AUDIO/VIDEO Corespondenta de la Cannes: Miezul noptii in gradina raului, cu Depardieu pe post de Dominique Strauss-Kahn
Pentru ca „Welcome to New York”, filmul lui Abel Ferrara despre DSK n-a fost inclus in Selectia Oficiala, producatorul si distribuitorul Vincent Maraval a organizat sambata seara o proiectie in cortul Carlton Beach, urmata de o conferinta de presa cu regizorul si interpretii Gérard Depardieu si Jacqueline Bisset. A fost, de fapt, un fel de premiera mondiala a filmului care a in Franta a intrat in aceeasi seara pe VOD, la fel ca in Germania, Italia si Spania.
Proiectia a inceput tarziu, dupa ce reporteri de televiziune din Franta luasera declaratii de la jurnalisti punandu-le intrebari cu raspuns implicit: „Sunteti curiosi sa vedeti filmul?”, iar zvonul ca „Le Nouvel Observateur” vazuse filmul si spusese ca e prost strabatea multimea de la coada.
„Doar doua persoane au vazut filmul in SUA”, a zis cineva. „Chiar? Am inteles ca aseara a fost o proiectie la NY”, a intervenit un jurnalist american. „Oricum, de la Abel Ferrara te poti astepta la orice”, a completat un jurnalist portughez.
Pe urma imbulzeala s-a sfarsit si intransigentii bodyguarzi de culoare ne-au dat drumul ca sa vedem filmul in zgomot de basi de la petrecerile din vecini. Din cand in cand auzeam si marea.
Fostul director al Fondului Monetar International, implicat in 2011 intr-un scandal sexual chiar in timpul festivalului de la Cannes (imi amintesc cum monitoarele din Palatul Festivalului nu mai transmiteau conferinte de presa, ci vesti despre agresarea cameristei de la Sofitel New York si arestarea lui DSK), e portretizat de iconoclastul Ferrara ca un obsedat sexual care mai mult grohaie decat vorbeste si care nu se gandeste decat la mancare si sex. „Bouillabaisse is the sex party of the fishing”, e replica la care jurnalistii au chicotit.
Primele 25 de minute arata partide de sex una dupa alta ca intr-un foarte ieftin film porno. Gérard Depardieu nu doar ca isi arata toate cele 130 de kilograme (care aproape ii acopera sexul), dar le si foloseste ca sa-si inghesuie partenerele – prea mult nu putea sa le faca, a sugerat si actorul la conferinta de presa, prin urmare, „acesta nu e un film porno” (!).
Abordarea lui Ferrara e provocatoare: el face un soi de dramatizare, de docu-fictiune (are si imagini de arhiva, dar foarte putine si, in orice caz, nu cu DSK sau Anne Sinclair), si da impresia ca foloseste chiar prostituate, precum si politisti sau judecatori in propriile roluri. Asta da filmului un aer de autenticitate.
Dar una riscanta. Prima parte a filmului arata ca un film porno de doi lei sau ca un porno de amatori, iar restul filmului, de pilda, certurile dintre DSK si sotia interpretata de Jacqueline Bisset sau momente din sala de judecata par reconstituiri unde personajele reale isi joaca teribil de prost rolurile tocmai pentru ca trebuie sa joace.
Trailer:
Coscenaristul filmului, alaturi de Ferrara, e Chris Zois, de profesie psiholog si psihanalist. Asta nu face ca filmul sa fie mai profund. Motivatiile psihologice ale eroului nu sunt nici o clipa dezvaluite (nu ca ar exista intentia de a o face). Devereaux/DSK este exact ceea ce pare. „Do you know who I am?” , intrebarea pe care i-o adresase cameristei inainte de a o inghesui e scrisa si pe afisul filmului, care ni-l arata pe erou din spate, cu catuse la maini.
Cu alte cuvinte,” nu incercati sa intelegeti ceva din mine”. Oricum te intrebi cum o fi aratat scenariul mai ales cand actorii si chiar regizorul spun ca pe platou a existat libertate deplina.
Si scenele de sex au fost liber alese, Ferrara lasandu-le pe „fete” sa-l conduca pe Depardieu. (Care Depardieu, intrebat destul de abrupt de un jurnalist cat de placut a fost ca actor si ca om sa joace acest personaj, s-a ascuns dupa pom spunand ca scenele de sex i s-au parut violente si triste, pentru ca erau nevoiti sa mimeze.
„Inima mea batea mai repede decat atunci cand trebuia sa spun tirada lui Cyrano de Bergerac”, a spus actorul adaugand ca e multa teatralitate in acest film, nu doar tristete. „Ii deplang pe acesti oameni”.
Deci miza documentarista a filmului contine in sine insasi propria autodistrugere. Stiind ca filmul nu intra in Franta decat pe VOD si ca Festivalul de la Cannes n-a dorit sa-l puna in vitrina, fireste ca te gandesti ca poate filmul e mult prea provocator. Dupa ce il vezi, intelegi mai bine de ce nu i-a placut delegatului general Thierry Frémaux. (Intre noi fie vorba, s-au mai vazut filme proaste chiar in Competitia Oficiala.).
„Ce masuri legale ati luat? Banuiesc ca va asteptati sa fiti dat in judecata”, a intrebat cu suav o englezoaica. Vincent Maraval de la Wild Bunch a raspuns ca s-a interesat la profesionisti si ca e acoperit. Nu poate fi chemat in instanta. „Poate ca familia lui DSK si el insusi au platit filmul seara asta si l-au vazut pe VOD”, a spus producatorul francez razand impreuna cu sala.
Fireste, DSK nu se numeste in film DSK ci Devereaux, iar Anne Sinclair e Simone. Filmul sugereaza ca eroul scapa basma curata pentru ca, ajutat de sotie, mituieste pe cine trebuie.
Greu de descifrat e sufletul omenesc
In acest punct, Abel Ferrara se intalneste cu Nuri Bilge Ceylan care a recunoscut ieri la conferinta de presa ca s-a inspirat din mai multe scrieri ale lui Cehov pentru filmul sau „Winter Sleep” pe care eu il vad pana acum candidatul cel mai serios la premiul cel mare.
„Nu as putea spune ca am facut un film pe un subiect anume. Imi plac filmele ambigue, care nu se termina in mod clar. Si chiar nu as reusi sa definesc acest film intr-o fraza”, a spus Ceylan. Imi place tot mai mult si el si filmul.
Nu am avut senzatia ca am inteles mai multe ascultandu-l pe cineast. Misterul acestui film profund, cu bataie lunga, se oculteaza si mai mult in incercarea de a-l apuca cu o mana.
Inca nu sunt in stare sa vorbesc despre el (vai, ce neprofesionist.). In nebunia de la Cannes unde inghiti pe nemestecate dulce si sarat, un film ca acesta merita mai mult decat o cronica scuipata imediat dupa proiectie. Deh, lucrurile erau mult mai simple la Cannes acum 60 de ani, spune si Yvonne Baby, care a acoperit festivalul pentru „Le Monde” din 1957 pana in 1990.
„Cannes-ul era mai simplu si mai cinefil inainte”, a marturisit ea pentru un supliment special Cannes al cotidianului care aniverseaza 70 de ani de la infiintare. Acum nebunia e completa. Esti asaltat de pliante, reviste, cronici, interviuri pe care le cari in spate de dimineata pana seara, in cel mai bun caz la rupi paginile – si tot nu apuci sa le citesti. Le duci la hotel, le rastorni pe pat si pe urma le dai cu bratul la o parte ca sa te culci.
Cand sa te gandesti si la filme? Cristi Puiu le reprosa la un moment dat criticilor romani ca scriu de la festivaluri din caietele de presa. Ei bine, ei nici nu mai au vreme pentru caietele de presa!
Ieri nu am apucat sa scriu pentru ca am gonit de la un film la altul. Dar in totul raul e si un bine. Nu am cum face inregistrari video (am o desincronizare video cu audio) asa ca o sa fac numai inregistrari audio in care o sa mai „descarc” din fisierele ultimelor zile.
In inregistrare o sa vorbesc despre ce prezente romanesti am descoperit in filme straine din festival- fetita Alexandra Lungu din „Le meraviglie” de Alice Rohrwacher sau Paraschiva Dragus, care are un rol secundar in „Amour fou”, de Jessica Hausner
Plus filme despre care nu am apucat sa scriu pana acum, printre care „The Captive” de Atom Egoyan si „Saint Laurent” de Bertrand Bonello care au fost prezentate in Competitia Oficiala, precum si despre „La chambre bleue” de Mathieu Amalric din sectiunea Un Certain Regard. Ca de obicei, vorbesc liber si neatarnat pentru ca nu am timp. Maestre, muzica!
INTERVIURILE HotNews.ro