Cele două Turcii vor intra într-o lungă perioadă conflictuală. Dar este ceva și mai grav

Puncte cheie:

• Rezultatul în sine al referendumului din Turcia nu este surprinzător. Eu m-aș fi așteptat la o diferență chiar mai mare decât 51,4% – 48,6% în favoarea lui Erdoğan și a autoritarismului prezidențial islamist pe care l-a propus acesta, mai ales după lovitura de stat ratată din 15 iulie 2016 și după deteriorarea severă a relațiilor Turciei cu Uniunea Europeană (nucleul dur) și cu Statele Unite. Evenimentele de anul trecut au alimentat copios propaganda anti-occidentală a regimului de la Ankara și sentimentul turcilor cu niveluri educaționale joase că președintele Erdoğan protejează țara și poporul de amenințările venite din democrațiile liberale ale Vestului;
• Ceea ce surprinde este claritatea cu care s-a împărțit Turcia în cele două mari opțiuni antagonice, cu cele trei mari orașe cu deschidere occidentală (Istanbul, Ankara și Izmir) votând în majoritate NU prezidențialismului/autoritarismului lui Erdoğan, respectiv cu Turcia rurală și mic-urbană susținându-l masiv pe liderul care a părut că a adus un mic plus de bunăstare materială, în ultimii 14 ani, la baza societății turce, unde valori liberale precum statul laic, drepturile și libertățile individuale, libertatea presei, separarea puterilor în stat, independența justiției și statul de drept, parlamentarismul etc. contează mai puțin;
• După cum arată lucrurile, cu diferența procentuală mică între cele două Turcii și cu previzibila contestare a votului de la referendum, Turcia islamist-autoritaristă și Turcia liberal-occidentală vor intra într-o lungă perioadă conflictuală, care va scoate țara din orice tip de aranjamente cu Uniunea Europeană, va chestiona chiar și locul Turciei în NATO și va genera probleme semnificative cu comunitățile turce din vestul Europei;
• Aici ajungem la cea mai surprinzătoare și mai gravă dintre observațiile votului la referendum: turcii din Germania, Olanda, Belgia, Franța, Austria, adică exact din nucleul dur al Uniunii Europene, au votat zdrobitor în favoarea puterilor crescute ale lui Erdoğan, ceea ce arată că, după atâția ani petrecuți în vestul Europei (mulți sunt din generația a doua), se simt străini și ostili valorilor Uniunii Europene, fiind mult mai atrași de discursul anti-occidental al liderului de la Ankara. Turcii din Marea Britanie, Cehia, Bulgaria și România, de exemplu, țări percepute ca în afara nucleului dur franco-german al Uniunii Europene, au votat în majoritate NU la referendum. Este cea mai clară dovadă că turcii din vestul Europei continentale au votat mai degrabă împotriva Angelei Merkel, a lui Mark Rutte și a guvernelor anti-Turcia din țările în care trăiesc, dorind să răzbune (deși, evident, e naiv) blocarea Turciei la porțile UE și simțindu-se afectiv mai apropiați de naționalismul lui Erdoğan decât de politicile țărilor în care trăiesc;
• Puțini au dat importanță afirmației (absolut corecte principial, dar neoportune și neinspirate electoral) a ministrului de Finanțe al Germaniei, chiar înaintea referendumului, prin care Wolfgang Schäuble a atras atenția că “sunt locuri mai bune de trăit decât Europa pentru cei care vor să trăiască sub legea Islamului”[1]. Repet, deși corectă pe fondul discuției, rămân la opinia că declarația i-a făcut pe toți turcii din Germania și vestul Europei, chiar și pe cei moderați religios, să se simtă umiliți și periferici în țările lor de adopție sau natale (cei din generația a doua) și să caute să se răzbune, votând pentru Erdoğan. Criza turco-olandeză din martie, în care guvernul Rutte a dat afară din țară doi miniștri turci, nelăsându-i să intre nici în consulatul Turciei, e posibil să fi avut, de asemenea, un efect pro-Erdoğan asupra turcilor, chiar dacă a asigurat victoria partidului de guvernământ din Olanda, în fața partidului de extremă-dreapta. Întotdeauna în politică câștigi ceva și pierzi altceva. Cel puțin 700.000 de turci au votat în vestul Europei DA la referendum, de unde inițial se credea că diaspora turcă din Occident va fi un rezervor de voturi anti-Erdoğan;
• Ostilizarea turcilor din țările care compun nucleul central al Uniunii Europene, cu guverne care s-au arătat intransigente față de abuzurile regimului Erdoğan și au blocat integrarea europeană a Turciei, indică o viitoare problemă în atitudinea și relaționarea acestor societăți cu turcii rezidenți, chiar cu cei născuți în vestul Europei, pe fondul izolării, frustrării și radicalizării islamiste a turcilor rămași la periferia acestor societăți dezvoltate, în “pungi de autoizolare” în care cad pradă cu ușurință propagandei și manipulării anti-occidentale a grupurilor radicale islamiste.

*

Observația privind conturarea a două Turcii, antagonice politic și cultural și tot mai distanțate ca valori, opțiuni fundamentale și punți de legătură, nu este nouă. De la protestele masive din Parcul Gezi din centrul Istanbulului, din mai-iunie 2013, trecând prin numeroasele reacții de împotrivire din marile orașe la tendințele autoritariste ale regimului Erdoğan din ultimii ani, istoria recentă a acestei țări importante de la confluența Europei cu Orientul Mijlociu nu este altceva, în fapt, decât reflectarea unor transformări profunde și complexe din interiorul societății turce, al traiectoriei tensionate și explozive spre ceea ce am numit, în articole din anii trecuți, Turcia post-kemalistă.

Referendumul privind trecerea la regimul prezidențial autoritarist a adâncit falia dintre cele două facțiuni ale societății, dintre Turcia liberal-occidentală din marile orașe cu conexiuni și deschidere spre Vest și Turcia autoritarist-islamistă. Cea de-a doua se dovedește majoritară la vot, atrasă de discursul naționalist, anti-occidental precum și de perspectiva islamizării politice și legislative a țării. După aproape 100 de ani de kemalism forțat, promovat de armată, poliție și justiție, dar care nu a reușit, iată, să pătrundă în țesutul profund al Turciei, și după o lungă încercare de integrare în Uniunea Europeană, țara este întoarsă acum, treptat, cu fața spre Islam și spre discursul politic de tip oriental-autoritarist al lui Erdoğan. Post-kemalismul și islamizarea politică a Turciei lui Erdoğan vor reprezenta o mare problemă, atât internă, pentru stabilitatea societală a Turciei, cât și externă, pentru relațiile Ankarei cu Uniunea Europeană și chiar cu NATO.

Legăturile politice ale regimului de la Ankara cu Uniunea Europeană s-au rupt iremediabil, cel puțin atâta timp cât Erdoğan va rămâne la putere. Adio, ridicarea vizelor și noi negocieri “pe capitole” cu statul-candidat la integrare aflat, dintr-o dată, pe continentul asiatic! Să ne temem așadar pentru soarta Acordului Turcia-UE privind limitarea migrației ilegale.

Din păcate, nu mai e nimic de făcut nici de către pro-europenii din Turcia, nici de către statele conciliante din Uniunea Europeană care, cu doar câțiva ani în urmă, se declarau susținătoarele integrării europene a Turciei, inclusiv România. Personal, nu cred însă că pe termen lung Erdoğan va avea de câștigat de pe urma acestui referendum, și nu cred că va rezista la putere până în 2029, așa cum par să indice noile calcule ale eventualelor mandate prezidențiale obținute în baza noii Constituții. Turcia se va tulbura curând, intens și profund, iar forțarea și maximizarea puterii, care pare să-i fi reușit pe moment, i se va întoarce în figură, ca un bumerang. Domnia lui Erdoğan va lua sfârșit mult mai repede decât își închipuie tabăra victorioasă de acum. O lege nescrisă a politicii face ca cei care par la început slabi și vulnerabili să reziste mai mult decât s-ar crede la guvernare, iar cei aroganți și tentați de abuzul de putere, care își aștern lucrurile pentru o domnie confortabilă pe termen lung, care schimbă legi în favoarea lor și fac palate strălucitoare, să sfârșească brusc și neașteptat. În orice caz, de oriunde am privi lucrurile, referendumul lui Erdoğan se va termina prost în planul consecințelor, pentru cei care l-au inițiat. Dar nu fără costuri substanțiale, pentru Turcia și pentru Europa. Mai vorbim, pe această temă, peste câțiva ani…

Între cele două Turcii, cea liberală, pro-occidentală, și cea care este adepta autoritarismului și islamizării politico-legislative a țării, se va instala o stare de conflict profund, prelungit, în care vor alterna fazele de ciocnire deschisă cu cele de tensiune și încordare mocnită. Să ne așteptăm la Breaking News din Turcia, în săptămânile și lunile următoare.

Dar noutatea nu este aceasta. În fond, despre cele două Turcii se vorbea mai demult, ca și despre intrarea în era post-kemalistă a țării, cu toate consecințele geopolitice regionale/internaționale, strategice, militare etc. care decurg de aici. Ceea ce este surprinzător și alarmant este cum au votat turcii din vestul Uniunii Europene, mai precis din țările care formează nucleul dur, precum Germania, Olanda, Franța, Austria, Belgia. Procentul de DA a fost chiar mai mare decât cel din Turcia! Acest vot arată două lucruri simple: că majoritatea turcilor din Uniunea Europeană (probabil, și a altor comunități islamice) nu percep niciun fel de afinități cu țările lor occidentale, de adopție sau natale, deși acestea le-au asigurat un nivel de viață net superior celui pe care probabil l-ar fi oferit Turcia, și că este posibil ca aceste minorități, până acum relativ liniștite în raport cu majoritatea, să se radicalizeze islamic și să devină surse de instabilitate societală, violență anti-sistem și criminalitate, chiar de terorism. V-aș aminti chiar și de speculația care circulă în unele medii că mulți musulmani radicalizați, anti-sistem și anti-UE, ar putea vota duminică în Franța cu lidera extremistă Marine Le Pen.

Este posibil ca radicalizarea turcilor (musulmanilor) din Europa să avanseze în oglindă cu ascensiunea partidelor naționaliste xenofobe din Uniunea Europeană, fără să pot spune neapărat că una este reacția la cealaltă sau invers. Sunt, ambele, la fel de nocive Uniunii Europene. Dar ceva le unește: întoarcerea agresivă și amenințătoare la discursurile identitare (etnice, religioase, rasiale, naționale etc.) care de regulă premerg erele marilor confruntări.

Analiza referendumului din Turcia confirmă, dacă mai era nevoie, că nu suntem într-un moment bun al politicii: nici în Turcia, nici în Uniunea Europeană. Erdoğan a câștigat acum mai degrabă pe ideea că luptă împotriva țărilor europene și Occidentului decât pe argumentele efective ale unui regim prezidențial. Pentru cei care susțin că nu e nimic grav, că și Statele Unite au un regim prezidențial, trebuie spus, fără a intra în detalii, că nu este vorba de același tip de regim politic american bazat pe checks-and-balances, pe controlul și echilibrarea reciprocă între Președinte și Congres, ci de un prezidențialism deșănțat, în care, de exemplu, președintele poate dizolva Parlamentul și convoca alegeri anticipate, ceea ce nu este posibil în sistemul constituțional al SUA. Am dat doar un exemplu punctual, dar mai sunt și altele.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro