile secrete, ministerul de Interne”. Așadar nu este deloc întâmplător că alianța contra-firii s-a rupt pe fondul unei lupte cu privire la controlul procuraturii. Aceasta era, de altfel, una dintre cele două instituții “de forță” care îi lipseau lui Igor Dodon, cea de-a doua fiind ministerul de interne, condus de co-liderul ACUM, Andrei Năstase.

Interesul lui Dodon ar putea să treacă, însă, și dincolo de dorința sa de a-și consolida puterea: procurorii anchetează posibile spălări de bani, proveniți din Rusia, cu care actualul președinte și-a finanțat campania electorală, și existența unor conturi în paradisul fiscal din Bahamas. Noul procuror general al Republicii Moldova ar fi trebuit ales prin concurs, însă socialiștii au fost acuzați că au încercat să trișeze folosind exact aceeași metodă ca atunci când au capturat Centrul Național Anticorupție – reprezentanții lor le-au dat note extrem de mici candidaților care nu le conveneau și maxime celor pe care îi preferau (în timp ce reprezentanții ACUM au încercat să dea note în funcție de criteriile de performanță).

Guvernul a anulat rezultatele concursului pentru procuror și și-a asumat răspunderea pe o lege care schimba procedura permițându-i premierului să aleagă candidații (decizia finală, numirea propriu-zisă, rămânea însă la președinte).

Surse apropiate guvernului mi-au spus că decizia asumării răspunderii a fost luată de Maia Sandu fără ca măcar să fi avut loc consultări serioase în cadrul ACUM sau cu ambasadele occidentale care sprijină guvernul. S-a speculat chiar și că Maia Sandu ar fi urmărit să piardă guvernarea pentru că se apropie iarna și nu exista un contract pentru livrări de gaze rusești începând cu 1 ianuarie (între timp, Igor Dodon a anunțat că s-a ajuns la un acord de principiu.

Indiferent care ar fi explicațiile, este clar că momentul ales de Maia Sandu, la câteva zile după ce socialiștii au obținut o victorie istorică în alegerile locale și au câștigat Chișinăul, a fost extrem de prost, iar Igor Dodon nu a ratat ocazia de a-i executa pe pro-europeni. Socialiștii au acuzat-o pe Maia Sandu că încearcă să își subordoneze procuratura și au inițiat moțiunea de cenzură, care a fost trecută cu sprijinul Partidului Democrat. Nu este lipsit de importanță faptul că liderul de grup parlamentar al acestora este Dumitru Diacov, fost corespondent al agenției TASS la București exact în perioada Revoluției române; în acea epocă, numeroși corespondenți ai acesteia erau informatori sau chiar ofițeri ai serviciilor secrete ale URSS.

În apărarea Maiei Sandu trebuie menționat că, indiferent de ce ar fi făcut, guvernul său ar fi fost demis, după cum a declarat chiar Igor Dodon.

“Tehnocrații” lui Dodon

Noul guvern de la Chișinău

Noul guvern al Republicii Moldova a fost descris, de Igor Dodon, drept unul tehnocrat, însă nimeni la Chișinău nu ia în serios această afirmație: este, în mod evident, guvernul președintelui.

Premierul și cinci dintre miniștri au fost aleși dintre consilierii lui Igor Dodon; în plus, și noul ministru de interne, Pavel Voicu, care a ocupat în Guvernul Sandu funcția de ministru al apărării, a fost, până în iunie, consilier al lui Igor Dodon.

Ministrul justiției, Fadei Nagacevschi, este consilier al președintelui socialist al Parlamentului, Zinaida Greceanîi (fost premier al Republicii Moldova în timpul celui de-al doilea mandat al lui Voronin) și fiu al avocatului lui Vladimir Plahotniuc, Vitalie Nagacevschi.

Ministrul finanțelor, Sergiu (Serghei) Pușcuța a fost șef al fiscului atât în timpul guvernării democrate cât și în perioada celei comuniste. Ministrul economiei, Anatol Usatîi, a fost secretar de stat în guvernul Filip.

Un singur ministru din noul guvern, cel al reintegrării, Alexandru Flenchea, nu a deținut vreo funcție înaltă într-un guvern comunist sau democrat, dar și-a început și el cariera ca funcționar în perioada Voronin. În ceea ce-l privește pe Ion Chicu, CV-ul său vorbește de la sine: a fost ministru și secretar de stat în cabinetul Filip și a ocupat o serie de demnități importante în timpul guvernării Voronin.

Pentru a închide cercul, este suficient să ne amintim că Igor Dodon și echipa lui au venit la socialiști de la Partidul Comuniștilor și că liderul care a adus Partidul Democrat în prim-planul politicii de peste Prut, Marian Lupu, a fost ministru și președinte al Parlamentului în perioada în care Voronin s-a aflat la putere.