Când ții animale în foster, fiecare despărțire e o poveste de dragoste neîmplinită
De patru ani de când țin pisici în foster mi-au trecut prin casă, pe rând, mai bine de 70 de pisici. I got good at saying goodbye. Cu fiecare adopție, vin câteva zile (așa-numita perioadă de adaptare) în care stau cu inima strânsă, gândindu-mă că puiul meu se simte abandonat, că îi e teamă, că poate adoptatorii o să-l aducă înapoi și tot stresul va fi fost în van. Apoi vin pozele cu pisica fericită, în vârful patului, cu undița între lăbuțe, și universul se reordonează. După unii, oricâte poze fericite ai primi, rămâi cu un mare regret. Și te întrebi mereu cum ar fi arătat viața voastră, a ta și a animalului salvat, dacă nu ai fi renunțat la el.
Pe Nana am cunoscut-o pe masa de consultații a cabinetului veterinar unde lucrez. O cățelușă crem, de doar un kilogram, cu urechile cât corpul, încordată de frică și durere. Fusese abandonată pe un câmp și găsită apoi de o doamnă care avea 150 de alți câini în grijă, toți salvați după ce fuseseră aruncați pe câmpuri, în râuri sau pur și simplu peste gard, așteptând acum cuminți în țarcuri sau în colțișoare ale casei să apară familia adoptivă. Nana împărțea o cușcă cu frații ei, nu avea nume și nu era obișnuită să primească atenție. Așa, chircită cum era, spera să pară invizibilă.
Când mâna Aurorei îi cosea intestinul și îi punea organele la loc ca pe un puzzle, speram toate ca inima ei ce bătea timid să reziste anesteziei și corpul să suporte șocul unei asemenea intervenții. Cu aceleași emoții am păzit-o și în noaptea de după, în timp ce-i puneam în perfuzie poțiuni care să-i dea putere să se trezească. Și Nana s-a trezit. Așa că a primit un nume și promisiunea că o să-i găsim o familie care să o merite.
În primele zile, ne privea cu un amestec de recunoștință și teamă. O mângâiam, îi vorbeam duios, după care ori îi băgam o pastilă pe gât, ori îi înfigeam un ac sub piele. Ea îndura totul în liniște. Ne urmărea curioasă fiecare mișcare, dar se retrăgea discret când ne apropiam prea mult. Până într-o zi când pregăteam niște tratamente la o masă de consultații și m-am trezit cu o mogâldeață stând covrig pe picioarele mele. Gestul s-a repetat și a doua și a treia zi. La un moment dat, a devenit ritualul nostru.
Nici nu mi-am dat seama când Nana a început să umble după mine peste tot prin cabinet – trăgându-mă fără nicio jenă de pantaloni sau rozându-mi papucii – să ceară să o iau în brațe sau să plângă de bucurie de fiecare dată când intram pe ușa clinicii. Nu mi-am dat seama nici că, printre cursuri, drumuri lungi cu autobuzul, alarme peste alarme, mă gândeam mereu la ce face Nana și că în fiecare seară îmi era tot mai greu să plec de la cabinet și să o las acolo, în camera ei. În fond, eram pisicăreasă. Nu mă atașasem niciodată de un câine.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.
Articol scris de Alexandra Turcu
Parteneriat media