Cat de repede uitam? Problema plagiatului intre amnezie si alerta morala
Inteleg ca pentru unii plagiatul comis de actualul premier al Romaniei in teza sa doctorat n-ar mai fi un subiect important. Ca examinarea riguroasa a culturii plagiatului ar fi o zadarnicie. Imi scrie un bun prieten: “Toata lumea pare sa fi uitat de plagiat, de minciuni, de aroganta acestui cetatean. Aparent, nimeni nu mai vrea nimic in Romania. Azi e o tacere asurzitoare in Romania, un amestec al apelor si valorilor, o lehamite care a amortit parca totul.” Sunt unele persoane care cred ca temele de dezbatere propuse de excelentul si atat de necesarul site http://integru.org ar fi cumva marginale, daca nu de-a dreptul derizorii, ca pasamite nu starnesc interesul comunitatii stiintifice internationale. Cu tot respectul, cred ca se inseala.
Fac parte dintre aceia care socot ca nu avem dreptul moral sa abandonam acest subiect ca si cum n-ar conta. Plagiatul, fie ca este comis in Romania sau aiurea, este o frauda si trebuie repudiat fara urma de echivoc. In plus, cred ca trebuie sa evitam pericolul orientalizarii si, mai cu seama, al auto-orientalizarii. Sa crezi ca daca plagiatul are loc undeva departe, nu te priveste, este o miopie. Regulile integritatii academice sunt universale si trebuie aparate impotriva impostorilor, indiferent de functiile detinute si de locul unde comit fraudele. Public aici un remarcabil articol semnat de un distins universitar, profesorul Andrew Galloway, de la Universitatea Cornell.
“Cazurile de mare notorietate ale disertatiilor plagiate prezentate recent pe Integru si in alte locuri sunt in mod tipic din domenii unde este implicat un nivel ridicat de putere profesionala si sociala, precum stiintele si economia. Dar care sunt problemele din domeniile umaniste? Aceste cazuri nu pot fi ignorate. Standardele nu ar trebui sa fie diferite fata de cele din stiinte sau alte domenii. Daca spunem ca plagiatorii din domeniile umaniste merita putin mai multa compasiune pentru ca cei care au obtinut doctorate in aceste domenii au sanse mai mici sa obtina pozitii de importanta mare din punct de vedere politic sau economic, atunci pur si simplu adoptam marginalizarea domeniilor umaniste care exista in general in cultura moderna. Umanistii merita cel putin aceleasi standarde ca ceilalti. Lor li se poate chiar atribui inventarea acestor standarde. Un exemplu in acest sens il reprezinta eforturile filologilor si scriitorilor din perioada Renasterii care au incercat sa defineasca lucrarile autorilor antici, considerate canonice in prezent, ca fiind distincte fata de numeroasele lucrari prezentate de scriitori medievali ca fiind autentice, dar care prezinta copii mai mult sau mai putin intentionate ale lucrarilor antice.
Dupa cum se sugereaza din introducerea acestei intrebari intr-un astfel de context istoric si cultural, aceste standarde nu sunt nici eterne, nici transculturale. Contextul conteaza pentru definitie si pentru ratiune. Din pozitia cercetatorului in domeniul literaturii si culturii medievale, sunt perfect constient de multe aspecte ale acestei probleme; lumea pe care o studiez implica reciclarea extensiva a materialelor si acest lucru nu se face deloc din motive de lene, naivitate sau egoism. De exemplu, in cultura medievala incipienta, copierea cat mai fidela a unei imagini dintr-o alta carte in procesul de ilustrare a unei carti sacre de catre un artist monastic poate reprezenta un semn de umilinta. Problema este ca unii artistii au fost mai buni decat modelele lor si poate aveau o inclinatie mai mica de a se supune complet staretilor lor, probabil mai putin cultivati. (Pentru cei curiosi, iau acest exemplu din Jonathan J. G. Alexander, Medieval Illuminators and their Methods of Work, [New Haven: Yale University Press, 1992], pp. 90-92.). In acest context, originalitatea cea mai interesanta si de talent apare adeseori in detalii fine, nu in conceptii largi; aceasta originalitate nu reprezinta ceea ce ar trebui sa faca de fapt autorul, iar presiunea de a suprima mandria este puternica. Nici chiar imitatiile scriitorilor din cultura medievala nu reprezinta in mod categoric furt sau denaturare, desi ar putea reprezenta si aceste lucruri.
Cultura moderna are, cel putin oficial, un imperativ etic diferit decat invelirea unei persoane in mantia ideilor altora. De aceea, cand confrunt cazurile moderne de plagiat despre literatura si cultura medievala, se aplica un set de presupuneri diferite decat cele din cultura insasi – si pe buna dreptate. Plagiatul in domeniile umaniste nu este cu nimic mai bun decat o moneda contrafacuta sau un patent furat – sau furtul unei cercetari stiintifice. Totodata, umanistii pot fi iertati daca se intreaba care este contextul in care apare o astfel de lucrare moderna plagiata (inclusiv mecanica stilistica a lucrarii scrise si cercetarea din spatele acesteia). Umanistii sunt instruiti sa reflecteze asupra contextului social si a configurarii institutionale privind dezvoltarea si circularea ideilor si cuvintelor scrise. Atunci putem noi oferi ceva intrebarilor mai generale privind plagiatul in toate domeniile de dezvoltare intelectuala?
Care ar fi un exemplu? Eu din pacate cunosc multe, datorita rolului meu de mai multi ani de presedinte al Consiliului de Integritate Academica a Colegiului de Arte si Stiinte a universitatii Cornell, din Ithaca, New York, unde am rolul de a actiona ca presedinte pentru cazurile „grele” de plagiat ale studentilor, care ajung la Consiliu. Acest rol m-a facut sa ma gandesc la structurile si presiunile care pot duce la plagiat in randul studentilor sau care m-ar putea ajuta sa opresc plagiatul.
Mi-ar placea sa cred ca am produs unele schimbari. Unul din rezultatele aceste experiente in propriul stil de predare (pentru a ma exprima in mod general) este dublarea eforturilor de a fi implicat cu atentie in procesul de dezvoltare a lucrarii studentilor, si de a nu accepta pur si simplu produsul final. Un altul a fost sa permit experimentarea, chiar si esuarea – cel putin la prima incercare, decat sa insist pe perfectiunea finisata. Aceste doua principii (si le prefer intens fata de folosirea regulata a bazelor de date pentru detectarea plagiatului, desi si acestea sunt folositoare) sunt in general mult mai usor de aplicat la lucrarile de doctorat, unde este mult mai frecventa si uzuala dezvoltarea inceata si incercarile repetate decat este posibil in lucrarile de licenta. Poate din acest motiv sunt destul de sigur ca nu am vazut niciun caz de plagiat in lucrarile de doctorat pe care le-am indrumat, in contrast fata de numeroasele ocazii in care am intalnit plagiate in lucrarile de licenta. Bineinteles, acest lucru se datoreaza in parte rolului meu in examinarea unui intreg Colegiu. Insa cred ca aceasta diferenta este destul de des intalnita.
INTERVIURILE HotNews.ro