Când esențialul se află în altă parte

Cu puțin timp în urmă, într-o librărie, atenția mi-a fost atrasă de o carte. Avea pe copertă mutrișoara unui pisoi portocaliu ascuns în iarbă, ai cărui ochi albaștri priveau enigmatic cititorul. Cam sceptic, am început să răsfoiesc volumul. Am fost surprins să descopăr că nu era un roman ușurel.

Scriitorul descrie povestea unui tânăr agent imobiliar de succes, a cărui viață începe să se desprindă în mod neașteptat de planificările carierei (Thomas Leoncini, Bărbatul care voia să fie iubit și motanul care s-a îndrăgostit de el, Humanitas, 2024). Întâlnirea cu un cumpărător neobișnuit – dispus să dubleze suma cerută pentru casa pusă în vânzare –, o discuție despre introspecție și atenția față de prezent, apoi tot felul de mesaje scrise pe bilețele, pe care Christian, eroul nostru, va continua să le primească neașteptat, dar mai ales întâlnirea lui cu un pisoi încep să-i clatine tânărului certitudinile și, implicit, strategia bunăstării.

Autorul (care are treizeci și opt de ani) vorbește pe limba tinerilor. Dovedind bună cunoaștere a generației on-line, dar și a succesului contabilizat exclusiv în cifre, el nu uită să includă în roman fragilitatea ființei, irosirile și, mai ales, complicata povară care amenință orice realitate interioară. „Ajungem să avem obsesia inconștientă a ecranului” – spune Christian –, „ne uităm dacă am primit vreun mesaj sau dacă e vreun comentariu care ne privește, dacă cineva, undeva, se gândește la noi sau dacă a dat de înțeles public c-ar avea nevoie de noi. Cu alte cuvinte, ne asigurăm ca nu cumva să pierdem ocazia de a ne simți importanți sau utili”. Intriga romanului tocmai îmi oferea o pildă despre forța răscumpărătoare a vieții.

O lectură întâmplătoare în preajma Paștelui îmi apărea ca un exercițiu spiritual. Soarta nedeslușită a războiului din țara vecină, debandada societății, mediocritatea cu sonoritățile ei fatale, sărăcia și nesiguranța oamenilor nu sunt poveri obișnuite. Sensul sărbătorii într-o lume chinuită, împărțită între dorința nemăsurată a divertismentului și teama de pierderea echilibrului interior, se retrage tot mai mult în fața freneziei confortului și a distracției. Or viața nu „se întâmplă” doar atunci când pofta de paradă ne vădește mizele deșarte sau când ne anesteziază sufletește prin indiferență, de îndată ce problemele încep să dea năvală.

Credința și bucuria pascală, de netăgăduit pentru faptul că toți oamenii sunt copii ai lui Dumnezeu – temă la care, ne place sau nu, Isus revine cu insistență –, reprezintă mult mai mult decât conformismul religios și gustul îndoielnic față de o anumită idee (ostentativă) de tradiție. Cuvintele, alegerile și viața lui Isus – Cel „vinovat” că Paștele e sărbătoare! – sunt temeiul în care se articulează existența de credință și nu decorul festivist al autosuficienței naționale!

Abia după pandemie, mi-am dat seama că omul credincios nu e chemat să facă lucruri bune fiindcă i-ar fi mai comod sau ar găsi mai ușor cheful de a le împlini. Binele nu se primește de la sine, nu se obține doar prin forțele proprii, iar dacă ne ajunge din urmă, merită să fim recunoscători, fiindcă – într-un fel sau altul – el ne este acordat. Toate lucrurile de valoare ale vieții ascund prețul unui sacrificiu. Dacă alegem să ne concentrăm atenția asupra evlaviei de paradă, însuflețiți de emoții care ne ascund mai degrabă pofta de parvenire, vom crede că avem simțul Providenței numai atunci când o confundăm cu așteptările noastre. De aceea, Evangheliile ne pun în gardă că lui Dumnezeu nu-i plac lucrurile făcute cu zgârcenie și că intrarea în bucuria Paștelui nu se face printr-un bilet greu de obținut ca la petrecerile exclusiviste din lumea VIP-urilor.

Neplăcut surprinși că Isus nu-și întreține popularitatea, nu se ferește și nu fuge din fața criticilor săi, ucenicii nu ajung să pătrundă realitatea jertfei și a crucii. Sunt singurele ocazii în care Învățătorul, obosit de îndărătnicia lor, îi dojenește. Mai târziu, înainte de a fi arestat, îi asigură că: „Nimeni nu-mi ia viața, Eu o dau!” (Ioan 10, 18). A crede în Înviere nu înseamnă, așadar, să ne prefacem că răstignirea n-a avut loc sau că ar fi fost simplă închipuire. –Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro