China și Rusia sau rivalitatea naturală și cooperarea incidentală

”China a fost mereu și este și acum implicată în proiecte dezvoltate în regiunile estice ale Rusiei. Avem parte de beneficii unice datorate poziției geografice. China și Rusia sunt mari vecini și avem legături politice strânse…Relațiile chinezilor cu rușii au fost în toate timpurile la nivel înalt.”[1]

Xi Jinping, discurs Forumul Economic al Estului, Vladivostok, septembrie 2018

Fondat de Vladimir Putin în 2015, Forumul Economic al Estului, găzduit de Universitatea Federală a Orientului Îndepărtat din Vladivostok, l-a avut pentru prima dată printre participanții de nivel înalt, așa cum menționează agenția națională chineză de știri Xinhua, pe președintele Chinei, Xi Jinping[2].

Așa cum ne-au obișnuit politicienii în general, iar liderii autoritari întotdeauna, fac declarații care iau în răspăr adevărul (zilei ca și pe cel istoric) de fiecare dată, pentru că există la această categorie de lideri deformația de a considera că adevărul și realitatea sunt categorii de filozofie-politică perfect manipulabile, în conformitate cu obiectivele de moment.

Realitatea pe care atât Xi Jinping, cât și Vladimir Putin preferă deocamdată să o oculteze în privința relațiilor sino-ruse are (i) o dimensiune istorică: Rusia și China s-au aflat foarte aproape în anii ′60 ai secolului XX să se angajeze într-un conflict pe care părțile nu excludeau să-l rezolve cu arma atomică; respectiv (ii) o dimensiune contemporană: rivalitatea dintre cele două puteri nu a dispărut și nu are cum să dispară, este doar ținută sub obroc.

Teza articolului meu este aceea că Rusia și China sunt aliați de conjunctură cu un inamic comun – SUA – convenabil celor două regimuri conduse de lideri ambițioși ca Vladimir Putin și Xi Jinping; dar viitorul lor natural este confruntarea. Cele două regimuri autoritariste găsesc astăzi convenabilă cooperarea, remodelând împreună peisajul global într-o formă favorabilă pragmatismului și indiferentă cu destinul popoarelor: o lege a junglei ridicată la rang de comportament global.

FOARTE SCURTĂ ISTORIE

Să ne oprim prima dată la conflictul sino-rus din anul 1929, legat de administrarea căii ferate a Chinei de Est/Manciuria (cu o lungime de 1179 de mile), construită cu banii Imperiului Țarist și care, după ce comuniștii au preluat puterea în Rusia, a făcut obiectul unui Tratat internațional, încheiat în 1924, ce prevedea dreptul Rusiei sovietice de a păstra personal administrativ care să gestioneze această cale ferată.

Respectiva cale ferată era râvnită și de Japonia, ca de altfel întreaga Manciurie, dar la Congresul de la Washington, dintre 1918 – 1920, nu a reușit să convingă actorii internaționali participanți asupra legitimității pretențiilor sale, în principal datorită energiei cu care China a protestat și mai puțin datorită poziției adoptată de Rusia comunistă.

Până la urmă, președintele chinez Chiang Kai Shek a decis că, după campania sa militară care i-a permis controlul asupra întregului teritoriu al Chinei, inclusiv asupra Manciuriei, a venit timpul să-și asume și controlul administrației Căii ferate a Chinei de Est, pentru a culege în întregime veniturile pe care le aducea exploatarea sa.

Chinezii au arestat întreg personalul rus, inclusiv pe directorul general Emșanov, cu toții fiind deținuți pentru câteva luni la Herbin, unde administrația căii ferate își avea sediul central. Rușii au adus trupe la frontieră și, aproximativ două luni, au existat negocieri, în parte mediate de Germania. Oferta chineză a fost aceea de eliberare a prizonierilor ruși în schimbul păstrării controlului căii ferate. Moscova, desigur, nu a fost de acord.

Deși chinezii aveau în zonă circa 300 de mii de soldați, aceștia erau slab echipați și antrenați, astfel că, la finele lunii august, când Armata Roșie a atacat pe două fronturi cu doar circa 20 de mii de soldați, rezistența pe care au întâmpinat-o nu a fost una serioasă. Acțiunile militare au făcut loc unui haos generalizat, în care rușii și-au recuperat oamenii și materialul rulant, apoi s-au retras, iar manciurienii au rămas să sufere jafurile și represiunile indisciplinatei armate a lui Chiang Kai Shek.

În deceniul șapte al secolului trecut, când China era condusă de Mao Zedong și Rusia de Leonid Breșnev, cele două puteri, ambele deținând deja arme nucleare, au intrat într-un conflict militar pentru un motiv obscur, dar care avea în fundal o rivalitate neascunsă între China și Rusia privind controlul asupra mișcării comuniste internaționale.

Mai exact, încă din anul 1961 liderul chinez Mao Zedong l-a acuzat pe liderul sovietic Nikita Sergheevici Hrusciov că a abandonat principiile comunismului și că prin acțiunile sale nu face altceva decât să pregătească slăbirea mișcării internaționale comuniste și capitularea sa în fața forțelor capitalismului imperialist.

Formal, conflictul – despre care nu s-a vorbit absolut deloc public în lagărul comunist – a pornit de la o dispută de frontieră pe fluviul Ussuri și a vizat controlul unei insulițe de pe acest fluviu, controlată de grănicerii ruși, pe care o numeau Damanski, iar chinezii Zhenbao. Chinezii au atacat prima dată acest avanpost al grănicerilor ruși în martie 1969, iar rușii au răspuns militar în forță câteva zile mai târziu, alungându-i pe chinezi.

După alte cinci luni de permanentă hărțuire ostilitățile s-au reluat și părțile au început discret să-și mobilizeze forțele armate[3]. Armata Roșie avea de partea sa o covârșitoare superioritate tehnică și tehnologică în timp ce chinezii dețineau superioritatea convențională (numărul trupelor era covârșitor mai mare). Cum ambele părți dețineau arma atomică, nu au ezitat să amenințe că o vor folosi. SUA au urmărit cu preocupare derularea conflictului, dar Richard Nixon a decis să nu intervină.

Până la urmă, în septembrie 1969, adică la patruzeci de ani după conflictul pentru Calea ferată din Manciuria, rușii și chinezii și-au încheiat conflictul de frontieră cu un acord de încetare a focului. Oficial între cele două puteri comuniste nu se întâmplase nimic. Dar relațiile au rămas rupte până după moartea, în 1976, a lui Mao Zedong și s-au reluat la un nivel de normalitate doar după ce, în 1991, Boris Elțîn a cedat Zhenbao chinezilor.

COOPERAREA ECONOMICĂ MUTUALĂ: HARTA AMBIȚIILOR ȘI REPERELE PRAGMATISMULUI

Figura 1

Sfârșitul de secol XX ne-a lăsat moștenire un aranjament global pe care atât China, o mare putere ajunsă a doua economie a lumii (încă insuficient de puternică militar, dar făcând progrese constante și în această direcție) și privind spre viitor, cât și Rusia, care încearcă, privind spre trecut, să recâștige puterea și influența fostului imperiu comunist, îl contestă cu tot mai mare putere.

Cheia aici este că, deși parteneri de parcurs, China și Rusia nu pot fi parteneri pe termen lung, ci doar non-amici sau chiar inamici, iar antecedente există. În primul rând, nu pot fi parteneri pe termen lung două puteri de acest tip:

– inegal dezvoltate economic și militar;

– una privind spre un trecut (Rusia) pe care cealaltă (China), ce privește îndreptățit spre viitor, nu îl vede cu ochi buni;

– ce au un subiect teritorial în dispută (figura 1), chiar dacă problema este trecută sub tăcere absolută, aneantizată momentan atât la Moscova, cât și la Beijing (din motive diferite).

Într-adevăr, Siberia, cu resursele sale imense, va fi în viitor subiectul concret de dispută dintre cele două puteri, indiferent de pretextul declarat. Cel mai probabil chestiunea va începe să fie pusă acut de cele două părți undeva după anul 2050, pentru că dacă China își menține actualul ritm de creștere, va intra într-o criză acută de resurse în maximum treizeci de ani.

Tabelul 1

Cu o populație de zece ori mai mare decât a Rusiei, dar cu un teritoriu de aproape două ori mai mic, China are o densitate a locuirii de aproximativ douăzeci de ori mai mare (tabelul 1). Având oarecum în vedere aspecte ca cele din figura 1 și tabelul 1, Robert D. Kaplan publica în The New York Times o analiză[4] asupra aspectelor relativ paradoxale ale relației dintre China și Rusia, atât de apropiată astăzi, dar predestinată să sfârșească într-un diferend. Dintre aspectele pe care Robert D. Kaplan a ținut să le sublinieze, vreau să consemnez și eu aici câteva:

(i) Scopul real al Chinei este să domine Eurasia, ceea ce înseamnă ca, în timp, va evacua implicit Rusia în categoria puterilor mâna a doua;

(ii) China și Rusia sunt despărțite de o graniță de peste 4.100 de kilometri, o interminabilă pădure de mesteceni care separă Estul îndepărtat al Rusiei de Manciuria, frontieră ce a fost în fine stabilită formal cu acordul părților abia în ultimul deceniu;

(iii) În puține zone ale teritoriului este Rusia atât de vulnerabilă ca în Estul îndepărtat. Populația etnic rusă în Siberia este de abia șase milioane. Etnici chinezi se mișcă liber continuu în această zonă plină de resurse, la care China, de altfel, râvnește. De altfel, regiunea în cauză a fost în mare parte obținută de Rusia țaristă de la China în secolul XIX, profitând de criza dinastiei Qing;

(iv) China a evacuat practic Rusia din Asia Centrală. În ultimul deceniu China a devenit principalul jucător energetic din zonă, prin Corporația Petrolieră China National. Banii chinezi circulă în întreaga zonă și finanțează o nouă infrastructură a rețelelor de transport de energie electrică, punând astfel bazele planului chinez al Drumului Mătăsii.

One Belt, One Road, programul expansiunii economice și politice mondiale al Chinei, este și nu prea un aspect despre care se poate spune că întărește cooperarea dintre Rusia și China. Într-o interesantă analiză publicată de revista The Diplomat[5],se constată că cele două puteri tatonează încă foarte atent modul în care să abordeze generoasele oferte puse pe masă de Beijing[6].

Nargis Kassenova, profesor la Universitatea KIMEP din Alma Ata/ Kazahstan, citată de The Diplomat, crede că părțile sunt în tatonare, pentru că Rusia și China încearcă să-și tempereze una celeilalte ambițiile în Asia Centrală. Deocamdată se pare că Rusia încearcă să controleze cumva ofensiva capitalului chinez în zona sa proximă, negociind prin intermediul Uniunii Economice Eurasiatice.

În toamna anului 2018, premierul Dimitri Medvedev s-a deplasat la Beijing pentru a XXIII-a reuniune a premierilor Chinei și Rusiei și a avut convorbiri detaliate cu premierul chinez Li Keqiang, care la finalul negocierilor a ținut să sublinieze faptul că: ”China va acționa sinergic pentru a acomoda inițiativa One Belt, One Road cu obiectivele Uniunii Economice Eurasiatice.”

Problema, așa cum observă Nargis Kassenova, este însă aceea că statele din zonă (iar Kazahstan este doar un exemplu) au nevoie de sprijin pentru a putea dezvolta diverse proiecte economice vitale pentru economiile lor, și cum Rusia nu este capabilă să le ofere acest sprijin, în mod natural ele se îndreaptă către China, care poate să acorde asistență financiară, și-a construit formatul prin care să o facă doar că, deocamdată, nu vrea să provoace Rusia.

La o concluzie oarecum similară a ajuns și Gregory Shtraks[7], de la Universitatea din Washington, care observă că în mai 2018 s-a semnat acordul dintre China și Uniunea Economică Eurasiatică, despre care agenția de știri Xinhua acredita că: ”creează un cadrul legal solid pentru afacerile ce intenționează să coopereze și un mediu în care să o poată face predictibil”, doar că în realitate este absolut neclar rostul efectiv al respectivului acord.

În martie 2017 Uniunea Economică Eurasiatică a pregătit o listă de 39 de proiecte prioritare pe care le-a propus spre dezvoltare în cadrul programului One Belt, One Road, listă ce nu a fost dată însă publicității – ceea ce în sine este problematic pentru un mediu de afaceri sănătos.

S-a speculat că printre proiectele propuse s-ar regăsi: (i) calea ferată China – Europa, (ii) calea ferată de mare viteză Moscova – Kazan sau calea ferată dintre China și Uzbekistan, trecând prin Kîrgîstan, doar că lipsa de progrese în orice direcție nu face decât să întărească concluzia că tatonările vin din neîncredere, drept pentru care sunt preferați pașii mici, pentru că nici China și nici Rusia nu-și doresc acum să lase impresia că optează pentru o altă logică decât aceea a cooperării.

ȘI UN COROLAR AL COOPERĂRII: ORIENTUL MIJLOCIU

Figura 2

Mă gândesc că nu v-ați fi așteptat ca într-o analiză de geopolitică globală să întâlniți o imagine ca cea din figura 2, dar vă asigur că prin analogie veți înțelege imediat la ce anume vreau să mă refer. Ideea mi-a venit citind recenzia cărții Tripla Axă: Relațiile Iranului cu Rusia și China, recomandată de Vienna Center for Disarmament and Non-Proliferation și scrisă de două cercetătoare de la King’s College London – Dina Esfandiary și respectiv Georgetown University – Ariane Tabatabai[8].

Ei bine, dacă reușiți să vă imaginați sistemul resort-greutate din imagine ca fiind în echilibru și reprezentând relațiile SUA cu Orientul Mijlociu, mergeți puțin mai departe și faceți exercițiul de a vizualiza cum, în mandatul președintelui George W. Bush, cineva trage puternic resortul în jos, după care, în mandatul președintelui Barack Obama îl eliberează brusc și sistemul intră într-o oscilație serioasă apoi ușor, ușor pare că reintră în echilibru, după care apare Donald Trump care trage de resort aleatoriu pentru că nu-i pasă dacă mai reintră sau nu în echilibru.

Cele două cercetătoare formulează ipoteza descrisă vizual mai sus după cum urmează: (i) cele trei țări (Rusia, China și Iran) sunt extrem de pragmatice în proiectarea intereselor lor naționale în cadrul sistemului internațional; ori tocmai abordarea pragmatică și stricta compartimentare a relațiilor dintre ele permite o atât de robustă cooperare economică, politică și militară, deși structural ar putea oricând să ajungă la o confruntare (ii) în schimb SUA a încercat mereu (și cu Iranul în deceniul șapte și opt din secolul trecut și în prezent) abordări foarte apropiate cu guvernele cu care cooperează în regiune, hrănind astfel impresia că de fapt intervine în politicile interne și ia partea unuia sau altuia dintre actori în conflictele din regiune.

O altă evaluare, de această dată a altor două cercetătoare de la Institutul Național de Studii de Securitate din Tel Aviv, Galia Lavi și Sarah Fainberg, conduce la ideea (relativ similară cu analiza de mai sus) că Rusia și China își analizează atent oportunitățile în regiune, în prezent mai cu seamă pe cele la care vor avea acces pe măsură ce războiul din Siria se apropie de final.

În analiza Rusia și China în Orientul Mijlociu: Reapropiere și rivalitate[9], cele două cercetătoare remarcă faptul că Rusia și China, după înghețul relațiilor mutuale de la mijlocul secolului XX, cu toată similitudinea ideologică a politicilor, au reînceput precaut să se reconcilieze în ultimul deceniu al secolului trecut și au traversat trei faze:

(i) dezghețul gradual;

(ii) tensiunea din cooperarea în domeniul militar din 2006;

(iii) luna de miere, care a debutat în 2013 și pare să continue.

Dar reconstrucția Siriei, estimată la circa 250 de miliarde de dolari SUA, reprezintă pentru Rusia și China un premiu mult prea promițător pentru a-și permite să-l lase din mână. În opinia celor două cercetătoare israeliene, capacitatea economiei Chinei este covârșitor mai mare decât cea a Rusiei și, în mod normal, face din această țară principalul actor ce poate profita de nevoia de reconstrucție a economiei Siriei.

Chiar dacă, cel puțin teoretic, anvergura Chinei poate stârni animozitate la Moscova în privința colectării roadelor implicării în conflictul sirian, este puțin probabil totuși ca părțile să dea curs rivalității și să intre într-o logică a disputei.

Mai degrabă, cred Galia Lavi și Sarah Fainberg, cooperarea dintre Rusia și China în reconstrucția Siriei va fi amiabilă și tocmai din această cauză de natură să încurajeze anumiți actori, inclusiv Siria, să câștige forța de care au nevoie pentru a se întoarce apoi împotriva Israelului.

Soluțiile la o atare perspectivă, pentru Israel, nu sunt foarte multe. Cele două cercetătoare sfătuiesc însă guvernul să fie atent la dialogul multilateral cu China și Rusia și să încerce să introducă aici și SUA ca pe al patrulea actor, pentru a evita cele mai negative perspective.

Nu doar Tel Aviv-ul manifestă îngrijorări legate de perspectivele cooperării dintre pragmaticele Rusia și China în regiune ci, pe cât se pare, chiar și Teheranul are reținerile sale. O analiză a publicației turce Hurriet Daily News[10] crede că dialogul de securitate organizat de Iran în septembrie 2018, la care au fost invitați decidenți ai agențiilor de securitate din Rusia, China și India și îndreptat formal împotriva politicilor SUA, prin crearea Cadrului de securitate și cooperare în Eurasia, marchează de fapt și o subtilă reorientare a politicii externe a Teheranului:

(i) politica Privește spre Est a fost ideea fostului președinte iranian Mahmud Ahmadinejad, care s-a străduit serios să creeze un front anti-SUA comun cu Rusia și China;

(ii) Hassan Rohani însă, mai ales după denunțarea unilaterală de către SUA a JCPOA[11], a identificat o altă soluție care ar putea fi numită Preferabil Estul față de Occident, și care aduce și India alături de China (competitorul său regional natural) și Rusia.

DESPRE COOPERAREA MILITARĂ SINO-RUSĂ

Vremurile se schimbă, iar istoria conflictelor militare dintre Rusia și China pare astăzi dată uitării. Manevrele militare din Estul Rusiei – exercițiul internațional Vostok 2018, se pare unul dintre cele mai mari de după al doilea război mondial – însumând aproape 300 de mii de soldați, au implicat inclusiv acțiuni militare comune ruso-chineze în poligonul Tsugol.

După manevrele militare Zapad 2017, desfășurate în Belarus în cea mai mare parte, după un scenariu clar (potrivit analizelor specialiștilor NATO) de invazie pe direcția Vest – Nord-Vest, Vostok 2018 nu a ridicat mai puțină preocupare la NATO și Pentagon, iar acțiunile comune dintre militarii ruși și cei chinezi au fost unul dintre motive.

Liderii militari occidentali se întreabă foarte serios care sunt motivațiile manevrelor comune ruso-chineze într-o zonă foarte apropiată de cea în care părțile s-au confruntat în urmă cu cincizeci de ani și o parte din răspuns l-au primit de la un general de Stat Major al Armatei de Eliberare a Chinei[12] – Shao Yuanming:

”Armata rusă are o vastă experiență în conducerea efectivă a operațiunilor de luptă în condiții reale și o puternică capacitate de luptă. Pentru noi este extrem de folositor să învățăm de la Armata rusă acest tip de experiențe atât de valoroase.”

Mai problematic este să înțelegem de ce Rusia lui Putin și-a invitat rivalul de altă dată să ia lecții valoroase de la propria armată, în condițiile în care China a recuperat serios decalajul tehnologic față de vecinul său, iar rivalitatea poate izbucni oricând. Este adevărat că deocamdată Vladimir Putin și Xi Jinping afișează o relație foarte apropiată, la nivel personal chiar, în timp ce SUA imprevizibilului Donald Trump, cel care vorbește cu seninătate de posibilitatea retragerii din la NATO[13], joacă un convenabil rol de inamic comun.

După reluarea relațiilor dintre Rusia și China, Beijingul a văzut o oportunitate interesantă în parteneriatul cu Moscova în probleme legate de dotarea cu tehnică militară de nouă generație a Armatei de Eliberare, mai ales că Uniunea Europeană tocmai denunțase contractele cu China, în urma represiunii din Piața Tiananmen.

În 1993 s-a semnat un prim acord, pentru cinci ani, între China și Rusia, pentru livrarea de materiale și tehnică militară și, în curând, partea chineză a devenit cel mai mare client al industriei de profil a Rusiei. Lecțiile istoriei au folosit mult părților așa că, în iulie 1994, ministerele apărării din cele două țări au semnat și un acord destinat evitării/gestionării oricăror (potențiale) incidente de frontieră.

În 1999, China a reușit să semneze un contract trilateral cu Rusia și Israel, în valoare de circa 1 miliard de dolari SUA, pentru achiziția de avioane militare produse în comun de cele două țări. În 2004 Rusia a blocat însă un contract de vânzare de aparate de zbor militare de tip Su-35 și Tu-22M în urma unui diferend privind producția în China a modelului Su-27SK (Shenyang J-11, după denumirea chineză).

Optica chineză, inclusiv în producția militară, este aceeași: dezvoltarea propriei tehnologii militare de ultimă generație prin accesul la tehnologia militară a deopotrivă a partenerilor și rivalilor săi (Rusia nu face excepție). Beijingul vrea să susțină cu propria industrie militară toate nevoile Armatei de Eliberare, dar și să devină un important jucător pe piața internațională, concurând marii producători actuali. Aceste exigențe sunt stipulate în Cartea Albă a Apărării Chinei, elaborată în anul 2015.

Vostok 2018 a fost până la urmă un excelent prilej pentru China să demonstreze că obiectivele din Cartea Albă a Apărării încep să fie atinse și politica în cauză să dea roade. Cu o săptămână înainte de Vostok 2018, China mai fusese implicată, alături de India, Pakistan și Rusia în alte manevre militare de amploare, sub auspiciile Organizației de Cooperare de la Shanghai[14], denumite Misiunea de Pace 2018.

Pentru o armată ca aceea a Chinei, care nu a mai fost implicată cu trupe în niciun conflict major din deceniul opt al secolului trecut, când a sprijinit Cambogia împotriva Vietnamului ocupant, era important să transmită semnalul că este perfect capabilă să desfășoare acțiuni de luptă terestre și din aer în conformitate cu cerințele moderne, alături de o altă armată, cum este cea rusă, care în ultimii ani și-a testat trupele în condiții reale din Georgia și Ucraina până în Siria[15].

Un raport al US – China Economic and Security Review Commision, din martie 2017, denumit ”China – Russia Military-to-Military Relations: Moving toward a higher level of cooperation”, anticipa cu acuratețe[16] evoluțiile ce pot fi observate de doi ani încoace în cooperarea militară dintre China și Rusia. Conform raportului:

”…China și Rusia par să facă pași înainte pentru un nivel tot mai ridicat al cooperării în materie de apărare. Sunt trei domenii de cooperare în care se vede creșterea nivelului și intensității cooperării, reflectând legăturile tot mai strânse dintre părți, și anume exercițiile militare comune, cooperarea în materie de dezvoltare de tehnică militară și intensificarea contactelor dintre militari.”

Americanii, în urmă cu doi ani, considerau totuși că există încă destulă neîncredere înrădăcinată între ruși și chinezi, ceea ce impune totuși ca între părți cooperarea să nu evolueze întratât încât să se coordoneze cu adevărat pe toate planurile în materie de securitate; de exemplu să semneze acorduri de asistență militară care să vizeze un răspuns comun într-un potențial conflict cu o terță putere.

Foarte probabil anul 2019, așa cum a început, ne va permite să evaluăm dacă și această ultimă ipoteză se confirmă sau nu. Pentru că, așa cum arată lucrurile acum, sub conducerea lui Xi Jinping, China pare tot mai nerăbdătoare (contrar culturii sale tradițional precaute) să-și încerce mușchii într-o confruntare deschisă. Rămâne de văzut cine va fi prima victimă aleasă și ce va face Rusia atunci.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Simplificând puțin, dar fără nicio exagerare în fond, ceea ce aduce astăzi China și Rusia împreună în primul rând este faptul că autoritarul Xi Jinping învață de la Vladimir Putin tot ceea ce este necesar pentru ca, în viitor, China să aibă abilitatea și capacitatea de a acționa similar în plan internațional, punându-și uriașul potențial în evidență. Cred că pentru Rusia această perspectivă ar trebui să fie tot atât de preocupantă cum este și pentru SUA, Uniunea Europeană sau vecini ca India, Japonia ori Vietnam.

În același timp, așa cum se poate vedea în aceste zile și în Venezuela, asocierea Rusiei cu China nu oferă speranțe privind contribuția lor comună la un viitor al cooperării globale din care popoarele să profite; dimpotrivă, poate că dacă cineva va avea de profitat, atunci aceia vor fi liderii autoritari în căutare de sprijin exterior în lipsa legitimității în interior.

După cum se știe, Nicolás Maduro, președintele venezuelean care și-a adus țara în sapă de lemn, a reușit printre altele să se mențină la putere după ce criza prețului petrolului, ce a debutat în 2015, a amputat serios veniturile statului din vânzarea petrolului venezuelean cu sprijinul Rusiei și a banilor Chinei.

În ultimii zece ani China a oferit Venezuelei împrumuturi de circa 50 de miliarde de dolari SUA, ce ar trebui rambursate în petrol venezuelean, doar că la Caracas problema nu este doar aceea că a scăzut prețul petrolului, ci și că a scăzut producția de petrol la jumătate[17]. Normal, de altfel, în lipsa investițiilor; și cine să mai investească într-o țară condusă de o dictatură ineptă decât cei interesați să scormonească în cuiburile de viespi, adică…Rusia și (ups!) China.

Venezuela oferă de câțiva ani unul din cele mai triste spectacole de decădere ale unei națiuni mândre sub bocancii unor dictaturi de tip stalinist, cu suport militar, care i-au determinat pe oameni să-și ia lumea-n cap și să emigreze în Columbia și, mai departe în alte țări ale Americii de Sud sau până în Statele Unite ale Americii.

În tot acest timp singura preocupare a lui Nicolás Maduro este să se mențină la putere (mai ales după ce Parlamentul l-a propus președinte interimar pe Juan Guaido, lider al opoziției), să respingă ideea de a organiza alegeri libere anticipate și să acuze o conspirație condusă de SUA că lucrează pentru a-l debarca de la putere, deși este legal ales și poporul îl iubește (poate ați mai auzit undeva aceste cuvinte).

Ca să ne reîntoarcem la alianța Rusia – China, în privința Venezuelei este de remarcat modul în care și-au distribuit rolurile, și anume:

(i) Rusia și-a asumat apărarea militară a regimului lui Nicolás Maduro, chiar și cu riscul de a se afla efectiv la originea declanșării unui război civil în Venezuela. În 10 decembrie 2018, aterizau în Venezuela două bombardiere strategice rusești TU 160, însoțite de un avion de transport AN 124 și un avion de linie IL 62[18].

Formal, aceste capabilități militare rusești participau la manevre comune cu armata venezueleană. Cum nimeni nu a crezut cu adevărat că demonstrația de forță rusă este altceva decât un semnal transmis Americii de Sud și SUA că la Caracas guvernul e protejat de Putin, Washingtonul a înăsprit tonul și a trecut la amenințări, care în cele din urmă au trimis bombardierele înapoi în Rusia.

Dar, odată cu recunoașterea tot mai largă a legitimității președintelui interimar desemnat de Parlament, a ieșit la iveală faptul că Moscova mersese mai departe trimițând la Caracas trupe (evident, similar cu Siria și Donbas, mascate sub însemnele Companiei private de securitate Wagner), cu scopul declarat de a intimida capii armatei și a-l apăra pe Nicolás Maduro și pe apropiații săi.

(ii) Formal, China declară că nu are nicio intenție să intervină militar în apărarea guvernului actual de la Caracas, dar respinge în același timp orice susținere politică pentru opoziția democratică, considerându-l pe Nicolás Maduro ca fiind legitim.

Xi Jinping nu stă însă cu mâinile în sân. Poziția Chinei favorizează poziționarea în forță a Rusiei, care a devenit sub Putin bătăușul mondial, și bagă mâna în visterie pentru insolvabilul Maduro. Astfel, în timpul unei vizite pe care Nicolás Maduro a făcut-o la Beijing în septembrie 2018, Xi Jinping i-a promis orice ajutor este necesar regimului său și a anunțat deschiderea unei noi linii de creditare de 5 miliarde de dolari SUA[19].

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro