Ce-ar trebui sa invatam de la japonezi

​Închipuiţi-vă o Românie devastată de un cutremur. Ce-aţi face? O Japonie devastată deja aţi văzut. Şi, probabil, aţi remarcat şi ce-au făcut ei. OK, nu vă întrebaţi ce-aţi face voi, că sigur e un răspuns greu. Dar închipuiţi-vă cum ar reacţiona prietenii, vecinii, consătenii, concetăţenii voştri. Eu am o imagine destul de bine conturată despre cum ar proceda ceilalţi români. Aţi putea să-mi spuneţi că e o prejudecată, că, de fapt, sînt un pesimist, că, de fapt, românii sînt altfel şi am reuşi, împreună, să facem ceva. Se poate. Sau se poate să am dreptate, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.

Pentru că România, în locul Japoniei, ar sta complet invers. Dacă s-ar dărîma blocurile, am începe să urlăm din fundul plămînilor. Am începe să strigăm că nu-i corect că ni s-a întîmplat tocmai nouă şi l-am înjura pe Dumnezeu. Sau, dimpotrivă, ne-am resemna, ne-am spune că ne merităm soarta şi ne-a pedepsit ăl de sus. Şi n-am face nimic. Ne-am aduna în biserici şi am aştepta să primim ajutoare. Am cere ajutoare. Am urla că statul nu se mişcă mai repede. Ne-am răscula. N-am primi imediat, că noi ne mişcăm cu încetinitorul. Am sparge magazine şi am fura mîncare şi apă, nu care cumva să le spargă vecinul înaintea noastră. Iar dacă s-ar întîmpla să-i rămînă casa întreagă, am avea noi grijă să i-o dărîmăm.

Îmi pare rău, nu pot pune problema altfel. Şi nu, nu sînt un pesimist, ci aşa văd eu lucrurile. Groaznic. Iar dacă am mai avea şi-o centrală nucleară în criză, nu pot să văd decît cozi interminabile pe şosele, care pe care, încercînd să scape mai repede, să fugă cît mai departe. Nu avem talentul japonezilor, de a mobiliza şi a face ceva. Mi-aş dori să mă înşel, dar nu pot. Nu mai am încredere în români. Sîntem speriaţi de bombe, ne e frică de orice, ne-am panica în următoarea secundă.

Imaginea mea despre România nu poate fi decît sumbră. “Uite-l, bă, şi pe ăla, îşi dă el cu părerea, repede-repede!“. Asta e reacţia majoritară la care mă aştept în comentarii. Mă uit însă la japonezi. Şi ei sînt panicaţi. Şi lor le e frică de ce s-ar putea întîmpla. Cu toate astea, sînt acolo, n-au fugit. Ba, dimpotrivă, mulţi dintre străinii care locuiesc acolo se jură că nu vor să plece. Au încredere în oamenii din jurul lor. Noi ce încredere să avem? Personal, dacă aş avea un scuter, aş fi în stare să-l urc pe scări pînă la şapte, în fiecare zi, de teamă să nu mi-l fure. După mai bine de o săptămînă de la catastrofa din Japonia, n-a fost înregistrat nici măcar un singur jaf.

Ce fel de oameni sîntem noi şi ce fel de oameni sînt ei? Lăsaţi scuzele cu “băi, sînt culturi diferite, mentalităţi diferite“. Pe bune? Şi cum s-a întîmplat asta? Simplu: au vrut să fie altfel şi au pus preţ pe nişte principii morale pe care le-au transmis mai departe. S-au ghidat după ele. Sînt aproape convins că, dacă la Fukushima s-ar întîmpla un dezastru nuclear crunt, în Japonia s-ar înregistra sinucideri în masă. S-ar sinucide, de ruşine, pînă şi cel care ştie că a lucrat în fabrica în care s-a produs o şaibă care a fost folosită la unul dintre reactoare. Noi am da vina pe străinii de la care am importat o bucată de aluminiu: “Bă, dacă era aluminiu românesc, nu se mai întîmpla asta!“.

Schimbarea nu se întîmplă peste noapte. Şi ei au avut nevoie de sute, mii de ani, ca să ajungă unde sînt. Şi nouă ne ia timp. Doar că noi sîntem încăpăţînaţi. Noi ştim mai bine. Dacă la un cutremur o să crape o autostradă, aşa vă rămîne multă vreme. Ei au refăcut o ditamai bucata de autostradă în trei zile. Pentru că ei nu stau degeaba, sînt practici. Ştiu că de autostrada aia ar putea depinde un transport de lichid de răcire la unul dintre reactoarele în cauză. La noi, s-ar fura bucăţi de asfalt pentru pavarea curţilor.

Dacă japonezii se ajută între ei, noi ne-am da în cap unul celuilalt. Sîntem răi. Da, avem motive, ne-am obişnuit să fim aşa. Am renunţat la toleranţă şi, din multe puncte de vedere, pe drept. Mi s-a întîmplat, acum cîteva săptămîni, să merg pe stradă şi să încerce cineva să mă întrebe ceva. Am trecut mai departe fără măcar să întorc capul. De ce? Din cauză că, în 99,9% din cazuri, sînt oprit ca să mi se ceară bani. Iar dacă nu-s bani, sînt ţigări. Femeia de acum cîteva săptămîni m-a oprit să mă întrebe unde e o staţie RATB.

Noi însă ne-am înrăit şi nu mai ştim să facem distincţia între tipurile de toleranţă. Dacă sîntem toleranţi, dăm cerşetorilor, că-i “ajutăm”. Dacă nu sîntem toleranţi, nu ajutăm pe nimeni. Nu ştim să fim undeva la mijloc. Pe un cerşetor îl ajuţi dîndu-i de muncă sau ignorîndu-l, astfel încît să înţeleagă că trebuie să muncească, să-şi caute, dacă vrea să primească. Iar pe ceilalţi, îi ajuţi acolo unde nu pot. Dar trebuie să învăţăm să nu-i mai ajutăm pe cei ce nu vor să fie ajutaţi. Japonezii au priceput asta, noi încă nu.

Atît cît am ieşit din România, puţin, am învăţat că acolo unde există speranţă, se fac minuni. Noi nu mai sperăm, iar atunci cînd o facem, fie avem aşteptări minime, fie avem aşteptări uriaşe. Iar dacă aşteptările ne sînt înşelate, înjurăm, ne luăm jucăriile şi-i votăm pe ceilalţi. Ceilalţi, adică aceiaşi. Sau facem greve şi punem de-un protest, în loc să le demonstrăm că putem mai mult şi că vrem mai mult. De aia, greva japoneză e prin muncă, nu prin stat degeaba, la mici şi bere, pe banii sindicatelor. Nici măcar atitudine nu ştim să luăm.

În Barcelona, lumea zîmbeşte şi e amabilă. Şi te îmbie şi pe tine să zîmbeşti şi să fii amabil. Dacă am încerca, rînd pe rînd, să facem la fel, am schimba România. Nu-i uşor, mai ales că nu prea avem motive să zîmbim. Dar dacă ne-am forţa un pic, am reuşi. Sună naiv, ştiu, dar cu paşi mici faci lucrurile mari. Sau cu paşi mari şi bruşti, dar la noi nu ţine asta. De aia, nu ne lăsăm încă de fumat.

Citeste si comenteaza pe blogul Subiectiv.