Ascensiunea ignoranţei

Teza mea e următoarea: AUR este expresia acelei Românii pe care nu o cunoaştem. Care nu citeşte – şi, în particular, nu ne citeşte –; care se descurcă în fel şi chip, uneori trăind asemeni strămoşilor săi din alte veacuri, alteori împânzind instituţiile puterii, uneori luându-şi lumea în cap, alteori aplaudând frenetic “vedetele” unei muzici (populare?, ţigăneşti?) despre care – iarăşi – nu ştim aproape nimic. E acea Românie care n-are probleme cu exprimarea, pentru că oricum şi oriunde o face se simte autentică, care a abolit principiul non-contradicţiei şi crede – simultan – în lucruri perfect opuse; care-i acuză pe toţi de furt, frustrată că n-are şi ea parte la jaful general; ce vrea să trăiască mai bine, dar pe banii altora; pe care o dezbină orice problemă concretă a cotidianului unei naţii şi o uneşte instantaneu respingerea a tot ce “ne impune” străinătatea. E România care mutându-se de la sat la oraş a transformat oraşul în sat; care a călătorit în toată Europa şi detestă Europa; care îşi creşte adrenalina la meciuri şi savurând bălăcărelile atâtor televiziuni şi “se relaxează” vegan, isihast sau yogin (aşa cum a văzut la emisiuni de duzină sau a citit în cărți pretențioase). Şi mai e acea ţară care nu-şi cunoaşte aproape deloc istoria, dar şi-o reinventează mereu, adunând petice din “opera” lui Nicolae Densuşianu (popularizată pe diverse site-uri), din filmele lui Sergiu Nicolaescu, din benzile desenate ale “Cutezătorilor” şi din amestecul de mitologie şi magie ai “sfinţilor” (religioşi sau laici) pe care îi celebrează media. E acea lume în care fraţii se ignoră (dacă nu se plimbă prin tribunale), dar care exaltă “frăţietatea”; care “ţine la respect” femeia şi-şi abandonează bătrânii şi copii, dar care suspină după “familia adevărată”; care crede în astrologie, în farmece şi în happy-end-urile siropoase, dar se declară “creştină”; pentru care legionarii au fost tineri buni şi naivi; iar comunismul a construit industrii şi blocuri. E România unui “noi” care se opune întotdeauna unui “ei”. Departe de-a fi tăcută, România aceasta e cea a unui zgomot frenetic, care nu capătă voce şi chip decât ocazional. Iar atunci ne amuză, sau ne sperie. Sau poate amândouă simultan, căci – cine ştie – poate şi noi, cei care citim aceste rânduri suntem mai legaţi decât am fi dispuşi s-o credem de această Române.

Ea nu s-a născut nici odată cu alegerile din 6 decembrie, nici la începutul anului – cu reacţia la restricţiile sanitare, nici măcar cu “Dragnea şi ai lui”, cu eşecul Convenţiei Democratice, cu naşterea “capitalismului de cumetrie”, ori cu comunismul. Nu. Ea e dintotdeauna aici. Fantazând romantic asupra trecutului nostru – aproape inevitabil lipsit de glorie – uităm că lumea aceea nu era alcătuită din câteva zeci de tineri studenţi exaltaţi (dintre care unii au avut şansa realizării afară), nici din domnişoarele de onoare ale Reginei, nici dintr-o subţire pătură politică levantină şi nici măcar din puţinii oameni serioşi care încercau să-şi facă un nume în ştiinţă, în industrii sau în comerţ. Din păcate, în strivitoare ei majoritate, lumea noastră de la începuturile modernității era alcătuită dintr-o enormă masă de făpturi sărace şi ignare, care speriau sau înduioşau călătorii ce ne traversau ţara. Izolaţi în ţarcul lor de succesivele stăpâniri străine şi izolaţi (poate chiar mai radical) de casta conducătoare autohtonă – care a preluat toate obiceiurile stăpânilor străini, oamenii aceştia trăiau în lumea lor, cu imaginarul lor, cu felul lor de a crede (care i-ar îngrozi pe teologii de azi), cu judecata lor (căreia legea formală nu-i spunea nimic) şi s-au topit în natură asemeni caselor de lemn, a căror urmă n-o mai ştie nimeni. A rămas din ei doar acea reflexul magmei care erupt în răscoale şi jafuri atunci când le-au fuzionat – într-o combustie apocaliptică – speranţele şi frustrările. Ce ştim despre ei, despre cei din care ne tragem cei mai mulţi dintre noi? Aproape nimic. În strivitoarea lor majoritate, lucrările istoricilor şi – mai ales – ale literaţilor nu vorbesc despre acea lume, ci despre reconstrucţiile ei abstracte care, la un moment dat, se adună într-un mare mit, a cărui funcţie nu e cea de a lega prezentul de trecut, ci aceea de a le separa.

Principala problemă a acelei lumi era faptul că nu era capabilă să-şi creeze o modernitate. După ce s-a îndepărtat puterea mâinii care – vreme de veacuri – o ţinuse în sclavie, oamenii aceia n-au înţeles nici ce e libertatea, nici la ce e bună ea. O vor fi înţels măcar cei din vârful ţării? Greu de spus. Poate unii vor fi fost – cel puţin o vreme – animaţi de iluziile tinereţii. Cert e că, destul de repede, au înţeles că vechea cale e cea mai eficientă în a conduce o mulţime ce oscilează, ameninţător, între supunerea pasivă şi exploziile anarhice. Pe de altă parte, “elita” altui timp şi-a păstrat fascinaţia pentru Occidentul în care se descoperise pe ea însăşi (descoperire care o legitima în calitatea ei de clasă conducătoare). Aceasta e drama noastră istorică: nevoia de presiune sau de mobilizare (ce lunecă pe făgaşul străvechi al şerbiei şi al boieriei) în interior, dublată de fascinaţia egalităţii şi a prosperităţii apusene (care s-au născut tocmai din abolirea şerbiei şi a boieriei). Unii au spus-o, apăsat: doar o reformă totală, care să pună în centrul vieţii sociale şcoala (ca mediu de formare) şi proprietatea (ca orizont al realizării) şi care să facă din muncă şi pasiune numitorul lor comun ar putea duce la abolirea şerbiei pe meleagurile noastre. Numai că abolirea şerbiei ar fi însemnat şi dispariţia boierimii şi elitele noastre au oscilat mereu între reformismul tinerilor şi conservatorismul bătrânilor. În fapt, reformele noastre n-au fost niciodată împlinite; ceea ce s-a făcut le dădea prea puţin avântaţilor şi le lua prea mult scepticilor. Acest perpetuu cadril, cu paşi înainte şi paşi înapoi, cu încurajarea propăşirii celor mulţi şi apoi reprimarea ei (cea mai eficientă formă de descurajare a oricărei iniţiative fiind o administraţie pletorică şi coruptă) a sfârşit, o dată, în ultima Jacquerie a Europei, a doua oară în trei dictaturi consecutive. Şi aici vedem doar “elitele”, dar “carnea de tun” a războaielor (cu crasa incompetenţă a celor ce le-au comandat) şi, mai ales, a feudalismului deghizat în modernism ne scapă. Pentru încă odată, singurul numitor al acelei lumi era sărăcia şi ignoranţa. Nici Generalul (Averescu), nici Căpitanul, nici Petrache Lupu, nici Mareşalul n-ar fi fost posibili fără acel sentiment stihinic al maselor care vor totul dintr-o dată deşi nu au nici un proiect şi nu înţeleg deloc paşii necesari realizării unui proiect.

Lumea aceea se schimba şi se moderniza, în felul ei: încet şi pentru foarte puţini. Oaza acestei minorităţi (o Cale a Victoriei, ea însăşi reasamblată din memoriile celor ce-o frecventau) avea să fie submersă de valul celor pe care avea să-i disloce industrializarea. Creând industrii, umplând oraşele de blocuri (şi, în felul acesta, schimbându-le şi structura socială), comunismul a canalizat – şi, mai ales, a disciplinat – în scopuri proprii potenţialul revoluţionar al lumii rurale pe care, deja, libertăţile formale ale statului naţional o dezechilibraseră. Comunismul a fost el însuşi paradoxal: pe de-o parte a afirmat egalitatea tuturor (şi, până la un punct – cel al răsturnării, la propriu /a/ vechii ordini sociale –, a susţinut-o), pe de alta a perpetuat (şi în noile condiţii, “de masă”, a accentuat) sistemul segregaţionist al lumii vechi. Chiar înaintea urbanizării (şi, în bună măsură, ca o condiţie a acesteia), forma cea mai patentă a proiectului egalizării sociale l-a reprezentat educaţia. Cumuniştii se pretindeau a fi moştenitorii iluminiştilor şi, cu toate că cei aflaţi la conducere nu păcătuiau prin excesul de studii, aveau o credinţă candidă în puterea cuvintelor. Era vorba, evident, şi de propagandă – ea însăşi o variantă modernă a magiei capabile să schimbe realitatea cu ajutorul vorbelor. Cert e că dacă interbelicul, în siajul reformelor lui Haret, a extins masiv şcoala elementară, comunismul a ridicat-o la nivelul gimnaziului şi, în cele din urmă, a liceului. Numai că lumea pe care a vrut, atât de radical, s-o şcolarizeze s-a dovedit a nu ţine pasul cu “iniţiativele Partidului”. Una din raţiuni era aceea că – trecută etapa primară – şcoala era, în multe cazuri, de la mécanique plaqué sur du vivant: celor ce nu intenţionau să se specializeze (şi, până la urmă, masa “ţăranilor cooperatori” şi a “muncitorilor necalificaţi” a rămas covârşitoare) nu le folosea la nimic. Propaganda cu privire la “omul nou”, care e – simultan – ţăran, muncitor şi intelectual nu ajuns la destinatarii ei. Locul unde cunoştinţele chiar contau, Universitatea, a rămas accesibil foarte puţinora şi, exceptând perioadele de explozie industrială şi de dezvoltare a serviciilor urbane (finele anilor ’60, începutul anilor ’70), perspectiva ei era mai curând descurajantă pentru cei mai mulţi elevi.

Care a fost rezultatul şcolarizării comuniste? Fără îndoială, lichidarea analfabetismului efectiv şi îndoctrinarea tuturor cetăţenilor cu câteva rudimente de ideologie şi, mai ales, cu vulgata istoriei naţionale (reluată, în egală măsură, şi de literatura şi de filmografia de divertisment). A rămas, în urma ei, dacă nu ideea excepţionalismului românesc, măcar aceea că suntem – la fel ca-n gimnastică sau în fotbal – una din marile puteri ale lumii. Şi că dacă nu avem locul “pe care-l merităm”, acest lucru se întâmplă doar din cauza uneltirilor şi a obstrucţiei străinilor care ne vor divizaţi şi dominaţi. Poate părea straniu, dar acesta a fost unul din cele mai bizare efecte ale producţiei istorice comuniste (cu toate derivatele ei): faptul de a fi transformat opresiunea de clasă (temă dragă marxiştilor) în ameninţare la adresa “fiinţei naţionale”, pusă în cârca străinilor. Lucrul nu e total initeligibil, ţinând cont de faptul că, în timp (mai ales odată cu generalizarea penuriilor), România comunistă capătă, tot mai mult, accente sociale. Aşa că modalitatea cea mai eficientă de-a deturna frustrările sociale ale oamenilor era aceea de-a focaliza nemulţumirea lor pe un duşman ubicuu şi redus la câteva stereotipuri (deoarece odată cu sărăcia, creşte şi izolarea românilor). Răul vine din afară, marile puteri se înţeleg peste noi şi nu ne recunosc drepturile, iar noi – indiferent cum suntem (adică în ce mizerie trăim) – suntem fraţi şi “soldaţi credincioşi” ai “Conducătorului Iubit”. Ce altceva e aceasta decât o ideologie tribală, ce exaltă comunitatea primară, opunând datele elementare ale vieţii – limba, sângele, pâmântul – unui străin căruia tocmai sofisticăria dezvoltării îi trădează caracterul malefic? Alfel spus, cu cât suntem mai săraci şi ne e mai greu, cu atât le suntem superiori celor care trăiesc bine pentru că (prin intermediul industriilor, al finanţelor şi al dezvoltării tehnologice) îi subjugă şi-i exploatează pe alţii. Redus la esenţe, acesta e mesajul cel mai stabil pe care l-a vehiculat propaganda comunistă. Şi el a prins, incredibil de adânc şi de bine. Poate tocmai pentru că a atins nivelul de bază, cel al solidarităţii de clan, pe care – ca (încă) un straniu paradox – lipsurile ultimilor ani ai comunismului îl activaseră din plin. Ideea era aceea că eu, ca individ, pot să nu fiu de acord cu regimul, dar – dacă e vorba de familia mea, de satul meu şi de “familia mare” care e ţara (aşa cum o livra propaganda) – atunci trebuie să fiu de partea lui, în confruntarea cu străinii ce ne vor răul.

Întâmplător sau nu, comunismul preia o Românie în care, pe de o parte, contactul cu străinii era – în primul rând din cauza sărăciei celei mai mari părţi a locuitorilor ei – aproape inexistent, în al doilea rând în care exista o reacţie la străinii care vreme de veacuri dominaseră politica şi/sau economia ţărilor române. La toate acestea se adaugă antimaghiarismul transilvan (ce renaşte în anii ’80), antisemitismul dintre războaie (şi cel clamat în timpul războiului), antirusismul ce-l însoţeşte (şi reapare în anii ’60), antiamericanismul anilor ’50. Probabil că cei care iau în serios propaganda sunt puţini în orice societate, însă discursul ei (inclusiv cel vizual) funcţionând neîntrerupt o groază de timp stabilizează mesaje subliminale. Cu atât mai mult cu cât acestea sunt reluate – ceva mai pop –de literatura escapistă şi de filmografia de divertisment. În fine, există – la toate nivele sociale ale lumii noastre – un soi de raportare ambiguă la străin, care e descrisă de René Girard sub numele de dorinţă mimetică. Oamenii comuni sunt fascinaţi de prosperitatea unei lumi pe care o întrevăd (în faimoasele reviste “Neckermann”, “Quelle”, “Burda”) sau în serialele cu high-life-ul capitalist (“Dallas” sau “Bulevardul Paulista”), dar la care nu au acces. O doresc, îi mitizează pe cei care dispun de ea şi, în acelaşi timp – ajutaţi şi de mesajul propagandei – îi urăsc, tocmai pentru că au ceea ce muncitorii socialişti nu-şi pot permite. Căci, să nu uităm acest lucru, sărăcia crează în primul rând frustrare şi reactivitate. Nici intelectualii nu stau mai bine: sunt meduzaţi de Occidentul pe care-l descoperă citind şi, în acelaşi timp (în buna tradiţie a romantismului autohton), îl copiază – cel mai adesea stângaci – în producţii autohtone ce se vor originale. Când sunt prezentate ca ceea ce reprezintă cu adevărat – nişte cópii – reacţionează, afirmând anterioritatea copiei asupra modelului şi generând faimosul protocronism. Şi acesta este, în fond, expresia unei frustrări: interesele culturale ale Parisului şi ale New York-ului sunt total indiferente ideilor şi opiniilor de la Bucureşti. Destul de repede, Vestul (după expulzarea lui Soljeniţîn) şi-a găsit în Est Havel-ul şi un singur Havel – ridicat la rangul de simbol al rezistenţei – era suficient.

Dincolo de xenofobie, e – adând înrădăcinată în mintea oamenilor – ura faţă de stăpânire. Aşa cum am mai spus, vreme de veacuri stăpânii ţărilor române au fost străini. Autohtonii ce le-au urmat le-au preluat atât obiceiurile, cât şi privilegiile. Foarte repede în istoria noastră modernă “fanariotismul” a ajuns principalul atribut al clasei politice ieşită din revendicările “partidei naţionale” şi din idealismul paşoptist. Primul Război Mondial a fost un colaps pentru România, însă Unirea din 1918 a şters memoria dezastrului, trasformând-o într-o renaştere de proporţii religioase. Abia sfârşitul dictaturii carliste, dezmembrarea României Mari în 1940 şi aruncarea în război a ceea ce-a mai rămas din ea îi vor face pe contemporani să decopere (cu inevitabilaul efect de ecou propriu lumii noastre) ceea ce Occidentul resimţise la finele primei conflagraţii mondiale: că vechea clasă politică – şi tot ceea ce reprezenta aceasta: democraţia parlamentară, diplomaţia europeană, mezalianţa economiei cu statul – era falimentară, fiindcă fusese incapabilă să se opună tuturor dezastrelor care ruinaseră ţara. Fără această conştiinţă difuză, care străbate discursul anti-sitem al legionarilor, peroraţiile marţiale ale lui Antonescu şi dispreţul învingătorilor războiului, instaurarea comunismului ar fi arătat altfel în lumea noastră. La rândul lui, acesta a fost perceput – în anii lui cei mai grei – ca sistemul de exploatare pe care l-a impus ocupantul ţării (unul din mulţii ei ocupanţi din istorie). Nimeni nu era pro-rus, decât – eventual – de faţadă. “Liberalizarea” lui Ceuşescu – aşa cum a fost (tot timpul supravegheată) şi atâta câtă a fost – a reprezentat, probabil, momentul în care distanţa dintre putere şi popor a părut a fi cea mai scurtă. Sărăcia consecventă plăţii datoriei externe a accentuat-o mai apoi până la abisul pe care l-a detonat Revoluţia. Atitudinea omului obişnuit faţă de stăpânire e structurată de o neîncredere ancestrală: tot aşa cum la scara popoarelor suntem “noi” şi “ei”, la fel e şi în politica internă. “Ei” sunt acolo sus, intangibili, fac ceea ce vor şi nu dau de seamă nimănui; “noi” suntem condamnaţi la a le plăti birurile şi, în plus, suntem oropsiţi cu legi (precum faimosul “Decret”), norme şi regulamente. De aceea, orice încercare de-a ne sustrage acestora, de-a “ciupi” din ceea ce se duce ca bir – pe scurt, de a minţi, a fura şi a înşela – e o formă de rezistenţă. O putere opresivă, a cărei principală “operă” socială e sărăcia de masă, nu permite – la bază – altă libertate decât pe aceea a şmecheriei şi a hoţiei.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro