Blitzkrieg-ul deputatilor cu anticoruptia. Doua lectii pentru societatea civila

Cei mai inteligenți oameni învață din greșelile sau din experiența altora. La extrema opusă sunt cei incapabili să învețe din greșelile proprii. În prea multe privințe, societatea noastră civilă se află aproape de această ultimă și nefericită situație atunci când vine vorba de starea și reforma sistemului politic. Blitzkriegul cu anticorupția din Camera Deputaților petrecut săptămâna trecută este sau ar trebui să fie un prilej de a trage câteva învățăminte, de a încerca să ajungem în situația intermediară, a celor care învață din propriile greșeli.

1. ”Migrația politică”

Deputații Udriște, Gurzău și Giurescu au ceva în comun – toți trei au votat împotriva liniei de partid la legea de modificare a Codului Penal. Însă primii doi sunt din opoziție (PDL) și au votat pentru, iar dl Giurescu e deputat dintr-un partid la putere (PC) și a votat împotrivă. Acum, opinia mea politică în speță este categoric împotriva modificărilor, implicit împotriva votului celor doi membri ai PDL și pentru votul dat de dl Giurescu. Alți cititori, concetățeni, votanți ar putea avea o opinie politică opusă, caz în care situația s-ar inversa, votul dlui Giurescu ar deveni problema, și cel al celor doi pedeliști ceva de apreciat. Dar e imposibil ca oricine să poată fi în mod rezonabil de acord sau împotriva cu votul exprimat de fiecare din cei trei deputați sus-menționați. Deciziile politice sunt cele care ne afectează, ca cetățeni, iar modificarea Codului Penal poate fi bună sau poate fi rea, dar nu poate fi și una și alta.

Or, vedeți, tocmai aici e problema. Prevederile legilor antimigrație așa-zis ”politică” sunt, de fapt, arme instituționale mai mult sau mai puțin eficace împotriva indisciplinei de partid. La forma cea mai tare, cea care există în cazul consilierilor locali și județeni, demnitarul ajunge, de drept, proprietatea conducerii de partid, pentru că aceasta îl poate demite oricând, perfect arbitrar. Legile de acest tip privesc exclusiv o chestiune partizană, relația dintre un demnitar și conducerea partidului din care face parte; legile n-au absolut nimic de-a face cu aspectul politic, și nici cu opțiunile de acest fel ale votanților. Mai mult, de fapt, uitați-vă la exemplul dat: deputații enumerați au călcat dispozițiile de partid iar o lege antimigrație (zice-se) ”politică” i-ar face vulnerabil de sancțiune pe toți trei, asta deși opțiunile lor politice în speță au fost diametral opuse! Ridicol.

De altfel, cum spuneam, aici am putea să învățăm din greșelile pe care deja le-am făcut. La ce a ajutat legea antimigrație la nivel local? A aruncat în inutil și absurd inițiative altfel legitime ale societății civile gen ”adoptă un consilier”, nu poți adopta pe cineva care e proprietate de drept a conducerii de partid. Legea care ar fi trebuit să ”curețe” politica la nivel local a transformat un partid ca PP-DD într-o imensă afacere, geambași de consilieri, cotizezi la șefi de partid sau dacă nu ești ”traseist” (nu?) și pierzi mandatul. Halal curățire. Avem apoi exemplul PRM, acesta a fost condus de C.V. Tudor, acesta a fost alungat de-acolo la un congres, cu obișnuitele recriminații, deciziile congresului au fost apoi anulate de Tribunal și C.V-T repus la conducere, urmează apelul unde ar putea fi debarcat, apoi alt congres unde ar putea fi repus și tot așa. Până aici nu e nicio problemă, partidele sunt organizații private, constituite în virtutea dreptului la liberă asociere, pot să treacă prin ce frământări și schimbări interne doresc membri lor. Problema e că legile antimigrație fac ca aceste schimbări bruște, repetate și radicale să afecteze nemijlocit și instituțiile statului. O conducere ar putea să aibă altă politică de alianțe partizane, de exemplu, și ar putea forța membri să li se supună, pentru că altfel riscă excluderea din Consilii ca ”traseiști” (nu?). Spre norocul nostru PRM e partid foarte mic și miza e, de asemenea, foarte mică. Gândiți-vă cum ar fi ca un partid de circa ~20% să treacă prin așa ceva, antrenând mai toate consiliile din țară prin schimbările astea! Gândiți-vă că majoritatea parlamentară ar putea sta, de asemenea, în permanentă incertitudine, după pledoaria vreunui avocat sau altul, la decizia vreunui judecător sau altul. Sună bine?

Știu că e dificil, dar organizațiile din societatea civilă care au susținut astfel de legi (mă refer, de exemplu, la IPP), și eventual le susțin în continuare, pentru parlament, ar trebui să facă 180 de grade. Legile antimigrație nu doar că nu ajută la nimic, dar sunt antidemocratice și foarte periculoase. Sprijinul public pentru ele trebuie să înceteze imediat.

2. ”Parlamentul/statul eficient”

La fel ca în cazul interzicerii migrației politice, și aici comentatori, ziariști și societate civilă sunt victima unui clișeu atât de vechi și de bine înrădăcinat încât a ajuns să se auto-întrețină, împotriva evidenței. Clișeul este că parlamentul notru este ”ineficient”, ceea e rău și ceva ar trebui făcut ca să corecteze situația asta. În 2009 președintele Băsescu a inițiat un referendum, pliat perfect pe clișeul ăsta, prin care cerea un parlament unicameral. Referendumul a fost aprobat, și validat prin prezența a peste 50% din votanți. Dar clișeul și modificările pe baza lui sunt mult mai vechi. Și revizuirea constituțională din 2003 a avut măsuri de ”eficientizare” a activității parlamentare.

Ce pot să zic? Cine consideră că ineficiența parlamentului e o problemă ar trebui să aplaude momentul excepțional petrecut pe 9-10 decembrie. Am avut un caz în care parlamentul nostru a dovedit o eficiență uluitoare, am avut prevederi legale adoptate aproape instantaneu, vorbim de câteva ore de la inițierea amendamentului și până la votul final, deputați muncind pe brânci, noaptea, legi votate pe bandă rulantă. Eficiență maximă, nu? Din două una, fie acest clișeu ultra-răspândit are o mare, mare problemă, fie ce s-a petrecut săptămâna trecută trebuie apreciat, luat ca model de funcționare a legislativului nostru. Iar desființarea uneia dintre camere e un prim pas. Ca paranteză, unii dintre cei mai mari inamici ai democrației, cei deghizați în prieteni, spun că ea se bazează pe faptul că majoritatea are întotdeauna dreptate. E fals că democrația se bazează pe așa ceva, și e fals și ridicol și enunțul în sine, o greșeală rămâne o greșeală și cu votul a 90% din electorat.

O să spuneți aici că propriul exemplu îmi vine împotrivă: uite că asta s-a putut întâmpla chiar într-un sistem bicameral, poate că trecerea la un sistem unicameral e bună măcar pentru chestiunea de costuri. Sunt două motive pentru care argumentul e invalid. Primul, organizarea legislativului nostru e originală (așa cum a fost modificată în 2003, pentru eficiență, desigur) : în efect avem mai degrabă două parlamente unicamerale, lucrând fiecare în paralel pe spațiul legislativ dedicat. Mai precis, fiecare cameră e decizională pe anumite legi, iar votul pe celelalte legi n-are niciun fel de efect. Și totuși, o urmă superficială de bicameralism a rămas: chiar dacă nu contează ce votează, poate chiar să respingă proiectul, acesta trebuie să treacă prin prima cameră, fie și tacit. Sau, cu alte cuvinte, camera decizională nu are dreptul să modifice substanțial proiectul față de cel care a trecut prin prima cameră. Există o jurisprudență solidă și categorică în acest sens a Curții Constituționale. Or, tocmai asta e situația legii adoptate pe 10 decembrie, modificarea Codului Penal: proiectul trecut prin Senat (respins acolo) se referea doar la conflictele de interese în instituțiile de cultură, Camera l-a extins astfel încât, de facto, să excludă toate demnitățile politice de la aceste prevederi. Proiectul adoptat în acest fel e neconstituțional, una din binefacerile urmei de bicameralism rămase după revizuirea din 2003. Sau, pentru cei care cred clișeul sus-pomenit, un obstacol în calea unui parlament eficient, nu?

Legislativul nostru ar trebui, de fapt, să devină cu adevărat bicameral, cu două Camere alese în moduri diferite și având putere diferită, după exemplele care există deja prin Europa. Cel preferat de mine e al Republicii Cehe, unde Senatul e inferior ca putere Camerei – aceasta poate înfrânge un veto al senatorilor cu majoritatea absolută – și se reînnoiește tot la doi ani cu o treime din membri. Senatul ar putea contrabalansa excesele legislative ale Camerei, de tipul celor petrecute săptămâna trecută. Cu prețul ”ineficienței”, bineînțeles.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro