Cazul Vosganian și imunitatea politică

Ar trebui să stăruim ceva mai mult asupra cazului Varujan Vosganian, asupra refuzului Senatului de a cere urmărirea sa penală în dosarul ”Interagro”. Unul din motive este că fără aceste explicații cazul riscă să aibă un dublu impact negativ. Primul ar fi ca dl Vosganian să fie protejat de justiția penală în ceea ce apare ca un caz de abuz grav și foarte costisitor pentru banul public. Celălalt impact negativ ar fi împotriva imunității politice. Această instituție importantă este deja șubrezită dintr-o direcție de politicienii care o abuzează, iar din alta de o coaliție heterogenă de public, politicieni și ONG-uri care ar vrea să fie practic desființată, în principal pentru că nu știu, nu vor să știe sau nu le pasă la ce folosește. Cazul Vosganian aduce ceva nou; comentatorii care ar fi apărători dezinteresați ai menținerii imunității, însă o invocă cu aceeași bună-credință în acest caz particular, unde nu ar trebui să se aplice.

Discutăm aici de imunitatea politică a miniștrilor, ei nu pot fi urmăriți penal pentru exercițiul funcțiunii lor ministeriale decât la cererea Camerei din care fac parte sau a Președintelui. De ce există această prevedere constituțională și care e noima ei? Ei bine, din acest punct de vedere Varujan Vosganian urmat de președintele acestei instituții, C.P. Tăriceanu, au perfectă dreptate: menirea ei este să protejeze decizia politică, adică să permită exclusiv demnitarilor să decidă cum trebuie condusă țara, ce măsuri sunt oportune într-un anume domeniu și context. Asta nu pentru că legea fundamentală ar pleca de la premisa fantezistă că politicienii iau doar decizii ”bune”, judecând după orice criteriu obiectiv, ci pentru că la fel de fantezist ar fi să credem asta despre magistrați. Pentru că diferența între cele două categorii este că politicienii au un mandat popular pentru a conduce statul, unul obținut direct sau indirect în urma unor alegeri, și sunt responsabili ulterior în fața acelorași alegători pentru îndeplinirea lui.

Acestea fiind spuse, afirmațiile dlui Vosganian și Tăriceanu au fost în mod neașteptat întărite de publicarea stenogramei ședinței de guvern din februarie 2008, de la care pornește tot acest caz. ”Siderantă” a numit-o un ziar, și într-adevăr are momentele ei surprinzătoare. Ministrul Economiei Vosganian pledează pentru subvenționarea gazului folosit de combinatele chimice producătoare de îngrășământ, și o face cu mult zel și patos, alternând argumente sociale cu cele economice, ajutorarea angajaților combinatelor combinată cu ajutorarea agriculturii interne. Premierul, același C.P Tăriceanu, nu pare deloc convins de argumente, nici chiar de seriozitatea demersului – ”Nu mă lua pe mine cu vrăjeala!” exclamă la un moment dat. Însă titularul Economiei trece în final pe un registru personal, ”De ce-mi iei tu banii? De ce-mi smulgi inima din piept, micşorându-mi veniturile?” – și colegii săi cedează. Bun, va fi siderantă toată discuția și e posibil ca ultima izbucnire a ministrului să fie o revelatoare scăpare – căci tocmai subvenția pentru care pleda urma să micșoreze drastic veniturile societăților din subordine, și atunci la care venituri se va fi referit dl Vosganian? Dincolo de asta, un lucru e limpede: ce vedem acolo este o pledoarie pentru o anumită politică, cea de subvenționare a unei ramuri industriale. Se poate discuta, desigur, dacă subvenționarea gazului în aceste circumstanțe a fost o măsură oportună, ”bună” sau nu. Însă, cât timp nu e contestat dreptul legal al ministrului de a propune o astfel de măsură și cel al guvernului de a o adopta[1], este limpede că vorbim de o decizie politică; prin urmare una care nu poate fi, în sine, subiect de urmărire și sancțiune penală. Dacă pentru ce citim în stenograma asta ar vrea procurorii să-l urmărească penal pe fostul ministru atunci decizia Senatului ar fi perfect justificată.

Dar nu este așa. Dl Vosganian știe asta foarte bine, desigur; și la fel de bine știe și dl Tăriceanu și toți ceilalți senatori care au citit referatul DIICOT. Procurorii explică acolo ce anume îi impută fostului ministru. Mai precis, dl Vosganian a obținut de la guvern decizia politică de a subvenționa gazul pentru combinatele chimice, dar s-a folosit de aceasta ca temei legislativ pentru un șir de ordine prin care gazul subvenționat să ajungă la SC Interagro SA, firma dlui Niculae. Or, această din urmă firmă NU era un combinat chimic, nu producea îngrășăminte, nu era consumator ci furnizor de gaze, în sensul legal al termenilor. Era un intermediar. Mutatis-mutandis, referatul DIICOT dezvăluie un alt caz de băiat foarte ”deștept” (și, aș adăuga, fără ghilimele, și foarte bogat), care intermediază gaz în loc de curent. Încercând să-l aboneze la gazul ieftin, ministrul Vosganian emite ordin după ordin, fiecare din ce în ce mai departe chiar de nota susținută de el în guvern. Căci nicăieri în stenograma aia și în decizia de după guvernul nu aprobă o politică de subvenționare a gazului pentru intermediari, în niciun caz pentru un anumit intermediar și în niciun caz pentru un anumit intermediar care e și un client rău platnic al societăților de gaz. Nici n-ar fi putut face asta, căci acestea din urmă ar fi fost interzise de lege, oricum. La asta s-a ajuns, însă, printr-un șir de acte administrative și de dispoziții scrise sau verbale ale ministrului Vosganian. Pentru acestea cer procurori DIICOT începerea urmăririi penale, nu pentru vreo decizie politică, de subvenționare a gazului sau altceva. Propunerea dlui Vosganian și dezbaterea ulterioară din guvern sunt menționate de procurori nu pentru a fi incriminate, ci pentru a argumenta faptul că ministrul i-a indus cu bună-știință în eroare pe colegii săi, susținând o anumită măsură politică doar ca să acopere ulterior un abuz.

Sigur, am expus mai sus doar susținerile acuzării; e perfect posibil ca dl Vosganian să aibă răspunsuri, apărări cât se poate de valide la ele, pe care să le aducă în fața unei instanțe. Doar că prin votul colegilor el va fi scutit de a-și lămuri cazul în justiție, iar eu n-am cum să știu sau măcar să speculez cum ar fi putut face asta. Ce știu însă e că argumentul că procurorii ar fi vrut să incrimineze o decizie politică este fals, este o minciună sfruntată. Ce știu este că imunitatea n-ar fi trebuit invocată în acest caz, căci e menită pentru altceva decât să dea un cec alb demnitarilor pentru orice fel de conduită în exercițiul funcțiunii lor. Avem aici un nou caz rușinos pentru senatorul cu pricina și pentru Senat în sine, dar, dacă se poate, unul și mai rușinos pentru președintele instituției. Măcar membrii de rând au recunoscut apoi că au votat politic, adică au menținut imunitatea pentru că așa au dorit și considerat oportun, fără alte considerente. Dl Tăriceanu e cel care invocă pentru decizia Senatului justificarea validă, la nivel de principiu, a menținerii imunității, dar într-un caz unde știe foarte bine că ar fi trebuit ridicată. Speculez că va fi știut asta, de altfel, încă din februarie 2008, când era premier și-i cerea ministrului să-l scutească de vrăjeală; acum văd că-i ține isonul. Vestea bună e că DIICOT nu se dă bătut în acest caz, sper ca la un moment dat să aibă succes, dacă nu se poate altfel atunci după 2016, când, presupunând că dl Vosganian nu va mai membru al parlamentului, imunitatea îi va putea fi ridicată de președinte.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro