Centenarul unui ganditor solitar
omâniei. Și că o oră petrecută la acest salon al cărții este mai profitabilă decât căscatul gurii la circul care ni se servește seară de seară la televizor.
Pentru că pe 8 noiembrie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți gânditori români, Alexandru Dragomir (elev al lui Heidegger între 1941-1943 la Universitatea din Freiburg), am alcătuit, din cele cinci volume ale operei sale publicate postum între 2004-2010, o antologie cu titlul O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire. Dragomir a încercat să gândească întreaga lume pe cont propriu. Nu întâmplător ultima carte pe care am publicat-o, Nebunia de a gândi cu mintea ta, îi este dedicată.
„E dracul gol“, spusese Noica despre Dragomir. Dacă dracul era cel care luase în stăpânire pomul cunoaşterii după cădere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este că, în locul lui Adam, ar fi apucat să muşte din toate fructele interzise. Şi cu toate acestea, în frenezia lui de a înţelege totul era mai degrabă ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă de gândire şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într‑o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.“ Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu. A simţit pur şi simplu că orice tematică imaginabilă în termeni universitari este prea îngustă în raport cu tot ce e de gândit. La 1 septembrie 1979 notează: „Seara se lasă frumos pe încredinţarea mea că nu ştiu să scriu (scriu sec, schematic) şi pe un suflet plin de bucuria că sunt atâtea probleme la care trebuie să te gândeşti şi care stau aici, la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile.“
Judecând după întâlnirile câtorva dintre noi cu el între anii 1985-2000 şi după arhiva lui rămasă până la moartea lui, în 2002, „secretă“, Dragomir a fost un gânditor, unul dintre foarte puţinii pe care i-au avut românii, dacă nu cumva singurul, în cazul în care suntem dispuşi să avem în vedere cu precădere două lucruri: 1) o formidabilă întâlnire la sursă cu cei care gândiseră înaintea sa o problemă; 2) o tehnică a gândirii dobândită în priză directă la Freiburg şi pusă la punct printr-un exerciţiu neîntrerupt (pesemne zilnic) vreme de peste 50 de ani.
În întreaga lui viață, Dragomir a trăit într-o indiferenţă suverană în raport cu faptul de a exista public. Nu primea şi nu aştepta de la nimeni nimic, în nici un caz nu aştepta recunoaştere, care, în absenţa comunicării cu altul şi a publicării, nu avea de unde să vină. Dacă nu ne-ar fi cunoscut pe noi, cei câţiva, cu gândul de a face din noi un debuşeu pentru câteva dintre ideile lui şi un prilej de a gândi cu glas tare, singurătatea gândirii lui ar fi fost perfectă. Mai mult, viaţa şi „faptele sale de gândire“ ar fi dobândit – aşa cum poate îşi dorise – statutul acela incert de existenţă pe care îl au comorile dispărute pe fundul mării şi care, existând oarecum, nu mai există de fapt pentru nimeni. În fond, tot ce s-a întâmplat cu el după moartea lui – în primul rând cele cinci volume care au apărut între 2004 și 2010 – reprezintă povestea unui naufragiu ratat. Pentru o dată la români ne aflăm, cu Dragomir, în ontologia lui „a fost să fie“.
Ca şi povestea lui Noica retras la Păltiniş, povestea lui Dragomir retras în tranşeele gândirii în timpul comunismului pune problema drumurilor pe care un intelectual le are la dispoziţie atunci cînd nu vrea să recurgă la singurul drum oficial acceptat: acela care sfârşeşte printr-un dialog obedient cu puterea. Altfel spus – şi în termeni dramatici – povestea lui Dragomir răspunde la următoarea întrebare: cum poţi să-ţi împlineşti un destin care este incompatibil cu lumea istorică în care trăieşti? În caietul din 1997, pe coperta căruia Dragomir a scris Vraişte, la pagina 14 – sub titlul Dictatul din somnul-trezie de după prânz, 23 aprilie –, se aflăurmătoarea poveste:
Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune.“ Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.“ Al treilea spune: „Eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam.“ Dumnezeu îi aude şi le spune: „Ce căutaţi voi aici? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.“ Şi Dragomir îşi încheie povestea visului de după prânz cu aceste cuvinte: „Am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit‑o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici un răspuns.“
Câteva „mostre aforistice”
din O teză de doctorat la Dumnezeu
Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.
*
Sunt cărţi bâzâie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi‑picior-în-cur, cărţi-şoc, cărţi-amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.
*
Copii cu obraz de porţelan, fete cu obraz de livadă şi bătrâni cu faţa de ogor arat.
*
Când îţi mor cei dragi începe egoismul de a trăi.
*
Viaţa e un joc cu reguli neştiute, a cărui miză eşti tu însuţi.
*
Alţii sunt de vină. Alţii n-au dreptate. Alţii sunt păcătoşii. Alții sunt proștii.
*
Remuşcarea este memoria morală.
*
În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.
*
Bătrânii locuiesc în ruinele vieţii lor.
*
Este ceva stătut în orice cler. Prin instituţie şi profesionalizare. O lipsă de prospeţime în credinţă, un transfer al credinţei de la individual la instituţional.
INTERVIURILE HotNews.ro