Cine se teme de Muzeul Dictaturii Comuniste? Din nou despre despre anti-anticomunism

Niciun om de buna credinta nu are motive sa se indoiasaca de necesitatea unui asmenea muzeu. El tine de aproprierea istoriei, de respectul pentru memoria victimelor, de confruntarea cu un trecut traumatic fara de care democratia romaneasca ramane vulnerabila si lipsita de credibilitate. Sigur, putem discuta filosofia unul asemenea Muzeu, putem avea puncte de vedere diferite legate de periodizari,de metodologia muzeologica, de logistica, de accentul pe represiune,pe institutii ori pe viata cotidiana (desi, la urma urmei, si acolo tot despre represiune era vorba, doar ca mai voalata, mai putin atroce).

Andrei Plesu a scris acum cateva saptamani in “Dilema Veche” un patrunzator articol in care analiza o inutila galceava legata de ceva ce tine de iesirea din anormalitate si de intrarea in normalitatea memoriei democratice. Sunt unul dintre cei care pretuiesc in cel mai inalt grad Memorialul de la Sighet, o opera de o valoare istorica si morala inestimabila. Dar nu vad de ce n-ar exista un Muzeul al Dictaturii Comuniste chiar in Capitala, preferabil intr-un loc cat mai accesibil, unde sa poate fi vizitat zilnic de elevi, studenti, turisti, oameni care au trait ori n-au trait acele timpuri.

Intre un Muzeul al Dictaturii Comuniste la Bucuresti si Memorialul de la Sighet eu unul vad o relatie de complementaritate, de solidaritate morala si intelectuala. Un Muzeul al Totalitarismelor, cum sugereaza distinsul intelectual critic, doctorul Ion Vianu, imi pare ca nu face suficienta dreptate nici memoriei dictaturii comuniste, nici celei a Holocaustului. Holocaustul, cum demonstreaza istoricul Vladimir Solonari intr-o recenta carte intitulata “Purifying the Nation” (Woodrow Wilosn Center/Johns Hopkins University Press,2010) a fost pregatit de ideologiile extremiste de dreapta, inrudite cu mitologiile naziste.

Dictaturile fasciste din Romania, cu consecintele lor genocidare care trebuie condamnate fara echivoc, au durat intre septembrie 1940 si august 1944.

Comunismul in Romania, inspirat de ideologia bolsevica, a durat patru decenii si jumatate, a apucat sa creeze ceea ce putem numi o anti-civilizatie, ori o pseudo-civilizatie. Mostenirile ei le intalnim la fiecare pas, persistente si nocive.

Institutiile, metodele si scopurile sale revendica un spatiu muzeistic autonom, nu o comasare intr-un univers omogenizant in care ambele orori ar apare in chip continuu si teleologic, ca fiind parte a aceluiasi proiect revolutionar utopic. Cand Lucretiu Patrascanu a scris “Sub trei dictaturi” nu a anticipat-o pe cea de-a patra, careia avea sa-i cada el insusi victima. Muzeul Dictaturii Comuniste la aceasta se refera.

La un regim liberticid, eliticid, monopolist, autocratic si genocidar instalat la putere de catre o putere straina prin incalcarea flagranta a oricaror reguli democratice.

Fiecare dintre aceste dictaturi a avut originile sale ideologice, dinamica si scopurile proprii, arhitectii sai, iar a le pune laolalta risca sa duca la evaporarea specificitatii lor. Dar propunerea este cat se poate de legitima si nu vad vreo ratiune de a nu o discuta in chip calm si onest, fara apriorisme inutile.

Oricum, nu m-as grabi sa includ intr-un asemenea loc de memorie dictatura regala. Autoritara, desigur, dar totalitara? Se poate compara cenzura lui Carol cu aceea a lui Chisinevschi? Sunt unii care spun ca ar fi necesar un Muzeul al Socialismului, imprumutand si chiar cautionand modalitatile de auto-descriere ale defunctului regim. Este o eroare, cred, intrucat ideologia totalitara nu era nici pe departe una a socialismului democratic al unor Titel Petrescu, Ion Flueras, Iosif Jumanca, martiri ai ideii socialiste intemnitati de comunisti (ultimii doi au pierit in Gulagul romanesc).

Ce-ar insemna, de pilda, un muzeu al “societatii socialiste multilareal dezvoltate”? Sa-i cerem sprijinul lui Dumitru Popescu in calitate de curator? Ori lui Ion Traian Stefanescu, fost prim-vicepresedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste? Ori dulaului Dulea, daca mai traieste?

Cei mai enervati insa de ideea Muzeului sunt anti-anticomunistii, in special cei din zona unui neo-marxism provincial, frivol, steril si sententios.

Sa-l lasam de-o parte pe Ion Iliescu, el nu are cum sa nu figureze cumva chiar in Muzeu. Dar de unde aceasta iritare a unor oameni care nu ar avea ratiuni de identificare cu un regim politienesc, logocratic si axiofob, de ce aceasta reactie de respingere a unui demers care abia a demarat? Ce-i deranjeaza de fapt? De ce se tem? Este doar o inocenta fronda, o manevra a epatarii menita sa-i aduca in prim-plan? Unul dintre ei, poate cel mai activ, imi scria acum cativa ani cum a citit cutremurat memoriile Nadejdei Mandelstam.

Ce s-a intamplat cu acea cutremurare interioara? S-a pierdut in vartejul polemicilor politice efemere?

Public mai jos fragmente dintr-un articol pe acest subiect scris de Sever Voinescu in “Dilema Veche” (numarul din 8-14 septembrie 2011), o replica eleganta si ferma la aceste eforturi de a submina nu doar ideea Muzeului, ci intreaga abordare care considera dictatura comunista din Romania ca lipsita de legitimitate si opusa legii, deci criminala, pe intreg parcursul existentei sale.

Muzeul si anti-anticomunsitii

de Sever Voinescu

“O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie.

Nu pentru că, aşa cum spun unii şi alţii, tinerii nu ştiu nimic despre comunism – nu cred că lecţiile de istorie se mai pot ţine în muzee. Ci pentru că întregii societăţi româneşti i-ar face bine să privească adînc într-o oglindă care-i devoalează ascunzişurile sufletului şi caracterului, iar Muzeul Comunismului, dacă este făcut cu sensibilitate şi cu devoţiune pentru adevăr, va fi o asemenea oglindă.

(…)

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro