Ce se întâmplă când te revezi cu prietenele de-o viață și nimic nu mai e la fel
M-am revăzut cu două dintre cele mai vechi prietene, după mulți ani, și am vrut să mergem pe urmele tinereții noastre, într-un București cu miros de primăvară, schimbat și totuși același, în care ne-am căutat pe noi și nu am mai găsit nimic.
Anul ăsta împlinesc 57 de ani. Arată ciudat și când scrii, și când pronunți. Practic, am încă vârsta de 16 ani și nu vreau să mă gândesc mai departe.
Sunt născută și crescută în București, îmi umblă prin vene toate străzile, parcurile, cinematografele, cârciumile. Oh, da, cârciumile alea mici și pline de fum, de râsete și de vinul casei. Șuetele cu prietenii când nu aveam telefoane mobile care să fie o prelungire a mâinii. Când ne știam mișcările și privirile și când nu era nevoie de un mesaj pe WhatsApp în care să spunem cum ne simțim.
Mesele unde ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, ne-am certat și împăcat
Prin anii ’92 mergeam la Casa Țărănească, un restaurant mic, la intersecția străzilor Călușei cu Traian, o casă mică, din alte vremuri, unde se mânca decent și unde veneau uneori lăutari care știau ce cântă și de ce, care te trimiteau direct în anii ’40, oameni care cântau cu plăcere, învârteau țambalul cu măiestrie și mai ales te citeau dintr-o ochire, știau pe loc ce melodie trebuie să auzi în momentul ăla.
La mesele alea întinse ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, ne-am certat și împăcat. Începeam seara, pe la 7, și terminam în zorii zilei, când ajungea fiecare pe la joburi sau, cei mai norocoși, la somn. Nu țineam diete, nimeni nu avea intoleranță la gluten, nu făceam fasting și în general apetitul nostru era prilej de bucurie pentru bucătari. Multe grătare, mici și cârnați se aliniau pe mesele noastre, aperitive ca pe vremea „ceaiurilor“ de apartament, platouri cu brânzeturi și mizilicuri, nelipsiții papanași și uneori câte o felie de tort, cu cremă de ciocolată din belșug.
Nu era în meniu nimic „reinterpretat“, știai ce mănânci, nu aveai nevoie de explicații. Chelnerii ne știau deja după nume, știau ce preferințe avem, ce vin bem, cât ținem la băutură și nu am simțit niciodată că și-ar dori să plecăm ca să facă curat și să închidă.
Practicam asta de câteva ori pe an, de câte ori veneau prietenii noștri stabiliți în străinătate. Plecaseră când erau foarte tineri, își lăsaseră aici iubirile începute, colegii de școală, mirosul de liliac din capătul străzii, merdenelele din Amzei, drumul de la școală acasă, parcurile și filmele de la cinemateca de pe Eforie.
În fiecare an veneau să caute un acasă pe care nu l-au regăsit niciodată în partea cealaltă.
Sentimentul profund de prietenie era acolo, între noi, tangibil
Câteodată ne mutam la Nicorești, pentru celebrele coaste de porc. Pe vremea aia, cel mai râvnit loc era la subsol, nu înțeleg nici acum cum reușeam să ne strângem atâția oameni, cum țineam legătura fără telefoane mobile și fără programări în agendă. Deodată, eram toți în jurul mesei și ce a trecut dincolo de toți acești ani este sentimentul profund de prietenie dintre noi. Era acolo, între noi, tangibil, ceva ce nu am mai regăsit decât foarte rar în anii următori.
INTERVIURILE HotNews.ro