Barbarie si civilizatie: Despre 11 septembrie, nihilism si anti-americanism

Exista momente, fracturi existentiale, pe care nu le uiti pana in ultima clipa a vietii. Era intr-o marti, o zi de septembrie cu un cer de un albastru orbitor, o zi promitatoare si senina. Am aflat despre agresiunea terorista de la radio, s-a intrerupt emisiunea de muzica clasica, au inceput anunturile panicate. Lume pe strada, ambulante, rumori, o atmosfera post-apocaliptica, deruta, perplexitate. Adam era la scoala, implinise sase ani la sfarsitul lui august. Dupa ce m-am asigurat ca totul este OK cu el si Mary, am plecat la universitate. M-am tot gandit despre ce sa le vorbesc studentilor, tineam un curs despre ascensiunea si caderea comunismului. Am decis sa urmez sfatul Monicai Lovinescu dat in cateva randuri si le-am vorbit despre “demonii” lui Dostoievski, despre ce inseamna nihilismul modern, despre ura viscerala impotriva acelor valori pe care adeseori le consideram de la sine intelese si despre cat de usor se poate descinde dinspre civlizatie catre opusul ei.

La zece ani după “revanşa barbarilor” (cum am numit, intr-un articol aparut in revista 22″scris chiar in seara acelei zile, atacul din 11 septembrie 2011 asupra turnurilor din Manhattan, dar si asupra Pentagonului si, in fapt, asupra proiectului istoric american al libertatii civice), se impun o serie de reflectii cat mai putin triumfaliste, insa in niciun caz defetiste. Atunci cand spun revansa barbarilor am in vedere marele conflict din inima modernitatii, ceea ce istoricul Bernard Wasserstein de la University of Chicago a analizat in magistrala sa lucrare “Barbarism and Civilization.: A History of Europe in Our Time” (Oxford University Press, 2007). Nu traim inca si probabil ca nu vom trai niciodata intr-o lume complet eliberata de spectrul terorismului islamist. Ideologia revolutionar-totalitara de tip Al Qaeda continua sa faca prozeliti, nu numai intre dezmostenitii soartei, ci si printre, ori chiar mai ales, cei care provin din familii instarite, tineri cu educatie universitara adeseori vestica.

Faptul ca n-au mai avut loc atacuri la fel de morbid-spectaculoase este legat de intarirea capacitatii de auto-aparare a societatilor deschise, chiar daca sunt destui cei care denunta iresponsabil masurile de securitate nationala ale SUA drept o resurectie a Gulagului. Pe de alta parte, lichidarea lui Osama bin Laden, acest inamic al umanitatii civilizate (hostis humani generis), a schimbat datele jocului. O miscare revolutionara carismatica nu poate supravietui mult timp dupa disparitia fizica a liderului ei. Al Qaeda nu este doar un fundamentalism religios, ci, in dinamismul ei intim, in structurile de comanda, in sensibilitatile ideologice si chiar in dramaturgia propagandistica, este un mesianism politic, asemeni bolsevismului si nazismului. Istoricul Robert C. Tucker spunea ca de-stalinizarea a inceput de fapt pe 5 martie 1953, deci in ziua cand Stalin a murit. Se duce acum o lupta intensa in lumea musulmana intre cei care sustin ideile revolutiilor liberale apropiate de ethosul anului 1989 in Europa de Est si cei care, implicit ori explicit, impartasesc nihilismul apocaliptic islamist.

Ideile conteaza, scrie pe buna dreptate Paul Berman, autorul excelentei carti „Liberalism si teroare” (tradusa in romaneste in colectia „Constelatii” de la editura Curtea Veche) intr-un patrunzator eseu aparut in „The New Republic” (numarul din 15 septembrie 2011). Unii ar putea spune ca este o pozitie naiva, dar, in ce ma priveste, am studiat suficient de multi ani revolutiile din 1989, am stat de vorba cu multi dintre protagonistii lor, pentru a putea sustine aceasta pozitie cu argumente solide. Democratia nu este in defensiva, ceea ce s-a petrecut in Tunisia si in Egipt, Primavara Araba, are consecinte de lunga durata pe care scepticii ireductibili si pragmaticii dezabuzati prefera sa nu le recunoasca.

Sigur, in pofida profetiilor legate de scaderea posibila a anti-americanismului odata cu alegerea lui Barack Obama ca presedinte al SUA, fenomenul, deopotriva politic si ideologic, ramane actual. Radacinile sale transcend simpatia ori antipatia pentru un presedinte sau altul, sunt efectul unor resentimente, aversiuni si nevroze mult mai persistente. Rezistenta democratiilor a dat rezultatte, amenintarea Jihad-ului revolutionar pare astazi diminuata. Nu a fost vorba, cum scrie Charles Krauthammer in “Washington Post” din 9 septembrie 2011, despre o reactie supra-dimensionata: “What turned the strong horse into a weak horse? Precisely the massive and unrelenting American war on terror, a systematic worldwide campaign carried out with increasing sophistication, efficency, and lethality–now so cheaply denigrated as ‘overreaction’.”

In urma cu 70 de ani, in februarie 1941, marele filosof politic Leo Strauss, refugiat in Statele Unite din Germania nazista, tinea o prelegere la New School for Social Research intitulata „German Nihilism”. Atacul din 11 septembrie, nu sunt singurul care o spune, a fost expresia disperarii nihiliste. Andre Glucksmann a scris o carte cu titlul „Dostoievski in Manhattan”. Este vorba de un radicalism utopic totalitar, de convingerea ca actuala civilizatie burgheza, cu ale sale valori nascute din marea traditie a umanismului european, este una decadenta, impura, pervertita, corupta, care merita si trebuie nimicita. Iar Statele Unite, o republica nascuta in fond din filosofia individualismului civic, din acel proiect mereu reluat si mereu amenintat al Luminilor, cu toate tensiunile sale imanente, simbolizeaza exact ceea ce noii si vechii barbari iubesc sa urasca. Scria Strauss: „The fact is that German nihilism is not absolute nihilism, desire for the destruction of everything including oneself, but a desire for the destruction of something specific of modern civilization. … German nihilism desires the destruction of modern civilization as far as modern civilization has a moral meaning” (textul este piblicat in remarcabilul volum editat de F. Flagg Taylor IV,. „The Great Lie: Classic and Recent Appraisals of Ideology and Totalitarianism”, Wilmington, Intercollegiate Studies Institute, 2011, pp. 219-240).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro