Cercetarea în 2021: moarte clinică

Introducere

A fost o vreme când curgeau destul de mulți bytes pe acest site și pe altele pe tema cercetării din România. Acum s-a trecut în starea de repaos aproape total, cu câteva excepții despre care vom discuta în continuare. Ca aspect general, se pare că cercetarea din România nu mai interesează pe nimeni; nu numai pe guvernanți, care au probabil alte priorități, pandemia de combătut și alte lupte intestine de purtat, dar nici societatea în general nu pare a mai dori să afle ce se mai cercetează și mai ales ce NU se cercetează și din ce motive la noi în țară. Motivul pentru care scriu aceste rînduri este că-mi doresc, pentru colegii mei și pentru mine, câteva sfaturi despre ce să facem în continuare, dacă este cazul să ne reorientăm spre alte domenii cât încă mai putem. Aceasta știind că, dacă în momentul de față cele câteva zeci sau (să spunem) sute de promotori ai cercetării – adică persoane care au ceva cultură și rezultate, capabile să propună noi subiecte și să conducă grupuri de cercetare – dezertează din sistem, putem să îngropăm acest domeniu liniștiți.

Resursa umană, în mod tradițional pe ultimul loc

Situația este cumva similară cu aceea a mult lăudatei industrii românești din “Epoca de Aur”. Multă lume l-a criticat pe Petre Roman că ar fi afirmat că industria românească este un morman de fiare vechi. Dar hai să fim serioși: vorbeam de capacități industriale dezvoltate hei-rupistic în anii 1970 cu importuri masive de tehnologie, care ulterior au devenit “asimilări” și unde a lipsit partea de întreținere și upgrade în deceniul care a urmat, marcat de economii drastice la toate nivelurile. Publicul larg ar trebui să reușească să facă analogia dintre o capacitate industrială și un automobil: oricât de performant ar fi acel automobil inițial, dacă nu-i efectuezi la timp reviziile și micile reparații, dacă nu-i schimbi uleiul și filtrele de exemplu, va deveni fier vechi în cele din urmă. Și, chiar dacă-l întreții cum se cuvine, nu te poți aștepta ca peste 20 de ani să aibă performanțe similare cu acelea din momentul inițial. Și în niciun caz comparabil cu modelele noi. La fel, mașinile-unelte se uzează, se decalibrează, sculele trebuie înlocuite, reactoarele chimice se mai crapă, sistemele de reglare se mai strică – și aceasta fără a vorbi de faptul că, în tot acest timp, tehnologia nu stă pe loc, apar noi mașini-unelte, materiale, compuși, scule, proceduri mai performante și mai ales automatizate, la care nu aveam acces în starea de izolare economică la care eram constrânși de conducerea de partid și de stat. Deci, industria aceasta pe care o regretă mulți (cei care suspină în fața Mall-urilor ridicate pe locul acestor uzine defuncte) chiar era spre sfârșitul ciclului de viață.

Ce n-a realizat multă lume era că la momentul respectiv țara dispunea de un alt asset pe care societatea îl neglija complet: specialiștii. Mai precis, “intelectualitatea tehnică”, și ea dezvoltată (totuși) heirupistic în anii comunismului. Chiar dacă fabricile erau pe ducă, exista know-how și oameni cărora, dacă li s-ar fi dat posibilitatea, ar fi readus pe linia de plutire măcar o parte din mastodonții aceia energofagi și cu productivitate scăzută. Dar pe vremea aceea se striga pe străzi “moarte intelectualilor” și “noi muncim, nu gândim”. Falimentul treptat și închiderea economiei i-a determinat pe cei mai mulți din intelectualitatea tehnică să emigreze, iar pe cei rămași să se apuce de altceva. Când, după aproape 20 de ani, după intrarea în Uniunea Europeană, s-a pus problema refacerii unor capacități de producție similare, s-a intrat în paradigma actuală a lipsei specialiștilor. Încercați chiar și acum să găsiți un sudor sau un sticlar bun, sau un inginer tehnolog, sau un biochimist cu experiență.

Probabil că același lucru este pe cale să se întâmple acum și în cercetare. După intrarea în Uniunea Europeană, s-a deschis accesul la finanțările din fonduri structurale și au fost achiziționate multe echipamente la nivelul de performanță al momentului. (Câte chiar s-au folosit, și mai ales cât timp și cu ce rezultate, este altă poveste.) Acum aceste aparate au depășit mijlocul duratei de viață, multe necesită întrețineri și reparații, care – unele din ele – nu prea pot fi amânate. Specialiștii care au învățat să lucreze cu ele simt din plin demotivarea autorităților și a societății de a mai finanța cercetarea și în curând își vor căuta de lucru prin alte locuri. Iar, după un ciclu de 4–5 ani de subfinanțare cronică, atunci când cineva va dori revigorarea acestor capacități, nu va mai avea nici cu cine, nici ce să repună în funcțiune. Ceea ce s-a întâmplat sau, mai degrabă, ce refuză să se întâmple în 2021 va conduce, dacă nu se iau chiar în momentul acesta măsuri urgente, la demantelarea cuasi-completă a cercetării din România, care a avut câțiva ani în care, totuși, s-a apropiat cât de cât de nivelul elitei mondiale, cel puțin în anumite domenii.

Înghețul total

S-a creat un nou Minister al “Cercetării, Inovării și Digitalizării” (MCID), deci prima intenție a fost bună. În Programul de Guvernare s-au avansat niște proiecții financiare decente spre mulțumitoare pentru domeniu pînă în anul 2024. Din păcate, nici pînă în momentul de față acest nou Minister nu este funcțional, nu are organigrama aprobată, nu are dreptul să primească și să distribuie fonduri [1]. Situația este de așa natură încât nici pentru proiectele multi-anuale (de exemplu, cele câștigate în competițiile anterioare) nu s-a deschis finanțarea. Institutele Naționale nu au cum supraviețui fără Finanțarea Nucleu, care și ea este pe bază de proiecte multianuale și unde a fost, totuși, un fel de competiție atunci când s-a lansat programul actual. (Faptul că în etapa finală a acelei competiții sumele au fost decise comisia de “specialiști” din minister nu tocmai corelat cu evaluările tehnico-științifice efectuate de specialiștii adevărați nu le-o poate imputa nimeni INCD-urilor.) Nu se întreabă nimeni din ce trăiesc acum aceste institute, acești cercetători? Unele institute au linii de credit, dar pentru multe s-a terminat și această posibilitate. S-au acordat “pe hârtie” și “pe sprânceană” niște fonduri pentru Instalațiile de Interes Național, în tradiționala lipsă de transparență a acestui mecanism de finanțare.

Ca lucrurile să fie clare, din câte știu, până în momentul de față Guvernul nu a vărsat niciun leu cercetării. Dacă mă înșel, m-aș bucura să fiu contrazis.

Situația este de așa natură încât, dacă nu se deblochează de urgență funcționarea MCID (de urgență însemnând în maxim o săptămână), cu toate intervalele necesare punerii în mișcare a noului mecanism, multe institute vor intra în incapacitate de plată, vor acumula datorii la buget, cu toate consecințele ulterioare. Dacă se vrea desființarea lor, atunci măcar să ne-o spună guvernanții de pe acum. Dar să nu mai vină ulterior cu pretenții că domeniul cercetării din România rezolvă problema alfa, sau beta, sau omega. (À propos, ați mai auzit ceva de vaccinul românesc anti-Covid de la Timișoara?).

Mai multe detalii administrative găsiți în Ref. [1].

Competiții viciate

Faptul că ultima competiție de “Proiecte de Cercetare Exploratorie” a fost profund viciată este recunoscut, în mod surprinzător, chiar de raportul CNCS pentru 2020 [2]. La “aspecte pozitive” sunt fix 9 rânduri, la “aspecte negative” sunt aproape 6 pagini. Cred că relevantă este experiența personală, cu un proiect plasat spre coada clasamentului (83 puncte) la secțiunea Fizică. La CV-ul directorului de proiect, mi s-a reproșat numărul redus de citări ale articolelor listate (60 fără autocitări) și faptul că ar fi publicate în reviste modeste. Toate cele 10 articole fiind în reviste din Q1 și la toate subsemnatul fiind autor corespondent unic (Și toate în domeniul proiectului.). Primul clasat la aceeași secțiune de Fizică a listat 4 articole la care era autor principal, dintre care numai 2 în Q1 și numărul total de citări era 16. Mai vreți? Mai spun. Mi s-a reproșat că nu am conferințe invitate, dar în pachetul de informații spunea în mod clar că trebuia să listezi numai “prelegeri invitate” la universități din top 500 și, deci, le-am listat numai pe acelea. Oricum, nu era loc pentru vreo listă de conferințe invitate și aici părerea mea strict personală este că în Fizică primești invitații la conferințe în momentul în care ai o vizibilitate prin publicații peste un anumit nivel, deci punctarea suplimentară a conferințelor invitate nu face decât să puncteze suplimentar ceea ce ai demonstrat deja prin publicații. În ceea ce privește proiectul propriu-zis, am “beneficiat” de o evaluare de vreo 4 rânduri care se putea aplica la orice tip de proiect, din orice domeniu, nu apărea nicăieri măcar vreo referire la vreo noțiune din fizică.

Am colegi cărora pentru proiecte de cercetare fundamentală li s-a reproșat că nu au specificat TRL-ul la care vor ajunge, sau că nu și-au propus depunerea de brevete pentru proiecte de tip PD, care finanțează o singură persoană. Adică revenim la inventatorul singuratic, geniul neînțeles, des întâlnit în narativul pentru public despre cercetarea de la noi? Iar alte exemple sunt detaliate în Raportul la care m-am referit anterior. Să terminăm într-o notă pozitivă: faptul că aceste lucruri au fost spuse în raportul oficial al CNCS ar putea fi un prim semn de dezghețare a situației.

Vă invit, de asemenea, măcar pe colegii fizicieni, să aruncați o privire asupra proiectelor care au obținut finanțare și asupra listei Comisiei de Fizică a CNCS. Dacă găsiți aceleași corelații pe care le-am găsit și eu, îmi puteți scrie și pe acest site, și în privat.

Competiția aceasta NU s-a contractat încă și poate că ar fi cazul că se reia procesul de evaluare.

Principii mari și ambiții mici

A făcut o oarecare vâlvă lansarea, sub denumirea pompoasă de “aplicare a principiului lui Haldane” o inițiativă a unor colegi de a demara un proces pentru înființarea unui Consiliu unic de cercetare, care să se ocupe de fondurile alocate în regim de competiție. Sub acoperirea numelui laureatului Premiului Nobel pentru Fizică din 2016 care enunțase ideea ca distribuirea fondurilor pentru cercetare să fie decisă chiar de cecetători, fără imixtiuni din sfera politicului, inițiativa stipula aplicarea acestui procedeu și la noi. Inițiativa a avut o susținere modestă (150 de semnatari în urmă cu o săptămână), probabil, și din cauza percepției că ar fi dorința câtorva de a desființa actualele comitete și comiții ca să se așeze ei la butoane. Când formulezi o asemenea inițiativă, trebuie să realizezi și contextul social și național. România este țara unde, cu mult înainte să se strige “moarte intelectualilor” sau “noi muncim, nu gândim”, s-au consacrat exprimările de tipul “ridică-te tu ca să mă așez eu” sau, încă și mai înainte, “cine împarte parte-și face”. Vezi și penultimul paragraf din secțiunea anterioară. Colegii mergeau mai departe și propuneau transpunerea în legislația românească a unei organizații de tipul National Science Foundation (NSF) din Statele Unite. Nu știu dacă NSF este chiar un model de urmat, deoarece și în Statele Unite există grupuri de influență, mainstream, în care, dacă nu te integrezi, ești cam mort. Pe de altă parte, NSF nu gestionează totalitatea fondurilor de cercetare din (încă) cea mai mare putere economică a lumii. În discuțiile pe care le-am purtat, mi-am exprimat convingerea că inițiativa “Haldane” este doar un fel de sfert de reformă, întrucât mi s-a spus clar că “ei” (promotorii) nu-și doresc să reformeze în vreun fel nici funcționarea INCD-urilor sau a centrelor de cercetare din Universități, nici Programul Nucleu, nici finanțarea de excelență din universități, nici Instalațiile de Interes Național. Ori, după părerea mea, reforma ar trebui să fie totală, ar trebui să fie un proces mai amplu și mai de durată, ceea ce figurează (dar numai cu titlu de intenție) în Programul de Guvernare.

Pe scurt, procesul ar trebui să dureze vreo 2–3 ani cel puțin, ar trebui să se indentifice evaluatori externi, nume solide din fiecare domeniu, să fie plătiți corespunzător, iar de evaluarea lor chiar să se țină cont fără vreo imixtiune din partea altor foruri. Unele INCD-uri au beneficiat de asemenea echipe de evaluatori în 2012 și cred că de multe ori rezultatul acestor rapoarte de evaluare a determinat schimbări de paradigmă, identificarea de puncte slabe, măsuri care chiar au fost luate. Din păcate, acea evaluare nu a fost complet unitară, alții “beneficiind” de echipe de evaluatori mult mai “prietenoase” (și locale, fără prea mulți specialiști din afară), pe urmă s-a trecut totul în standby până prin 2015, după care s-a decis că toți sunt premianți și s-a mers mai departe.

În așteptarea acestui proces amplu și de durată, ca să nu sucombe de tot cercetarea și să mai avem pe cine evalua, ar trebui deblocat urgent sistemul actual, conform cu legislația în vigoare și cu obligațiile Autorităților Contractante privind proiectele multianuale deja începute. În paralel, se poate porni și procedura de evaluare, cu autorități din străinătate și toate bunele practici necesare.

Divide et empera

Așa agonizantă cum este acum, cercetarea românească se canibalizează copios. Am dat mai înainte exemplul grupului de presiune “Haldane” care-și caută dușmani imaginari cu care să se răfuiască (persoane retrograde în categoria cărora am senzația că l-au inclus și pe subsemnatul). Asociația Ad-Astra mai iese periodic cu câte un comunicat de tipul “să fie bine ca să nu fie rău” [5], probabil dorind să se impună și ei pe post de partener de “butonat”. Ar trebui să reia acum acel apel din prisma faptului că situația este mult mai gravă, că fără deblocarea urgentă a funcționării acestui nou Minister ne va prinde jumătatea anului înainte să putem începe să încasăm ceva bani din proiectele în curs și să putem și face ceva cercetare.

O dihonie care nu se potolește decât sporadic este aceea între Universități și Institutele Naționale. Cercetătorii din INCD-uri se simt extrem de vexați de câte ori vreun potentat local afirmă “adevărata cercetare se face în Universități”. Bine zic ei, și Max Planck, și Fraunhofer, și CNRS, și CNR sau CSIC sunt tot universități? Personalul de cercetare din universități (cu grade didactice și/sau numai grade de cercetare) spumegă împotriva finanțării Nucleu de care beneficiază INCD-urile, care, în opinia lor, sunt bani nemeritați. Din când în când se mai bagă câte un băț prin gard și cele două tabere se răstesc copios una la cealaltă.

Nimeni nu realizează că adevăratul conflict ar trebui să fie între cei muncitori și cei care trag chiulul, sau între cei care obțin rezultate și cei care numai le simulează. Sau, mai simplu, între competenți și incompetenți. Iar atât competenți, cât și incompetenți, există și în Universități, și în INCD-uri, și în Institutele Academiei Române, probabil că și în privat. În loc ca echipele competente, indiferent de proveniența lor, să se coalizeze împotriva imposturii, a falsificatorilor de rezultate, a plagiatorilor (etc. etc.), ei participă la această canibalizare de rău augur. A existat o vreme când se finanțau foarte multe proiecte de Parteneriate (în PN1, PN2, mai puțin în PN3), plus proiectele Complexe (PCCE, PCCF), unde parteneri din ambele tabere lucrau foarte bine împreună și obțineau rezultate interesante. În absența de noi competiții, fiecare se concentrează pe puținele resurse sigure disponibile și, în mod evident, percepe orice încurajare de către decidenți a taberei adverse ca un atentat la bucățica lui de pâine. De exemplu, se vorbește uneori până la paroxism de evaluarea INCD-urilor, dar nimeni nu spune un cuvânt despre evaluarea colectivelor din Universități sau din Institutele Academiei Române. Probabil că în resetarea aceea a sistemului pe care am menționat-o ar trebui să aibă loc o evaluare simultană, pe aceleași criterii, a tuturor entităților de cercetare.

Și mai este o problemă. Tabăra “bună”, a “competenților”, în permanență va consta din persoane destul de ocupate. Fie că obțin rezultate, fie că le analizează, publică, brevetează, fie că trebuie să gestioneze proiecte sau să propună noi proiecte. Tabăra “celorlalți” va avea mult mai multe disponibilități de timp, energie, motivație pentru tras de sfori, întâlniri la ceas de taină, pus țara la cale, trafic de influență și nu intru în mai multe detalii pentru că nu le știu, doar le bănuiesc și – sincer – mă îngrozesc de ce aș putea afla.

Aici cred că aș putea enunța o soluție practică: (i) coalizarea ansamblurilor de grupuri competente pe anumite domenii, care se recunosc reciproc, indiferent de instituția de apartenență; (ii) izolarea treptată a celor incompetenți; (iii) identificarea vectorilor de agitat spiritele, persoane, organizații sau instituții care întrețin starea de “dihonie”; (iv) cristalizarea unei mase a personalului de cercetare onest, muncitor și care poate face ceva în țara aceasta – iar aceștia ar putea propune și susține inițiative de reformare, având și credibilitatea necesară. Lupta nu va fi deloc ușoară.

Ce se mai întîmplă pe la ELI–NP?

Cu scuzele de rigoare, am lăsat la urmă proiectul-fanion al cercetării românești, “laserul de la Măgurele”, care în 2019 și 2020 marca premieră mondială după premieră mondială. Nici din partea aceasta, cel puțin din punct de vedere științific, nu se mai aude mare lucru. Trec peste afirmații de anul trecut cum că din anul acesta se va începe montarea sursei de radiații gamma. Sau că zona de 100 TW este operațională și s-au început primele experimente reale. Pe site-ul facilității nu mai apar noutăți de la simpozionul din decembrie care s-a lăsat cu tragerea câtorva pulsuri de 10 PW (presupunând că durata pulsului este de ordinul a 25 fs, ceea ce încă nu m-am lămurit cum se determină).

După demiterea mult incriminatului capo di tutti capi al ELI–NP și al celui mai mare institut din țară, Acad. Nicolae V. Zamfir, restul echipei de la ELI–NP a rămas cam neschimbat, doar directorul tehnic a devenit director de proiect. Partea bună ar fi că în liniștea care s-a așternut, bunul simț fizic al (sper) multora ca mine n-a mai fost agresat de zgomote media de tipul “tratăm cancerul, Covidul, deșeurile nucleare” sau realizarea teleportării, sau sarabanda de premii Nobel care se vor lua din simplul fapt că există această facilitate.

Din punct de vedere administrativ, excluderea României din CERIC, consorțiul de cercetare creat pentru a gestiona noii centre de cercetare din cadrul proiectului ELI (cel mare, care includea toate cele trei facilități) continuă în pas alert, mai nou țării noastre i s-a oferit (sau cere ea, nu mi-e prea clar) un statut de observator care va fi probabil transformat, ca să ne aline orgoliile mioritice, în cel de “observator fondator” [5]. Partea bună este că nu trebuie să dăm niciun ban pentru funcționarea CERIC. Partea rea este că va trebui să întreținem ELI–NP din fonduri proprii. S-a vorbit de 30–35 milioane de lei, dar cred că mai degrabă suma era în Euro.

Întrebarea care se pune este următoarea: dacă în condițiile actuale de amânare pe termen nedefinit a (sub)finanțării sistemului de cercetare sunt puse în pericol entități de cercetare operaționale, care au produs și produc rezultate de la fundamental la aplicativ și transfer tehnologic (atâta cât este acum), ce șanse de supraviețuire are o infrastructură care până acum a tras doar câteva pulsuri într-o incintă fără prea multe alte dispozitive de caracterizare și care, în afara unor inaugurări pompoase, n-a livrat prea mare lucru până în prezent?

Poate că Guvernul, în loc să se chinuie să aprobe acel Memorandum din care nu se înțelege prea mare lucru, a fi făcut mai bine ca în aceeași ședință să aprobe noua organigramă a MCID și posturile de secretari de stat, pentru ca măcar o parte din sistem să reînceapă să funcționeze.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro