Așa grăit-a Cîțu

„Trebuie introdus un principiu al competitivităţii pentru resurse în toate sectoarele din economie, inclusiv în cercetare. Cei care doresc să facă cercetare trebuie să fie în competiţie între ei pentru resurse, dacă aceste resurse vin de la stat sau din sectorul privat şi doar cei care dau rezultate vor putea să meargă mai departe. A finanţa doar de dragul finanţării de la buget nu cred că este o soluţie, chiar dacă îi spunem, între ghilimele, cercetare. Trebuie să găsim acele centre unde se poate face dezvoltarea prin cercetare şi acolo, repet, în funcţie de rezultate, putem să introducem mai multe resurse. Nu sunt adeptul investirii banului public oriunde, doar pentru că i se spune domeniu cercetare şi trebuie să investim în cercetare, fără să avem rezultate” – a cuvântat Primul Ministru (citat de HotNews).

Mihai MaciFoto: Arhiva personala

Atunci când nu se referă la persoane (cu privire la care e cum nu se poate mai clar), d-l Cîțu pare a vorbi doar în enigme. E și acesta unul din prerogativele funcției: de la un anumit nivel încolo, nu contează că nu mai înțelegi nici tu ce zici; se va găsi mereu o armată de interpreți care să lămurească ce ai fi putut să zici. De astă dată deducem că șefului Guvernului i-a cășunat pe cercetare. Nu știm – și dânsul nu ne luminează – care e cercetarea ce l-a indispus atât de strașnic. O fi aia de pe la Academiile militarizate? Mă îndoiesc. Căci dacă s-ar atinge de ”studiile de siguranță națională” (cele care se fac – și rămân – ”la secret” /de stat/), d-l Câțu ar risca o chemare în CSAT, unde o singură privire a omului din capul mesei l-ar face să se bâlbâie mai tare decât credem noi că poate. Nu; ce-i al ”securității naționale” (Poliție, Armată, SRI, restul serviciilor, veteranii și cine știe ce-o mai fi, ce nu știm noi), e a ei: cercetare ”strategică”, pentru care n-ar strica să mai fie crescute un pic fondurile de la buget.

Nici la Agronomie nu cred c-ar îndrăzni d-l Cîțu să se uite mai atent: Rectorul de-acolo (și de pretutindeni) stă cu dânsul la masă la ședințele de Guvern. Și – Dumnezeu știe? – poate că rectorul respectiv e mai aproape de ”România Educată” decât d-l Cîțu. Sau, în orice caz, a avut mai mult de-a face cu celebrul ”proiect al Președintelui României” decât Primul Ministru, care l-a asumat – fără să clipească, dar și fără să-l citească. Așa că d-l Rector, dacă ar simți că cercetarea agronomică e pusă sub semnul întrebării, ar zâmbi serafic și ar spune: ”Dar bine, onorate d-le Prim Ministru, în ˊProiectul România Educatăˊ – pe care noi ni l-am asumat cu mândrie patriotică – scrie explicit că ́cercetarea agronomică trebuie să fie o prioritate naționalăˊ. Cred că, pentru a fi cu adevărat astfel s-ar cuveni să-i suplimentăm fondurile.” Iar d-l Cîțu, al cărui curaj merge doar până la ”România Educată”, s-ar vedea nevoit să fie întru totul de acord cu colegul de guvern al dânsului.

O fi cercetarea de care se ocupă Academia? Greu de spus; cu puțină vreme în urmă – vis-à-vis de-o carte publicată la cea mai obscură editură din această țară, cea din subordinea dânsului, Președintele Academiei ne asigura că nu știe nimic. Putem bănui că știe la fel de mult și despre cercetarea ce se face prin institutele venerabilului for de cultură. Mai deunăzi, directorul unui asemenea institut susținea – indubitabil, pe bază de ”cercetări” – că Moldova se va confrunta cu o revoluție de ”aur”. N-a fost să fie, dar asta nu umbrește cu nimic cercetările efectuate sub egida Academiei. Despre celelalte nu se știe mai nimic; bănuim – totuși – că, de vreme ce avem Academie și institute, trebuie să fie și cercetare.

Să fie cumva vorba de Laserul de Măgurele, care – după nenumărate ”pamblici” tăiate – a ajuns să fie exclus din consorțiul european din care trebuia să facă parte? N-am auzit ca pe Primul Ministru să-l fi preocupat până acum această problemă. Bănuiesc că dânsul gândește ca un economisc autentic: dacă europenilor le trebuie laserul, să și-l ia (și să dea și ceva dividente la buget), dacă nu – cum, grație ”dezvoltatorilor imobiliari”, Măgurelele se apropie cu viteza luminii de București – îl vindem la metru pătrat și scoatem de zece ori valoarea laserului.

Pe scurt, sunt lucruri – dintre care unele pot avea tangențe cu cercetarea – în care, indiferent care a fi paguba produsă la buget, d-l Cîțu nu se va amesteca. Armată, Poliție, Servicii, oameni influenți, ”prieteni” (și ”prieteni ai prietenilor”) își vor vedea mai departe de ”cercetările” lor, de POCU și PNRR, vor face ”conferințe”, vor achiziționa licențe și tehnică, vor călători pe unde vor, vor publica (dacă vor vrea) pe la tot soiul de Sitech-uri și Publishing-uri, vor acumula titluri, grade și așa mai departe. De ei nu se va atinge decât, eventual, d-na Emilia Șercan și d-l Valeriu Nicolae. D-l Cîțu nici nu-i va pomeni; ”al patrulea val”, auseritatea ce ne suflă-n ceafă, toamna cu inundațiile și iarna cu gerul (și eternele probleme ale Capitalei) îi vor oferi suficiente subiecte pe care să se pronunțe.

Și, atunci, care e cercetarea ce l-a supărat atât pe Primul Ministru? Cea finanțată de UEFISCDI? Ar fi de mirare, dat fiind că aceasta e atât de rară, atât de subțire și atât de imprevizibilă încât numai de competitivitate nu duce lipsă. Marile ei probleme țin mai curând de impredictibilitate, de nenumăratele HG-uri care reduc fondurile pe perioada desfășurării proiectelor de cercetare, de situația – niciodată reglementată – a achizițiilor care, departe de-a facilita munca cercetărilor, o încurcă și de alte asemenea, la care guvernele noastre s-au raportat de-a lungul timpului cu suveran dezinterez. Ca să nu mai vorbim de puținătatea fondurilor puse în joc care, din punctul de vedere al partenerilor europeni, stârnesc zâmbete îngrijorate. În fond, Statul român dă pe cercetare cam atât cât o familie medie pe carte: echivalentul a 5 lei pe an. Iar d-l Câțu e ca tatăl care se răstește la copilul ce și-a luat și el o poveste colorată ce se vinde c-un ziar: ”Bă, de asta avem noi nevoie?!”

Ceea ce uimitor în țara asta este faptul că – în ciuda batjocurii generalizate (care vine, în bună măsură, din neînțelegerea rostului ei) – încă există cercetare. În cele mai stranii contexte, oameni (în general tineri, dar nu numai) își continuă, cu stranie tenacitate, pasiunile juvenile. Matematicieni, fizicieni, biologi, medici, lingviști, filosofi, istorici, muzicologi fac o mulțime de lucruri, undeva la granița dintre o cunoaștere care se afinează permanent și o viață studențească (cu bunele și – de la o anumită vârstă – relele ei), în ignoranța completă cu care-i tratează deopotrivă ”decidenții” care-ar trebui să le faciliteze munca și ”beneficiarii” care suspină după producția autohtonă, dar cumpără doar lucruri străine. Poate atunci când vorbim de cercetare, aceasta ar fi prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem: cum se face că – în ciuda tuturor evidențelor – mai există oameni pe care ostilitatea și indiferența lumii în care trăiesc nu i-a determinat nici să plece din țară, nici să renunțe la pasiunea lor?

Mă refer aici la cei care fac cu adevărat cercetare: la colega care tocmai publică o carte de filosofia științei la Cambridge University Press (NU la Cambridge Publishing Press), la colegul care a editat cu infinită acribie scrierile primului nostru indianist (acela perfect racordat la cercetarea vremii lui), la cel care a organizat și ne-a tradus apoftegmele Părinților pustiei (dintr-o limbă ai cărei cunoscători se numără pe degetele de la mâini), la profesorul care și-a asumat – de unul singur – să ni-l dea pe Platon în românește, la cel care-a scris o istorie a marelui roman al lui Joyce (egală – dacă nu mai bună – cu tot ce s-a publicat în domeniu în lume), la tinerii care cercetează și publică documentele extremei interbelice, a războiului și a comunismului autohton și la mulții anonimi care lucrează la dicționarele și traducerile fără de care noi, ceilalți, am fi și mai orbi. Firește, la fel de vrednici de laudă vor fi și cei care fac treabă în științele tari (pe care-i rog să mă ierte, căci, nepricepându-mă la ele, le cunosc destul de puțin).

Oare va fi auzit d-l Cîțu de aceștia? Eu unul mă îndoiesc. Cred că e prea ”ocupat” cu guvernul și cu ”campania internă” pentru a mai avea timpul de a se interesa de așa ceva. Dar nu pot să nu mă întreb, cum ar arăta un Prim Ministru care – la capătul unei ședințe de Guvern – ar pune pe masă o asemenea carte și le-ar spune colegilor dânsului: ”Dragii mei, peste un deceniu nimeni nu-și va mai aminti de noi, dar cartea aceasta abia atunci își va da măsura. Și, acolo unde vom fi, fiecare din noi va fi mândru să le spună apropiaților că o asemenea reușită a fost posibilă în vremea când noi ne îngrijeam de treburile țării.” Ar fi prea mult să-i cerem d-lui Cîțu o asemenea judecată. La felul în care vorbește și se comportă, lasă impresia că crede că istoria începe cu dânsul. Dac-ar citi puțină istorie, o pagină din Platon sau o vorbă a unui Avvă din alte vremuri, îl asigur că mâine ar avea mai puține dezamăgiri.

Știe măcar d-l Cîțu cum se fac aceste – reale – performanțe? Cât timp (adesea răpit propriei familii), câtă dăruire (ce renunță la orice altă formă de împlinire), câți bani (luați din cei și așa puțini pe care acești oameni îi primesc) sunt necesare pentru a aduce pe lume ceva care, pe de-o parte, e atât de stinger și de fragil, pe de alta e mai trainic decât toate puterile politice precum un gând nou, o transpunere care îmbogățește limba, o lărgire a orizontului înțelegerii noastre? Cine măsoară aceste lucruri? Funcționarii cu care se garnisesc imediat toate ”instituțiile”, ”comisiile” și ”proiectele”? Formularele în care ”cercetarea” e rubrică ”obligatorie”? Bătăile de joc publicate – ”din proiecte” – și depozitate prin dulapurile catedrelor, prin care s-au făcut armate de ”profesori” și ”experți” în te-miri-ce?

Ar fi fost de așteptat ca d-l Câțu – care se pretinde a fi economist – în loc să lase gura să vorbească fără dânsul să vină cu cifre și să ne spună concret: câți bani s-au dat anual pe cercetare (de la buget și din privat)? Unde s-au dus (defalcat)? Pe ce s-au cheltuit (și cât s-au dus pe ”instituțiile” și ”personalul” ce gestionează cercetarea)? Ce s-a făcut? La ce sunt bune lucrurile care s-au făcut (în țară și în străinătate)? Ce poate fi – și ce merită a fi – continuat? Ce crede Guvernul că ar fi cel mai eficient de susținut în anii ce vin? Ce n-a mers? De ce n-a mers? Mai poate fi recuperat ceva? Ministrul de resort trebuia să vină cu temele făcute, ceilalți miniștri solicitați să pună umărul, acolo unde depinde de ei, iar d-l Cîțu trebuia să fie Prim Ministru: adică omul care decide în folosul țării.

O să se spună: nu asta era cercetarea la care se referea domnia sa. Șeful guvernului avea în vedere cercetarea mare – cea din ”domeniile fundamentale” (matematică și fizică aplicată, chimie indstrială, bio- și nanotehnologii, genetică, imunologie – în principiu câmpurile care sunt validate de marile premii științifice, în frunte cu Nobelul). Dacă e așa, atunci d-l Cîțu – care se laudă cu studii americane – ar trebui să știe un lucru foarte simplu: în aceste arii de investigație cercetarea e funcție de tehnologie (adică de aparatură și de consumabile). Nouă ni se amintește ocazional că aruncăm în suferință (și ducem la moarte) zeci sau sute de oameni pentru că nu avem (sau nu avem cu ce întreține) o instalație de terapie a cancerului. Cât costă o asemenea instalație? Câteva zeci sau sute de mii de dolari. Ei bine, instalațiile necesare cercetării de performanță în domeniile menționate încep de la de la câteva zeci de milioane de dolari. A investit cumva d-l Cîțu asemenea sume în cercetarea ce duce la patente tehnologice?! Nu l-am auzit niciodată vorbind de așa ceva.

Un om care pretinde c-a studiat în America ar trebui să înțeleagă că, în ziua de azi, nimeni nu mai face cercetare ca ”maistorașul Aurel” pe vremea lui sau ca, mai aproape de noi, maestrul Iustin Capră. Asta, evident, dacă nu vrem să cădem în ridicol. Americanii, care – cu bomba atomică – au pus bazele complexului cercetare – producție au înțeles de la bun început trei lucruri esențiale: necesitatea investițiilor masive (pentru că, în bună măsură, știința modernă lucrează prin încercări, dintre care cele mai multe sunt nereușite), oragnizarea în nivele succesive de integrare (căci, în sine, rareori o descoperire e spectaculoasă; cel mai adesea doar agregarea mai multor inovații punctuale dă un rezultat vizibil) și – nu în ultimul rând – faptul că trecerea în civil a descoperirilor militare (sau cu aplicație limitată) crează o dublă tendință: de fascinație față de tehnologie și de pasiune pentru știință. Ideile acestea, care stau la temelia cercetărilor din toate domeniile ce au aplicabilitate tehnologică, au fost formulate acum 80 de ani. Prea devreme pentru d-l Cîțu, care are abia ceva mai mult de jumătate din această vârstă.

Dar, dacă e atât de pasionat de cercetare, ne așteptam să ne spună care din marile proiecte ale PNRR va beneficia, exlcusiv, de expertiză românească. Căci la asta duce cercetarea adevărată: la expertiză (adică la cunoașterea precisă, care-ți permite să faci – absolut corect și cu costuri minime – ceva). Nu mai trebuie să cumperi expertiza din afară (și aceasta costă, adesea, mai mult decât materialele și producția; adesea mai mult decât ambele la un loc), pentru că o ai dinlăuntru. Vrea cercetare, d-l Cîțu ar trebui s-o provoace: facem autostrada nu-știu-care, toată documentația (la nivelul lui 2021, cu tehnica lui 2021) e produsă în țară, de un consorțiu de firme și institute care primesc o felie din porția miliardelor anunțate. Facem trenuri de mare viteză – cu tot ce presupun acestea (rețea electrică, terasament, șine, locomotive etc), ne bazăm pe cercetarea autohtonă. Dar tare mă tem că, atunci când va fi să facem lucrurile acestea (și multe alte asemenea), d-l Cîțu va cel care ne va lămuri că ”soluția cea mai eficientă pentru România” e aceea de-a cumpăra totul din afară; inclusiv inginerii ce vor instala kit-urile cu cunoașterea încorporată.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro