Sari direct la conținut

Apocalipsa intelectului (5)

Contributors.ro
Marin Marian-Bălașa, Foto: Arhiva personala
Marin Marian-Bălașa, Foto: Arhiva personala

În episoadele anterioare am învinovățit pe unii și-alții, dând exemple mai mult sau mai puțin relevante, comentând/asertând cu mai mult sau mai puțină comprehensiune, cu mai mult sau mai puțină înțelegere „omenească”, cu mai mari sau mărunte șanse de eroare, circumstanțe, excepții. Când încercând discerneri foarte utile, când riscând generalizări mai mult sau mai puțin adecvate. Legiunile de agățători cu varii fixații ori furii mintale (de cei cu muște pe căciuli nu mai pomenesc), vor fi putut face spume și apostrofări și numai luându-se de vreun cuvânt pescuit sau termeni neînțeleși de ‘mnealor pe ici-colo. Mulți alții ar fi putut spune lucruri mult mai deștepte, mulți superinteligenți ar fi putut răbufni în critici mai mult ori mai puțin emoționale, de amor propriu sau misie slujită cu virtuozitatea speculativă a delirului polemic. Tot ce-am spus poate avea versiuni sau completări/corijări fără număr, net superioare. Totuși, chiar și cu asumată modestie, simt că n-am apucat a zice mare lucru și despre păcatele contabilității „academice” numită scientometrie. Sau ale percepției și nemulțumirilor unora/multora dintre noi cu referire la această nouă, marcial-invazivă, autoritarist-cazonă și definitiv fudulă disciplină.

O Disciplină, Instanță, Mecanicism și Manierism (…) care a devenit Dumnezeu. Un dumnezeu rău, foarte rău, ticălos de rău, tot mai dictator, monopolist și global, pe care foarte puțină lume îl venerează iar enorm de mulți îl criticăm, totuși rezumându-ne la a-l înjura exclusiv colocvial, „pe coridoare”, în inutila rumoare a bârfei. Zeu-Idol și totem care e de fapt doar un drac, fiindcă te-ajută de minune să minți, să scrii șablonard și formalist, să devii limbă de lemn administrativ-contabilă, să revii la pozitivismul exclusiv tipic „științelor exacte” de ieri-alaltăieri/răspoi-ieri, pentru „științele umaniste” însemnând nu altceva decât castrare, formalism, abuzarea creativității, ucidere de spirit. Oricât s-ar vorbi despre evaluare sau performanță „calitativă”, tot un cantitativ exclusiv formalist primează. Și nu doar în sensul productivității pe bandă rulantă, masivă numeric, căci aceasta e ușor de văzut drept ciudată, îndoielnică, suspectă, ci afectând și esența. Deoarece ar pretinde cuantificarea imaterialului și a profundului, cele care nu-s accesibile oricărui evaluator (decât de posedă multă cultură și experiență, ba și deține o intuiție mai mult sau mai puțin vagă, educată ori excelentă). Sunt (dacă sau în rarul când sunt) subtilități care nu se pot puncta aritmetic, procentual sau scalar, ecuațional sau algoritmic (oricum tot meta-subiectiv), iar în sensul acesta o evaluare scientometrică (orice evaluare contabilo-scientometrică!) nu este decât, fatal, egal incompatibilă și incompetentă.

Neștiind de-asemenea lucruri, pentru moment scientometria este – cel puțin pentru „științele umane” (disciplinele umaniste, studiile culturale, etc.) – inadecvabilă. Dincolo de un nivel elementar, ținând de eticile celui mai primitiv bunsimț empiric, ea este doar artificială, iar prin caracterul dictatorial este iresponsabilă, umilitoare, contraproductivă, ba chiar nocivă. Și o ia razna tot mai abitir, cu tot mai multe reguli peste reguli și soluții peste soluții lipsite de spirit, alias abrutizante, denivelante, mecaniciste, tâmpești.

Un pas superior pe calea propusei deontologii și aparentei onestități îl face expunerea onlain și softurile de corelare word-by-word a tot ce se expune academic. Numai că acest word by word se reduce la modul cel mai accesibil/accesabil/daunladabil doar la nume de autori, titluri, rezumate, cuvinte cheie. Fapt și pentru care apare uzul și abuzul nu doar de nume cât mai multe (niciun soft nu ne spune dacă se justifică ori chiar sunt necesare, prin text, toate respectivele nume), ci și de titluri prețioase, pompoase, excesive terminologic, apoi de cuvinte cheie extrem de generaliste (softurile de căutare și deservire automată a autorilor cu referințe și bibliografie se bazează doar pe identificarea/selectarea de termeni și concepte din titlu, ca și din universalistele cuvinte cheie), ca și de rezumate care spun cam tot ce-i în text, ori chiar deviază de maniere inutile (așa părând că-și extind aria de reprezentativitate și conectabilitate).

O problemă gravă este apariția (tot cu foarte bune intenții, dar cu posibile efecte dezastruoase) a faimosului DOI. Acest DOI n-are mai mult de 8-10 anișori, se impune de-acum pretutindeni, însă absolut tot ce datează de dinaintea apariției sale, tot ce nu-i pus pe net (deci milionimea de cărți și studii care, chiar și scanate și expuse ca niște poze la liber, nu intră în grilele tehnicităților bazate pe DOI, nu sunt „căutate” și găsite de softurile și boții care devin acum adevăratele surse și autorități de deservire a intelectualilor tineri), rămân ignorate. DOI-ul oferă aparența modernității și a eficienței reduse la iuțeală și cantitate, așadar proprie „duhului (mai puțin deștept al) zilei”, îngropând mai toată istoria, arzând etape, însă și compilează și promovează exclusiv această contemporaneitate. Actul acestei netnografii de exclusivă ultimă oră poate că „merge” în domenii gen matematici avansate, tehnici/tehnologie, chimie… Dar nu, absolut nu și în aci pomenitele și mereu sugeratele „științele umane” și studii culturale, unde rar până la excepțional are cum fi admisibil și onorabil.

Articolele chinezești despre care am discutat (cu mai multe sau mai puține detalii) în episoadele precedente au exact calitatea minelor de teren, așadar subminează. Plasate pretutindeni (mai ales că cineva plătește), ocupă câmpul academic și-l suprasaturează. Iar costul lor de producție e extrem de ieftin (mai ales că această producție e asistată de toate năvălitoarele DOI-uri, datorită cărora un soft îți livrează tot ce există în titlurile și rezumatele de pe glob ca termeni similari, utilizabili pentru aproape orișice). Invadatoare, odată publicate sunt bine cotate, servind drept pildă de urmat tuturor găgăuților (era să scriu găgăuzilor, îmi cer scuze!) care chiar cred că așa e normal, corect, dar mai ales văd că așa se parvine. Drept pentru care modelul lor devine dominant, global, deși împrostitor. I se va mai împotrivi cineva? Va mai umbla cineva cu lupă și lumânare după deontologie sau căutând „un om” fără a avea rapid capul spart? Care ministru al educației, al literelor, artelor și filozofiei (de pe mapamond) are curajul să-i strângă laolaltă pe ceilalți miniștri ai educației, literelor, artelor și filzofiei de pe mapamond, ca să hotărască că acum (ori niciodată) e momentul să se decidă de vrem au ba să urmăm a fi toți idioți, ori putem să facem ceva pentru a salva onoarea spiritului uman, demnitatea obținută omenește, cu chiul și vaiul bimilenar-istoric? Ori facem acuma și din umanism un fel de saiborg textual și mai bine ne ducem la naiba originilor cu toții, ținându-ne hotărâți (dental) de agricultură, cules, pescuit, vânat, crescut animale, și de ce nu bătându-ne-ntre noi cu pari, securi, furci, cosoare! Adică îngropăm toată cultura și ne mulțumim doar cu tehnologia? Adică omenește redevenim animiștii naturii, sclavii plăcerii de-a exista doar în carne și sânge și-n libertinajul păsării cerului, în vreme ce cu trupurile facem inclusiv turism cosmic și călătorim peste șosele cu rovere zburătoare? Fie vorba asta doar retorism gol. Dar prefer (din toată inima jur că prefer!) să se adeverească gratuită, mitocană sau vană, decât ca viitorul să-i semene cât de puțin.

Am zis că scientometria te obligă deja să devii formalist, ba chiar și să minți cu aparentă candoare, încă de dinaintea DOI-ului. Încă de două decenii te pune să-ți încarci un text de „articol/studiu academic” nu doar cu un rezumat (ajunge să fie citat sau să se facă trimiteri doar prin ce afli din rezumat), și cu un rând de cuvinte cheie (care-s bune doar să-ți reduci toată truda, mintea și stilul la numai și numai câțiva teremeni/concepte pe care fiecare le poate pricepe cum și pentru ce vrea, care îți șablonizează lucrarea și te condamnă la un readership limitat). În ultimii ani, contabil-scientometric însă și deontologic/legal, te blagoslovește și cu obligația de a mai publica după textul tău de articol/studiu și o pagină-ntreagă de disclaimer, care e o jignire pentru bunul-simț. Jignire deoarece prezumă că n-ai acest bunsimț, că poți fi totdeauna pe deplin conștient că nu riști să inventezi/descoperi ceea ce alții știu sau vor fi zis demult, că ești original și autor și… d-zeu știe ce alte formulări cu halou juridic, la concret de fleacuri care-s de-altfel subînțelese chiar și de-orice elevuț care copiază sau se inspiră de la vecinul băncii. Repet (căci mulți citesc în fuga-marș și chiar cred că nu spui nimic în text fără exemple concrete): tre să menționezi acolo, de formă (de parcă nu s-ar putea subînțelege) chestii de genul că ai făcut lucrarea cu mâna ta (deci îți aparține, deci te juri că nu ești hoț), că nu lovești niciun copyright (știut/neștiut), că autorii au contribuții egale și-și asumă integral tot ce scriu (căci nu mai ești fraier să scrii de unul singur, când cosemnând îți faci prieteni, îți poți include drept coautori acoliți sau rude, când pentru un articol muncește aproape unul singur, dar acela va semna la rândul său în celelalte 2-3 articole pe care le face, tot pe rând, fiecare ins/inse din gașca ta, când „marile” reviste internaționale pretind bani și doar prin chetă, de nu ți-i asigură vreun grant baban, îl strângi și pui la bătaie, când poți fi „premiat” în bani dacă și oricând publici „ISI”). Și mai declari că „nu există niciun conflict de interes”, că lucrarea a fost/este parte din cineștie ce sponsorizare, proiect plătit instituțional ori extraplan privat, ori niciuna/nicialta, ba chiar și că „datele”, adică grosul materiei prime, poate fi predat la cerere. Sigur că această vorbărie reprezintă un legământ de paradă goală, căci nu exclude deloc înfumurarea sau minciuna vidă, știindu-se că verificările „la sânge” se fac rarisim, în cazul unor realizări, coincidențe, similarități ori rezultate „epocale”, orice scandal public, proces legal sau blocare de carieră având loc numai în cazul când e vorba de vipuri, politicieni, funcții publice de maximă vază. Pentru grosul universitarilor și-al cercetătorilor ce nu se bat pentru varii topuri, discleimărul poate rămâne neverificat, bun de păstrat la dosar „în caz de”, un risc minor asumat. Și-apoi, „verificările” se fac în baza referatelor (de pre-publicare) sau ale unor evaluări făcute de inși care-s și ei autori și coautori pe ici-colo, membri nu doar în tot felul de comitete „obiective” ci și-n conexiuni reale ori oricând posibile de intercondiționare cu mulți alți evaluați/recenzori.

Să mai vedem, spre palid exemplu, și numai imbecilismul de a puncta/grada cu exact aceiași cifră o recenzie de 2 pagini de platitudine liceală (simplă prezentare a cuprinsului unei cărți, uneori chiar necitită) cu o alta de 15 pagini, paote chiar foarte deșteaptă și evident postdoctorală, plină de referințe, note de subsol și bibliografie. Sau un așazis studiu de 5 pagini cu altul de 45. Niciun evaluator nu pune mâna să citească singur materialul care se notează (repet, cu fix aceleași 5, 10 sau 15 puncte, conform propriului/autonomului sistem maxim de punctare), nu ia în calcul măcar lungimea fizică a unui articol (da, în fizicile și matematicile avansate pot fi de aur curat 3 pagini, nu și-n umanioare). Insist: nicidecum nu citește el însuși câteva pagini, cu toate că, într-ale umanioarelor, oricât de incult ai fi tot îți dai ceva seamă intuitivă dacă un text are doxă ori e ca de revistă pentru așteptat la coafor, dacă-i făcut de cineva cu reală știință de carte ori e doar chinuit de-un onanist amator. În realitate, evaluatorul doar verifică și semnează acuratețea punctajului pe care fiecare autor și l-a făcut singur, e doar un auditor și contabil peste autoevaluări și declarații.

Cât de oarbă e scientometria s-ar putea dovedi, de pildă, punându-i-se pe masă volumele fostei acad. dr. ing. Elena Ceaușescu. Dacă scientometria ar fi existat acum 40 de ani, textele respective i-ar fi părut cât se poate de meritorii, impecabile. Însă problema e că scientometria nu ne poate spune absolut nimic nici despre calitatea și creativitatea tuturor studiilor foarte actuale, fiindcă „judecă” exclusiv după declarațiile sau confirmările formale ale altor guduriști, clienți și complici.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro