Cărțile sunt date pe față, competiția între blocurile de putere este relansată

Discursul lui Vladimir Putin din dimineața zilei de 24 februarie 2022, urmat de invadarea Ucrainei, care a transformat potențialitatea masării uriașe de efective și echipamente militare ruse de-a lungul frontierei într-o realitate ce nu a mai putut fi nici relativizată și nici negată, are meritul de a fi spulberat iluziile posibilelor punți de cooperare între Occident și Federația Rusă, moștenitoarea – sub sceptrul KGB-istului Putin – ambițiilor imperiale ale URSS-ului.

Cel mai bine a descris situația președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, fost ministru de externe timp de aproape patru ani într-un guvern prezidat de Angela Merkel: „Aderarea mea la Nord Stream 2 a fost în mod clar o greșeală. Am ținut să construim poduri în care Rusia nu mai credea și despre care partenerii noștri ne-au avertizat. Evaluarea mea a fost că Vladimir Putin nu ar accepta ruina completă economică, politică și morală a țării sale pentru nebunia sa imperială. Ca și alții, am greșit acolo. Bilanțul amar: am eșuat cu înființarea unei familii europene comune în care este inclusă Rusia. Am eșuat cu abordarea includerii Rusiei într-o arhitectură de securitate comună.”[1]

Occidentul s-a solidarizat cu cauza Ucrainei, care luptă pentru libertate și dreptul său de a alege să fie parte a lumii occidentale, instituind sancțiuni economice împotriva Federației Ruse agresoare, oferind sprijin în echipament militar și muniție, ajutoare umanitare și invitând Ucraina să adere la Uniunea Europeană.

Deși Vladimir Putin a sperat că vor exista fisuri serioase în blocul occidental în privința invadării Ucrainei – speranțele cele mai mari erau legate de Germania și noul său guvern, căruia i s-ar fi raliat amicul Viktor Orban, probabil și Austria, formând astfel un nucleu european tolerant cu ambițiile Moscovei -, unitatea occidentală nu l-a luat total prin surprindere și i-a găsit câteva antidoturi.

Cel mai important antidot (pregătit din timp, cu răbdare) este și va rămâne relația Federației Ruse cu China, care sub mandatul lui Xi Jinping (ce, constituțional, nu mai are o limită în timp) a evoluat în termeni foarte favorabili intereselor Kremlinului; așa se face că în iunie 2021 Vladimir Putin și omologul său chinez au semnat acordul prin care Tratatul de Prietenie a fost prelungit, iar în declarația comună semnată în urma întâlnirii dintre cei doi lideri din februarie ac., de la Beijing, au consemnat:

„Părțile sunt serios preocupate de provocările de securitate foarte serioase de pe scena internațională și consideră că soarta tuturor națiunilor este interconectată. Niciun stat nu poate și nu trebuie să-și asigure securitatea proprie fără să țină cont de securitatea altor state ce pot fi afectate. Comunitatea internațională trebuie să se angajeze activ în guvernarea globală pentru a asigura securitatea universală, cuprinzătoare, indivizibilă și de durată.

Părțile reafirmă sprijinul lor mutual puternic pentru interesele cheie, suveranitatea statală, integritatea teritorială și se opun interferențelor altor puteri în afacerile lor interne. Partea rusă își reafirmă sprijinul pentru principiul și se opune oricărei forme de independență a Taiwanului.

Rusia și China se declară împotriva încercărilor unor puteri străine de a submina securitatea și stabilitatea în regiunile din vecinătatea lor și vor combate intențiile de a interfera în afacerile interne ale unor state suverane indiferent de pretext, opunându-se revoluțiilor colorate, și își vor spori cooperarea în domeniile menționate.”[2]

Sprijinul Chinei îi este acum de folos Federației Ruse în încercarea de a compensa pierderea de piețe și presiunile pe care sancțiunile financiare le pun asupra Moscovei; cu Xi Jinping alături, Vladimir Putin este mai convingător în propunerea unei alternative care să concureze ordinea internațională impusă de Occident, testul cel mai important fiind reuniunea BRICS din iunie ac.

Alături de Federația Rusă și China – așa cum corect au evaluat Vladimir Putin și Xi Jinping – India, Brazilia și Africa de Sud au în particular propriile motive de a contesta hegemonia Occidentului și de a opta pentru o „lume multipolară”, pe care, de fapt, fiecare dintre cei cinci o vede ca o lume în care un regim care poate proiecta o anumită formă de putere să nu mai poată fi făcut responsabil, după actualele reguli ale dreptului internațional, pentru excesul de autoritarism ori pentru tendința de a-și domina vecinii mai puțin puternici.

De altminteri, cei cinci s-au ferit să acuze recursul la forță al Federației Ruse în Ucraina din simplul motiv că îl consideră justificat într-o lume multipolară, în care o putere semnificativă – iar Rusia este mai mult decât o putere semnificativă militar – își face ordine fără să poată fi trasă la răspundere atât în curtea proprie, cât și în proximitate. Din această perspectivă și potrivit acestei logici, „vina” pentru victimele numeroase din Ucraina nu-i aparține Rusiei ci Occidentului, care încurajează Ucraina pe toate căile să se opună.

Occidentul este vinovat în ochii celor din Delhi, Brasilia sau Pretoria – la fel ca la Moscova și Beijing – pentru că nu înțelege să fie de acord cu un sistem internațional „multipolar”, să accepte adică împărțirea influenței pe scena internațională, și ține la interesul său de a apăra un singur model pentru lume, cel pe care l-a „dictat” post WW2 și Război Rece: democrația și sistemul de legi care formează dreptul internațional. Citeste continuarea pe Contributors.ro