Cateva observatii despre votul parlamentului in dosarul Ridzi
1. In declaratiile publice dl Basescu s-a pronuntat transant in favoarea admiterii cererilor DNA in cazul Ridzi. Pe de alta parte, interviurile ulterioare il arata intr-o postura ambigua si confuza.
Presedintele intelege votul sentimental dat de unii membri ai PD-L (desi nu-l aproba), si afirma, cu acelasi argument ad misericordiam (dna Ridzi este bolnava), ca e deplasat sa se vorbeasca de excluderea ei din PD-L. Da? Atunci l-as intreba (retoric) pe presedinte: presupunand ca dl Vantu chiar are o afectiune cardiaca ar trebui oprit procesul penal impotriva sa? Situatia imi aminteste cumva de o argumentatie oferita de dna Nicolai, atunci cand acelasi presedinte ii refuza postul ministerial: liderul PNL vorbea ca si cum demnitatea cu pricina ar fi un fel de drept fundamental. Or, nu, demnitatea in stat, pozitia intr-un partid sau protectia de justitia penala nu sunt drepturi individuale, universale. Sentimentele nu schimba asta. Procesul dnei Ridzi ar trebui sa tina cont de starea ei de sanatate exact in aceeasi masura in care se tine cont de starea de sanatate a oricarui inculpat.
Dl Basescu a mai spus ca perchezitia informatica nu ar fi serioasa pentru ca, crede el, procurorii s-ar fi uitat deja in calculatorul respectiv. Dl Morar a clarificat ulterior cum stau lucrurile: calculatorul cu pricina a fost ridicat de DNA si sigilat. Dincolo de asta, chiar daca procurorii ar sti exact ce se gaseste pe calculatorul respectiv, nu se pot folosi de continut fara o perchezitie facuta conform legii. Dl Basescu a mai spus ca reluarea votului nu poate avea loc decat daca parchetul va veni cu ceva nou. Nu, nu stiu sa existe astfel de prevederi. Parchetul poate cere un nou aviz sau poate astepta un nou vot pe cererea asta. Iar Parlamentul are prerogativa de a cere inceperea urmaririi penale impotriva unui ministru; isi poate reglementa singur conditiile in care face asta, desigur, dar exercitarea unei prerogative nu poate fi restrictionata de o alta institutie. Poate sa reia votul oricand.
2. Dezbaterea publica, din parlament si presa, rateaza ratiunea existentei acestei protectii constitutionale acordate ministrilor, parlamentarilor sau presedintelui. O rateaza si cei care discuta si voteaza ca si cum ea nu ar exista, o rateaza si cei care discuta si voteaza ca si cum ratiunea ei este sa transforme parlamentul intr-o curte de judecata sau intr-un fel de familie unde deciziile se iau pe baze sentimentale. Exista o noima unica si foarte limpede pentru imunitatea demnitarilor: protejarea prerogativei politice. Daca justitia ar avea dreptul sa cenzureze deciziile politice pe temei de oportunitate – pe calea unui proces penal, de exemplu – atunci am putea ajunge in situatia in care mandatul politic ar fi efectiv golit de continut. Degeaba aleg milioane de oameni un parlament (si, indirect, un guvern) si un presedinte, daca ulterior o mana de procurori si de judecatori le pot dicta deciziile.
Exclusiv pe baza acestei noime trebuie sa decida parlamentul si decizia lui trebuie sa fie judecata de presa, societate civila si alegatori. Mai precis, exista doar doua situatii in care decizia procurorilor trebuie refuzata: a) daca e un caz frivol – asta nu presupune o judecata pe fond, ci doar o constatare a faptului ca fondul nu exista; b) daca procurorii incrimineaza exercitarea unei prerogative politice. Tot ce intra la acest ultim capitol, initierea unei legi sau ordonante, emiterea unor norme de aplicare sau hotarari pentru punerea in practica a unei legi, numirea cuiva intr-un post sau exercitarea unei puteri oferite de lege etc., toate astea nu pot fi, in sine(!), incriminate penal. Parlamentul trebuie sa faca o formalitate la ridicarea imunitatii, nu in sensul ca e normal sa aprobe automat toate cererile procurorilor, ci in sensul ca decizia ar trebui luata pe baza a doua teste clare si, raportat la dosar, foarte superficiale.
3. De asta decizia Camerei in cazul fostului ministru al Tineretului si Sportului nu este una corecta: cazul Ridzi nu se incadreaza in vreuna din situatiile mai sus pomenite, la fel cum nu s-au incadrat si dosarele de ministri ajunse in parlament in ultimii ani. Nu sunt acuzatii frivole si nu incrimineaza decizii politice, prin urmare parlamentul ar fi trebuit sa aprobe cererea procurorilor. Respingerea cererilor in plen este nejustificata, iar argumentatia oferita de comisia juridica este neavenita.
4. Din pacate, cum spuneam, formal vorbind chiar decizia asta e o prerogativa politica, care nu poate fi supusa cenzurii vreunei instante de judecata. Nici macar Curtea Constitutionala nu are dreptul sa oblige parlamentul sa voteze intr-un anume fel.
5. In schimb, Curtea Constitutionala ar putea interveni, odata ce i s-ar cere asta, pentru a isi revizui doua decizii controversate date in aceasta materie in anii anteriori. Prima a fost decizia din 2007 prin care au declarat neconstitutionala legea privind responsabilitatea ministeriala, pentru ca nu oferea imunitate si fostilor ministri (cum era cazul dlui Nastase si e cazul dnei Ridzi). Argumentatia judecatorilor nu era intru-totul lipsita de logica, insa era lipsita de temei constitutional. In schimb, mai scandaloasa a fost decizia luata in 2008: judecatorii au decis atunci ca, in cazul in care ministrii sunt si membri ai parlamentului, procurorii sunt obligati sa ceara avizul de urmarire penala Camerei din care acestia fac parte.
6. De asemenea, reactia trebuie sa fie in interiorul partidului. Dna Macovei a cerut excluderea ei din PD-L, dar, fara sprijinul presedintelui e greu de crezut ca cererea va avea un ecou; desi episodul reprezinta pentru PD-L o pierdere de imagine majora si, lucru care ar trebui sa ii ingrijoreze si mai mult, una de durata. De asta, probabil, dna Macovei s-a vazut secondata de Sulfina Barbu si Elena Udrea.
INTERVIURILE HotNews.ro