Chibritul, dușul sau scutecele, micile invenții care au schimbat fața lumii

Avionul, racheta, telefonul, televizorul, calculatorul, internetul – ce invenții mărețe, care au schimbat radical soarta omenirii, îmbunătățindu-ne viața!

Pe lângă acestea, însă, și pe lângă multe altele similare, cărora li s-au dedicat monografii, istorii, manuale, albume, există și o lungă serie de mari invenții mici, care au intrat atât de simplu și firesc în viața noastră încât le socotim de la sine înțelese, nu prea le acordăm calitatea de invenții și habar n-avem când, unde și de cine au fost aduse în viața noastră, pe care totuși au ușurat-o în mod semnificativ.

Despre ce produc bebelușii și cățeii

O să-ncep, poate o să râdeți, cu scutecele de unică folosință. Înaintea lor, părinții erau obligați să spele scutecele din țesături de fiecare dată când odrasla lor producea ceva. E copilul tău, nimic nu poate fi scârbos – de altfel, la nivelul de civilizație la care am ajuns azi, stăpânii de câini (e o glumă, de fapt câinii sunt stăpânii) s-au obișnuit să strângă producțiile patrupedelor – dar sigur nu era cea mai plăcută acțiune cu putință.

Azi, nu mai e demult cazul, cel puțin nu în lumea generic numită occidentală. Mai mult, există și scutece pentru adulți, destinate cazurilor de ale căror detalii vă scutesc, dar mai mult ca sigur că le știți.

Victor Mills, așa se numește omul căruia îi datorăm această revoluție. El și-a început cercetările în anii 1950, testând produsul pe un nepot (citiți „Ochi holbați și păr vâlvoi”, cartea lui Trevor Norton, ca să aflați de câte ori în istoria medicinei, în cazuri mult mai dramatice decât acesta, inovatorii și-au testat metodele pe ei înșiși ori pe persoane apropiate).

Așa a apărut brandul Pampers, în timp ce Mills, inginer-chimist, lucra pentru Protect & Gamble. Numele a fost ales pentru că „to pamper” înseamnă „a mângâia/a răsfăţa”.

Abia în 1961, însă, a fost lansat pe piață primul scutec de unică folosinţă, produs care avea să ajungă și în România doar 34 de mai târziu. Între timp, în 1970, riscantul ac de siguranţă a fost înlocuit cu bandă adezivă (velcro/„arici”), iar ulterior scutecele au fost și sunt mereu îmbunătățite.

Având în vedere startul, nu e de mirare că numele comercial a devenit substantiv comun și spunem „pamperși” generic, pentru orice marcă de scutece, așa cum spunem „adidași” sau „a xerografia” pentru toate încălțările de sport, respectiv aparate de copiat.

Apropo, fotocopierea xerografică a fost introdusă de compania Xerox în 1959, înlocuind treptat copierea prin verifax, fotostat, hârtie carbon, șapirograf și alte sisteme de multiplicare. La rândul ei, metoda Kodak verifax utiliza transferul imaginii prin difuzie coloidală umedă și a fost brevetată în 1947. La începutul anilor 1990 şi chiar înainte, când foto-copiatoarele erau încă rare în România, se practica copierea prin… fax.

Întâmplări miraculoase

O categorie aparte a marilor invenții mici, de care nu prea ne putem lipsi azi, este a celor descoperite accidental. Iată câteva dintre ele:

În 1839, Charles Goodyear a scăpat din greșeală cauciuc pe o sobă fierbinte cu sulf pe ea și a observat că, în mod surprinzător, cauciucul nu s-a topit, ba chiar s-a întărit. Cinci ani mai târziu, a brevetat cauciucul vulcanizat. Culmea e că a murit sărac, dar Compania Goodyear Tire & Rubber, fondată în 1898, a fost numită în onoarea sa.

Banda adezivă, deja pomenită mai sus, a fost inventată în 1941 de inginerul elvețian Georges de Mestral după o plimbare cu câinele din care patrupedul s-a întors acoperit de scaieți. Lui de Mestral i-a venit atunci ideea să creeze un sistem de fixare pe două fețe, cu cârlige și bucle rigide.

Notițele adezive (post-it) care ne umplu exteriorul frigiderelor, birourile și chiar ecranele computerelor (acum și în varianta digitală) au fost inventate din în 1968 de chimistul Spencer Silver, care încerca să creeze un adeziv puternic, obținând în schimb unul foarte slab, dar sensibil la presiune.

Multă vreme nimeni nu i-a găsit o utilizare, până când, în 1974, Art Fry, un coleg, membru în corul unei biserici, frustrat că pierdea notițele din partituri, a folosit pentru ele adezivul lui Spencer.

O greșeală genială

Dacă focul a fost una dintre descoperirile majore ale preistoriei, un mod simplu de aprindere a lui a avut de așteptat câteva milenii: primul chibrit, aşa cum îl ştim azi, a fost inventat accidental de John Walker în timp ce efectua un experiment în laborator. El a amestecat sulf și alte substanțe cu un băț de lemn şi ulterior, din întâmplare, a răzuit capătul acestuia pe podeaua de piatră.

Ghiciți ce s-a-ntâmplat. În 1827, Walker și-a prezentat invenția într-o cutie. Bancherul Samuel Jones l-a încurajat să pună bazele unei fabrici în Londra. Produsul a fost numit „Lucifers”, iar succesul chibriturilor a sporit, vai!, popularitatea fumatului.De menționat totuși că un predecesor al chibritului exista încă din jurul anului 577 în China.

În 1956, dr. Wilson Greatbatch a comis o eroare care a dus la una dintre cele mai mari invenții medicale. El încerca să creeze un aparat de înregistrare a ritmului cardiac, dar, în loc să facă asta, dispozitivul producea impulsuri electrice.

Nu i-a trebuit mult lui Greatbatch ca să-și dea seama că asta ar putea ajuta inima să mențină un ritm normal, prin aplicarea de mini-șocuri care să ajute la pomparea sângelui și contractarea mușchilor cardiaci. Așa s-a născut, doi ani mai târziu, primul stimulator cardiac implantabil (pace maker). A durat doi ani să-și rafineze dispozitivul și să primească un brevet.

Călcătoria Familiei Flinstone

Mai în glumă, mai în serios, tatăl meu spune că una dintre cele mai mari invenții din istoria omenirii este dușul. Extrem de simplu, nu?, mai ales că există și în natură. Dar nu prea poți aduce în casă nici ploaia, nici cascadele, mai ales dacă ai pretenția ca apa să poată fi și caldă.

Ei, bine, primul duș modern a fost brevetat în 1767 de către William Feetham, un producător de sobe din Ludgate Hill, Londra. Dușurile timpurii din zilele noastre erau alimentate de o pompă manuală și foloseau, ca și cele de acum, mai puțină apă decât o baie.

Belive it or not, strămoșul fiarelor de călcat datează din Epoca de Piatră. Era – ați ghicit – din piatră și era folosit pentru îndreptarea pieilor și blănurilor. În secolul 18 apare fierul de dintr-o placă groasă de metal și un mâner, care deci se încălzea separat.

Ulterior, a fost perfecționat, devenind o cutie de metal umplută cu cărbuni, iar mai târziu cu combustibil: benzină, kerosen, alcool, gaze naturale, carbură de acetilenă și chiar grăsime de balenă. Primul fier de călcat electric a fost inventat de Henry W. Seely în 1882.

Pentru cine-i inelușul

Nu se cunoaște inventatorul primului tirbușon, probabil prin secolul 15, dar în Anglia anului 1676 Worlidge vorbește în cartea sa „Treatise on Cider” despre un obiect care extrage dopul din sticlele de vin. Primul care îl patentează, și anume în 1795, este preotul (!) Samuel Henshall.

Există și mini-tirbușoane, destinate sticluțelor de parfum prevăzute cândva cu mini-dopuri, iar în Muzeul Recordurilor Românești din București puteți vedea, între celelalte 30.000 (sic!) de tirbușoane de aici, puteți admira unul fabricat din materiale care s-au aflat vreme de 656 de ani în Podul Londrei, înainte ca acesta să fie demolat în 1833.

Ideea de conservare a mâncării altfel decât prin sărare sau afumare i-a aparţinut bucătarului francez Nicolas Appert, primul care a reuşit să conserve carne şi legume la borcan, în 1810, dar brevetul pentru conserve metalice a fost obținut pe 25 august 1810 de către comerciantul britanic Peter Durand.

Din momentul în care s-a trecut de la borcan la cutie, evident că aceasta trebuia deschisă. La început a fost cuțitul, până când în 1858 americanul Ezroy Warrenor a brevetat primul deschizător de conserve, format din două lame: cea ascuțită deschidea cutia, iar cealaltă, boantă, ținea deschizătorul pe marginea conservei.

De-aici a mai fost doar un pas până la doza de bere. Un prim test de piață a fost făcut în Richmond, Virginia în 1909, de către o companie americană care producea cutii de aluminiu, în 1963 a fost lansată prima cutie cu inel (care însă scotea capacul cu totul) de către Fabrica de bere din Pittsburgh, iar în 1975 a apărut prima cutie de bere cu capac fix și inel, produsă de fabrica Falls City din Louisville, Kentucky.

Legenda spune că la mijloc a fost, din nou, o întâmplare, mai exact o greșeală: în 1960, Ermal Fraze, managerul unei mici fabrici de unelte din Ohio, s-a enervat cumplit, la un picnic, constatând că și-a uitat acasă desfăcătorul de cutii. El s-ar fi întors acasă, unde a muncit toată noaptea la un sistem ușor de deschidere a dozei, născându-se astfel pull tab-ul de azi.

Ca să vezi ce face omul pentru o bere. Mult mai calm decât Fraze, ciobanul român ardelean ieșit la o bere în oraș, și-a scos brișca și a înfipt-o în capacul dozei.

• Bade, i-a zis careva râzând, vezi că are un ineluș!
• Șezi blând, a zis ciobanul, inelușu-i pentru ăi care n-au brișcă!