Cea dintai prioritate

Lucrul cel mai uimitor care s-a petrecut la 16 noiembrie nu a fost nici mobilizarea nehotărâţilor, nici deblocarea – via internet – resurselor de optimism ale tinerilor, nici imensa bucurie ce a urmat cifrelor de seară, ci faptul că rezultatul i-a prins pe picior greşit pe aproape toţi cei care reprezintă nu doar puterea, ci structura societăţii (de la vârf la conducerea instituţiilor din teritoriu şi din media până la firmele ce fac profit). Aproape toţi au pariat – după sondajele anterioare, dar mai ales după primul tur – pe victoria candidatului PSD. Şi, între cele două scrutine, aproape ca s-a văzut cu ochiul liber acest straniu fenomen de agregare (similar mişcării piliturii de fier pe o foaie sub care e un magnet) ce duce la alcătuirea piramidei influenţei care se cristalizează mai apoi într-o structură de putere. Ei bine, în seara lui 16, apoi în 17, 18 (şi chiar după aceea), am avut ocazia de-a vedea – la fel ca în decembrie 1989 şi ianuarie 1990 – oameni perplecşi, care nu înţelegeau ce s-a întâmplat, de ce şi mai ales cine (şi cu ce drept) a răsturnat dintr-o dată o ordine care funcţiona, producea ce trebuia să producă, putea merge şi mai bine şi, mai ales, era stabilă şi le dădea lor – celor până acum siguri de ei – garanţia stabilităţii (adică a perpetuării privilegiilor). Oamenii aceştia ştiu – dintr-o lungă experienţă (chiar dacă unii sunt tineri) – un lucru clar: lupii singuratici n-au nici o şansă în lumea reală (domeniul lor de vânătoare e ficţionalul filmelor de aventuri). Loviturile se dau în haită şi haita, pentru a fi eficientă în competiţia cu alte haite, trebuie să aibă o ierarhie. De aceea primul lor gând nu e acela de-a pune mâna pe ceva, ci de a-şi identifica patronul în slujba căruia să se pună. Abia mai încolo, când – sub umbrela protectoare a marelui potentat – vor fi suficient de mulţi şi de riguros organizaţi (asemeni oricărei mafii) vor putea beneficia, nestingheriţi, de exploatarea întregului câmp de oportunităţi asupra căruia se întinde puterea şefului. Şi, atâta timp cât şeful le garantează libertatea şi impunitatea exploatării teritoriului lor, precum şi mecanismul de avansare în ierarhie, îi vor fi devotaţi necondiţionat. Ei nu sunt ceea ce sunt (adică nişte vechili atotputernici pe parcela lor) decât atâta timp cât şeful are nevoie de ei şi, mai ales, cât el este acolo unde poate controla garanţiile de care oamenii lui au atâta nevoie. Când nu mai poate face acest lucru risca să ajungă (aşa cum ne-a arătat-o istoria recentă) – în doar câteva ore – din preşedinte autostopist. Ironia sorţii face că erau mult mai puţini în 1989 în jurul lui Ceauşescu, decât gravitau în 2014 în jurul d-lui Ponta. Ei bine, de asemenea în câteva ore, toţi aceşti vechili – care îşi împărţeau deja prada promisă şi care se gândeau cum să-şi subcontracteze exploatările (creându-şi astfel propria piramidă de putere) – s-au pomenit a nu mai avea la dispoziţie decât planuri din cuţite şi pahare. E limpede că cei din primul cerc al puterii pesediste vor trebui fie să-şi pună pofta-n cui, fie să profite de guvernarea d-lui Ponta, atâta cât va mai fi ea. Problema nu e a lor, pentru că ei sunt relativ vizibili şi uşor reperabili (inclusiv de media şi de diversele procuraturi). Problema adevărată e pe teren, în nenumărătele instituţii, “deconcentrate”, agenţii, inspectorate, universităţi, etc. unde există o “conducere” locală (pentru care numită sau aleasă e acelaşi lucru) şi care are un singur criteriu de bază: supravieţuirea pe funcţie (căci fiecare zi petrecută acolo se cuantifică în cont). Şi, pentru a supravieţui, oamenii aceştia ştiu un principiu fundamental: trebuie să fii cu puterea, că de la ea vin şi banii, şi dispensele. Drept care ei, slujbaşii propriului interes, se orientează în funcţie de situaţie: acum sunt cu toţii ai d-lui Iohannis. Dacă ar fi câştigat d-l Ponta, erau ai dânsului. Dacă ar veni la putere Regele Mihai, ar fi cu toţii monarhişti. Dacă ne-ar ocupa d-l Putin, ar fi cu toţii filoruşi. Nu cred că are rost să vorbim, la acest nivel, de convingeri şi de ideologii; pentru aceşti oameni singura convingere – învăţătă în veacuri lungi de foamete – e aceea că trebuie să profite cât mai mult de funcţie până îşi fac plinul şi se asigură, pe ei şi copiii lor, pentru nouă vieţi. Restul e doar discurs – care, aşa cum ştim, nu spune nimic şi nu interesează pe nimeni. D-l Iohannis a venit la putere pe un val de entuziasm popular şi de revoltă împotriva piramidelor puterii şi a blocajului instituţional. Dar domnia sa i-a moştenit exact pe aceşti oameni care alătuiesc piramidele puterii şi care sunt cauza blocajului instituţional. Ei sunt statul şi cu ei va trebui să se descurce d-l Iohannis. Strada îi poate contesta, le poate spune nu, îi poate ridiculiza, dar nu îi poate da afară. Pe moment pot fi dezorientaţi, rămaşi fără il capo dei tutti capi, dar reţelele conexiunilor orizontale vor funcţiona impecabil, ca o plasă de siguranţă, până la strucurarea unei (sau unor) noi piramide de putere. La fel ca şi în 1989, oamenii aceştia vora avea momentul lor de panică, apoi se vor regăsi şi îşi vor dezvolta afacerile sub cupola noului regim. Aceasta e vocaţia lor şi, cum până acum s-au descurcat bine, rămâne să ne întrebăm dacă au vreun motiv să eşueze (tocmai) acum. Poate d-l Iohannis – mai ales din izolarea funcţiei supreme – să le facă faţă? Poate domnia sa să se opună privilegiilor pe care toţi aceşti potentaţi le consideră ca fiindu-le drepturi?

România lui 2014 se împarte în două clase sociale fără măsură comună: cei pentru care totul e foarte uşor şi cei pentru care totul e foarte greu. Cei dintâi sunt influenţi dar, aşa cum au arătat-o alegerile, sunt puţini. Ceilalţi sunt mulţi şi, atunci când sunt consultaţi, pot genera un curent al schimbării. Riscul acestuia e acela de-a se epuiza prea repede în faţa rezistenţei celorlalţi care, deşi nu pot crea decât blocajul imposturii şi al corupţiei, controlează tot aparatul de stat. Ce se poate face, eficient, împotriva lor? Cum pot fi aceşti oameni determinaţi fie să-şi schimbe practicile, fie să plece din locul călduţ de pe urma căruia profită? Aparent, nicicum. Şi totuşi, cred că există o cale. În plus, una foarte germanică. Ea constă într-un lucru simplu (şi, tocmai de aceea, greu de realizat): asocierea funcţiei cu responsabilitatea. Mai exact: asocierea oricărei funcţii (si în particular a celor care presupun capacitatea de decizie) cu o responsabilitate concretă. Nu cu “consilii”, “comisii” (de audit, evaluare, etc), vrafuri de hîrtii, ci cu o responsabilitate concretă. La fel ca orice cetăţean, şi omul cu funcţii publice are ceva de făcut – ceva clar definit, cu standarde şi termene clare şi pentru care, la date dinainte stabilite, răspunde în faţa celor cărora le e adresată munca lui. Nu e vorba de alegeri; e ironic să vorbim de o răspundere din patru în patru (sau din cinci în cinci) ani, precedată de campanii media şi dotată doar cu premii. Politica e o treabă, activitatea publică e alta. Într-un caz e vorba de intenţii şi liniile de orientare, în celălalt de nişte acţiuni concrete, menite a ajusta direcţiile enunţate la realitatea vieţii de zi cu zi (şi de-a o mişca pe acesta în direcţia propusă). Răspunderea nu vizează nobleţea intenţiilor declarate, ci realizarea efectivă a unor lucruri concrete. La nivelul felului în care arată aceste lucruri după patru (sau cinci) ani se cuvine a da seamă cel ce le-a avut în grijă. Măsura omului trebuie să fie faptele constatabile, nu vorbele.

Suntem – din păcate – moştenitorii unei îndelungi tradiţii în care serviciul public a fost văzut sub specia oportunităţii îmbogăţirii personale. Timp de veacuri, în Evul Mediu românesc, boieria a fost sinonimă cu posibilitatea de-a face avere din funcţia în care erai numit. Funcţiile din vremea respectivă fie nu erau deloc retribuite, fie erau foarte slab plătite, lăsându-i-se celui numit libertatea de a-şi stabili tarifele personale şi de-a-i impozita pe cei care – în mod teoretic – ar fi trebuit să fie beneficiarii activităţii lui. Am cunoscut, în cea mai mare parte a istoriei noastre (altminteri extrem de instabilă), practica bizantină – turcă – fanariotă a serviciului pe care-l fac “dacă vreau” şi “dacă-mi iese ceva”. Nu a existat nicicând în istoria noastră o etică a datoriei care să modeleze (şi să modereze) comportamentul castei funcţionarilor de stat. Crearea statului modern pe model occidental nu a rezolvat problemele trecutului (să nu uităm că mulţi dintre funcţionarii noului stat erau beizadelele fanarioţilor împământeniţi), ci le-a adăugat altele. Trebuind creat – aproape de la zero – un stat cu instituţiile lui, el a fost realizat prin numirea în viteză a unor oameni în funcţii pe baza unor vagi afinităţi, ori pur şi simplu a prestigiului numelui de familie. Evident că toţi aceştia erau numiţi politic de fiecare guvern. Numai că, dată fiind viteza cu care se schimbau guvernele în a doua jumătate a secolului XIX, fiecare ministru ştia că dacă-i dă afară pe oamenii precedentului şi ai săi vor fi daţi afară de următorul. Astfel că s-a ajuns la un modus vivendi: noii funcţionari erau adăugaţi celor vechi. În felul acesta statul (ca şi corp al funcţionarilor) a fost, dintru început, supradimensionat, ineficient şi fără atribuţii precise. Regula lui de bază a fost îmbogăţirea personală sau măcar slujba călduţă şi fără griji. Eminescu, Caragiale, Rădulescu – Motru, stânga şi dreapta interbelică, bătrânii tradiţionalişti şi tinerii furioşi vituperează împotriva acestui stat fără măsură comună cu “Evropa” la care am aspirat mereu. Ceea ce-a adus comunismul a fost pe de o parte o birocratizare fără precedent, pe de alta o “ruralizare” a aparatului de stat. Tradiţional, acesta era alcătuit din mica burghezie urbană care se vroia (fără a reuşi să fie întotdeauna) un vector al modernizării. Ceea ce o caracteriza – pe lângă oblomovianism – era infatuarea, concurenţa, dar şi un anumit spirit de corp care i-a dat stabilitate în timp. Urbanizarea accelerată a comunismului, dublată de dezvoltarea exponenţială a birocraţiei face ca personalul serviciilor publice să fie recrutat din mediur rural, calificat în grabă şi asimilat foştilor funcţionari fără prea multe examinări prealabile. Noii oameni îşi învaţă meseria la locul de muncă, dar, în acelaşi timp, duc cu ei schemele solidarităţilor de rudenie ale lumii rurale, transformând – încet dar sigur – instituţiile în clanuri familiale. Marcaţi de complexul ruralităţii lor, ei sunt întru totul produsul funcţiei, de care înţeleg să profite pentru a-şi accelera integrarea în urbanul anilor ’60 – ‘70. Mai mult chiar decât nomenklatura (redusă din punct de vedere numeric), ei sunt “noua clasă” şi, în egală măsură, ei sunt statul. Comunismul le oferise multe, dar nu şi satisfacţia deplină, dat fiind că pe de o parte bogăţia era prohibită de ideologia egalitară, pe de altă parte nu existau prea multe căi de valorizare socială a acesteia. Or “noua clasă” devine cu adevărat o clasă abia în momentul în care îşi însuşeşte nu doar privilegiile simbolice, ci şi pe cele materiale ale vechii clase. Tensiunea aceasta lăuntrică a celor pe care comunismul i-a făcut, dar nu i-a satisfăcut explică, în bună măsură, şi unanimitatea anticeauşistă din decembrie 1989, şi multe din evoluţiile economice şi sociale ale României postdecembriste. Probabil cea mai importantă dintre ele ţine de ambiguitatea definirii regimului – ca şi a statutului persoanelor (în mod particular a celor din conducere) – indiferent de opţiunea politică. După “evenimente”, “noua clasă devine clasa conducătoare în mod efectiv (fără a se mai teme de controlul arbitrar al unei puteri încremenite în miturile copilăriei comunismului), exponenta lumii noi şi, în acelaşi timp, expresia lumii vechi (care o adusese la lumină). Lumea nouă e aceea – dezirabilă – a capitalismului şi a afacerilor private; lumea veche e cea a statului şi a serviciului asigurat. Aparent e vorba de două lucruri incompatibile. Dar funcţionarii vechii lumi deveniţi politicieni, adminstratori sau antreprenori în noua lume le vor îmbina fără nici o problemă. Ideea, simplă, este aceea că sursa puterii şi a beneficiilor nu e nici într-o parte (în mediul privat), nici în cealaltă (în sistemul de stat), ci la joncţiunea dintre cele două. Ca atare, câştigătorul e cel care e deopotrivă la stat şi la privat. Aici “şi” e cel mai important cuvânt, deoarece el numeşte tipul economiei (şi structura relaţiilor sociale) din România postrevoluţionară: public în ceea ce priveşte resursele, reţeaua de relaţii şi răspunderea; privat în ceea ce priveşte beneficiile, distribuirea acestora şi cinismul. Cu toţii cunoaştem, din proprie experienţă, fie politicianul veros care s-a îmbogăţit în patru ani, fie consilierul local care a devenit un soi de mare moşier, fie doctorul ce-şi trimite pacienţii de la Policlinica de stat la cabinetul lui particular, fie profesorul ce-şi cheamă elevii la meditaţii, fie funcţionarul care-şi face treaba contra unei “atenţii”, fie muncitorul care-ţi face o reparaţie cu materiale de pe şantier, fie alte multe forme ale aceluiaşi tip uman. E “omul nou”, omul pentru care capitalismul înseamnă profit personal (ceea ce e corect) şi profitul înseamnă – în primul rând – faptul de-a profita de situaţia lui în sistemul de stat (ceea ce e incorect). Atâta doar că, nu doar în România, ci nicăieri în Est, nimeni nu a putut defini principiul după care se poate face trecerea de la o societate (pretins) egalitară la una a discrepanţelor marcate. Oricine ce ar spune (şi ce teorii ale economiei şi ale leadership-ului se vor mai crea), un lucru e cert: între ingredientele acestui pasaj tupeul, jocul la limita legii (sau jocul ce profită de absenţa legii) şi ignorarea responsabilităţii au un rol decisiv. Problema unui asemenea sistem este aceea a disfuncţionalităţii lui – pe care o putem constata cotidian. Dacă totul se rezolvă în cele din urmă în afara statului, pe o piaţă liberă (adică nereglementată şi neimpozitată) a serviciilor oferite contra cost de funcţionarii de stat, atunci care mai e rostul statului? Întrebare are dublu sens: care e rostul economic al statului? Şi care e rostul lui ca legiutor şi garant al legii? Într-o asemenea logică, mai există statul altfel decât ca un paravan al profitorilor?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro