CEDO v Frunda Gyorgy: premierul Ponta NU are dreptul să "critice" justiția

Inspecția judiciară a decis că declarațiile făcute de Victor Ponta după a doua condamnare definitivă a dlui Năstase afectează procurorii DNA și întreg sistemul judiciar. Consilierul onorific al premierului, dl Frunda, a declarat azi că nu este de acord cu concluzia Inspecției, și că, îl citez, premierul are dreptul să critice justiția. Or, tot astăzi este publicată o decizie CEDO într-un caz cât se poate de similar, iar judecătorii de la Strasburg au decis, nu doar că nu există un astfel de drept, ci și că statul Român se face vinovat de a permis ca un magistrat să fie ”criticat” în același fel.

E vorba de cazul Lavric v. România. În 2002, dna Lavric, pe atunci procuror a fost ținta a două articole publicate în România Liberă în care era acuzată că ar fi falsificat rechizitorii. Procurorul a cerut instanței să-l condamne pe autor pentru calomnie. Prima instanță i-a dat dreptate, considerând că ziaristul n-a avut suficient temei pentru acuzațiile grave aduse aduse magistratului, și că a ignorat cu bună-știință fapte care pledau împotriva lor. În schimb, la apel, judecătorii au decis achitarea, motivul fiind că ziaristul ar fi exprimat, citez, ”judecăți de valoare” protejate de libertatea de exprimare. Au citat chiar o decizie CEDO în acest sens! Săptămâna trecută, însă, CEDO însăși a decis că, prin această decizie rămasă definitivă, statul nostru i-a încălcat dreptul dnei Lavric la protejarea demnității personale și reputației. Cum așa? Nu există drept la opinie, apărat chiar de Convenție? Sigur că există. Nu se pot critica deciziile justiției? Sigur că se pot, CEDO a spus repetat că un anumit grad de exagerare este permis în articolele critice la adresa unor autorități publice. Și-atunci?

Conform Curţii, „nu există îndoială că într-o societate democratică indivizii au dreptul să comenteze şi să critice administrarea justiţiei şi oficialii implicaţi în înfăptuirea ei. Cu toate acestea, o astfel de critică nu trebuie să treacă de anumite limite, întrucât este în interesul public ca procurorii, precum şi judecătorii, să se bucure de încrederea publicului. Se poate deci să fie necesar ca statul să îi protejeze de acuzaţii nefondate”
(Juridice.ro, sublinierea îmi aparține)

Explicația stă într-o diferență care e îndeajuns de clară pentru CEDO, pe baza jurisprudenței, dar care este adesea ratată în dezbaterea noastră publică, din neștiință sau rea-credință. O confuzie între două categorii distincte, una pe care o face și dl Frunda în acest caz (neștiință, dle avocat?) : cea dintre opinie, adică o apreciere subiectivă a autorului căreia nu i se poate atașa (în sine!) o valoare de adevăr, și afirmație, un enunț obiectiv care, prin urmare, poate fi adevărat sau fals. Mai mult, dacă falsul este făcut cu evidentă rea-credință, vorbim de minciună, care atrage responsabilitatea inclusiv penală a autorului. Nu, judecătorii de la Strasburg nu acceptă sofismul ieftin care transformă o afirmație într-o opinie prin simpla pretenție, eventual explicit formulată, a autorului. Nu poți să pretinzi că ”procurorul Lavric e un falsificator” nu reprezintă o calomnie doar pentru că adaugi apoi, ”după părerea mea” – judecătorii trebuie să verifice în continuare ce temeiuri oferă autorul pentru această ”opinie” și dacă e făcută cu bună credință, nu să decidă pur și simplu că acuzația nefondată a devenit ”judecată de valoare” și e protejată ca atare.

„În cauza de faţă, Curtea nu este convinsă că afirmaţiile făcute de jurnalistul A.S. pot fi considerate pure judecăţi de valoare. Curtea notează că articolele în cauză conţineau acuzaţii cu privire la o conduită nelegală şi improprie a reclamantei. Astfel, jurnalistul afirma, în special, că reclamanta, exercitând funcţia sa de procuror, a abuzat de prerogativele sale şi i-a adus lui A.B. acuzaţii în mod nelegal. De asemenea, a mai afirmat că reclamanta a fost implicată în luare de mită şi în falsificarea rechizitoriilor cu privire la A.B. Aceste acuzaţii reprezintă, în viziunea Curţii, afirmarea unor fapte în legătură cu care instanţă naţională de ultim grad nu a solicitat dovezi relevante”
(Juridice.ro)

Or, dle Frunda, în aceeași situație, ba aș zice una cu mult mai gravă, se află demnitarul pe care îl consiliezi și îl aperi. Nu, nu e vorba de ”critică” adusă justiției, termenul e victima confuziei sus pomenite. În realitate, vorbim de atac la adresa Justiției, de un șir de afirmații false făcute de premierul Ponta la adresa magistraților, acuzații al căror fond și număr exclude buna-credință. Ca să dau doar câteva exemple, dl Ponta pretinde în continuare că dosarele dlui Năstase au fost pornite de președintele Băsescu, deși știe foarte bine că ele au pornit de la sesizări temeinice făcute de colegi de partid din PSD. Șeful PSD acuză permanent dosare și comenzi politice, fără să aducă absolut niciun fel de temei valid pentru această acuzație gravă. Pretenția aceluiași premier, că în dosarul ”Dragnea” procurorii au trimis în judecată oamenii pentru votul dat la referendum, este de asemenea o minciună gravă, un fals de o rea-credință flagrantă, mai ales că premierul recidivează fără jenă. Sigur, o exprimă ca ”părere personală”, mult succes la Strasburg cu așa ceva, dle fost procuror Ponta.

• Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro