Când vor ajunge talibanii și la noi?

Suprapunerea imaginilor creează coerențe inevitabile: elicopterul american părăsind Ambasada de la Kabul și cel ridicându-se (cu greu) de pe cea de la Saigon evocă aceeași debandadă și – dincolo de ea – eșecul celei mai mari puteri a prezentului în acțiunea de ”civilizare” (sau de disciplinare) a rebelilor de la marginile lumii. Și totuși, poate că nu aceasta e suprapunerea cea mai elocventă a momentului, ci cea cu Frații Musulmani ieșind la lumină (după 50 de ani de represiune), în agitatul Egipt al lui 2011, ca să ocupe toată administrația civilă și cea cu talibanii intrând, ca într-o promenadă, în toate așezările Afganistanului. Mie acesta mi se pattern-ul: o organizație religioasă (definită ca ”teroristă” sau, în orice caz, considerată adversară a sistemului politic ce tocmai a căzut) iese dintr-o dată din catacombe și investește întreg spațiul public al unei țări. Probabil la fel s-au întâmplat lucrurile și în Iranul lui 1979. Sau în Imperiul Roman, atunci când – în 313 – Constantin oficializează creștinismul.

Uităm mereu acest lucru, dar o religie nu e doar o credință pură, ci și articularea acesteia într-o structură socială. Prin intermediul practicilor comune de manifestare a credinței, al într-ajutorării, al ritualurilor și a ierarhiei proprii, religia amprentează societatea și îi determină configurații specifice. Așa cum bine știm – din cazul creștinismulului (fie cel vechi, fie cel recent) – persecuțiile nu destructurează aceste rețele sociale bazate pe credința comună, ci, dimpotrivă, le stabilizează, testându-le elasticitatea. Atunci când statul opresor renunță la persecuție, societatea celor ce fuseseră victimele terorii se afirmă – imediat – ca o structură dinamică și expansivă. Atunci când statul persecutor se prăbușește – atrenând destructurarea întregii ordini pe care autoritatea lui (bazată mai mult sau mai puțin pe forță) o menținuse – rețelele religioase imerg ca singura formă de organizare capabilă să limiteze haosul consecutiv colapsului statal. În măsura în care aceste rețele au și o componentă politică/militară, ele devin – automat – noua formă de organizare a societăților în care statul s-a prăbușit. Orecum instinctiv, orice comunitate umană înțelege acest lucru elementar: forma cea mai primejdioasă a violenței e cea a ”războiului tuturor împotriva tuturor” (cum numea Hobbes anarhia ce însoțește războiul civil); ca atare, destul de repede se configurează o tendință de regrupare a populației în jurul formulelor care presupun o ordine (mai ales când stabilitatea acestei ordini e garantată cu argumente militare și/sau religioase).

Îm măsura în care americanii au încercat să cunoască lumea în care s-au implicat atât de masiv după 2001 ar fi trebuit să înțeleagă aceste lucruri. Probabil ceea ce le-a fost cel mai greu să înțeleagă a fost de ce s-a prăbușit atât de rapid – practic fără nici o atingere – statul afgan (în care au investit sume și eforturi considerabile). Răspunsul e foarte simplu: pentru că acest stat nu a existat niciodată. Și nu a existat dintr-o rațiune banală: pentru că modul de organizare al societății afgane (sau somaleze, sau maliene, sau… puneți ce doriți) nu e compatibil cu organizarea statală așa cum o înțeleg americanii sau europenii. Pentru afgani (și multe alte nații ale lumii) forma de bază a societății este clanul sau tribul. La rândul lui, acesta e – în primul rând – o unitate economică, în care se produce cea mai mare parte a necesarului existenței membrilor săi, iar supraviețuirea acestora nu poate fi garantată decât în interiorul acestei familii extinse. Clanurile acestea se pot coaliza (temporar), în vederea unui scop comun (iar coalizarea aceasta presupune anumite ritualuri ale înțelegerii, între care și căsătoriile aranjate), pot fi concurente (pentru pășuni sau terenuri de vânătoare) sau pot fi în relații neutre (de schimb al unor produse, informații etc.). E – cum spuneau postmoderniștii – o structurare rizomială: bazată pe conexiunea orizontală a unor entități autonome, care interacționează contextual.

Orice altă formă de organizare (imperiul, de pildă) e una arbitrară și având la bază monopolul forței pe care-l poate impune cuceritorul. Imperialismul ”clasic” al Orientului (sau al lumii africane) nu seamănă cu cel occidental. E, cum s-a spus, mai curând unul ”tributal”, care le impune clanurilor din teritoriile cucerite plata unui tribut (în natură, bani sau sânge – în caz de război), dar care nu interferează cu formele lor de organizare. Se poate observa că cele spuse mai sus au o limită, și aceasta e islamul. Da și nu. Firește că islamul a amprentat profund teritoriile în care fie prin cuceririre militară, fie prin convertirea de-a lungul rutelor comerciale s-a impus ca religie dominantă. Însă, pe de altă parte, islamul e o religie ”minimalistă” și (relativ) explicită: obligațiile pe care el le impune sunt puține și clare. La aceastea toate se mai adaugă un lucru: islamul constituie referențialul universal al unui imens spațiu, policrom, multietnic și marcat de diferențe georgafice semnificative. Scris el însuși într-o lume structurată în clanuri, Coranul vorbește – percutant – clanurilor care alcătuiesc, în bună măsură, Orientul contemporan nouă.

Universalul nostru este, aproape inevitabil (o vedem bine, de câte ori vine vorba de vize) cetățenia, care trimite la cel care o gestionează: statul modern. Forma de organizare a lumii noastre – care vine deopotrivă din moștenirea imperială a Romei și din prestigiul Bisericii Catolice – este una ierarhică, organizată vertical (pe care, în felul ei, o reproduce fiecare instituție). Pentru ca această organizare să fie cu putință, undeva, în trecut, a fost necesară destructurarea vechilor relații de clan (fie prin forța cuceririi, fie – mai ales – prin imensa depeizare și dislocare pe care a antrenat-o Modernitatea), scoaterea oamenilor din locurile și rolurile imemoriale cu care se identificau și omogenizarea (prin atomizarea și masificarea) lor în metropolele timpurilor noi. Căci ceea ce e propriu structurării ierarhice în care trăim e faptul că – în mod paradoxal – aceasta este flexibilă: deși ierarhiile ca atare sunt stabile, cei care le pot ocupa se schimbă mereu (și nu pe criteriul, imuabil, al nașterii într-o familie/un clan conducătoare/or). Statul modern e, mai mult sau mai puțin, configurația în care fiecare – pe cont propriu (ca individ) – poate accede la locul și la rolul pe care talentele și munca lui i le fac accesibile. Însă, pentru ca acest lucru să fie posibil, omul trebuie să lase în urmă clanul, cu structura lui fixă și cu mulțimea constrângerilor lui (dintre care, indiscutabil, unele confereau multiple avantaje). Sigur, această formulă socială pune și problema vidului dintre statul atotputernic și individul singular (atât de bine descris de Kafka), pe care contemporaneitatea încearcă să o palieze prin diverse forme de asociativitate voluntară. Și – poate dintr-o exacerbare a acestui sentiment – de aici vine tentația permanentă a individului de a contesta puterea statului. Ceea ce – inevitabil – duce la erodarea autorității acestuia.

Mai e un lucru care ne deosebește în chip funciar de oamenii altor lumi: faptul că aceștia, în bună măsură grație dependenței reciproce din formule de supraviețuire comună (precum clanul), trăiesc în orizontul unor narațiuni care constituie pentru ei un liant tare. În măsura în care întreaga lor lume e pusă sub semnul întrebării (de pildă de șocul Modernității) acest liant devine universalul comun, în speță, religia. Orice religie are și o soteriologie, adică o doctrină a mântuirii. Vorbind despre mântuire, adică despre finalitatea ultimă a vieții, religia asumă existența umană din perspectiva sensului acesteia. În orice religie sensul vieții e afirmat în mod cât se poate de clar. Această postulare a unui sens al existenței se împlinește prin ritualurie – mai ale comune – care unifică și decantează experiența, deopotrivă individuală și comunitară. Într-o lume al cărei vector de sens este religia, viața fiecăruia (și a tuturor) se împlinește în măsura adecvării la imperativele credinței.

Toate acestea contrastează, într-un mod cât se poate de marcat, cu felul în care se raportează la ei înșiși și la rosturile lor majoritatea oamenilor din Occidentul dezvoltat. Secularizarea – care s-a dezvoltat constant (în primul rând grație criticii raționale și a științei – începând din secolul XVIII) – face ca religiozitatea să decline permanent, iar în ultima vreme să cunoască o adevărată prăbușire. Însă și ”religiile laice” (socialismul, naționalismul) sunt, de asemenea, într-un regres constant. ”Ideologia” momentului (dacă mai e vreuna) în lumea emisferei nordice e cea a unui hedonism consumerist, centrat pe om, care a încetat a mai fi un in-divid, pentru a deveni un ghem de dorințe și de pulsiuni (adesea antagonice), care se cer imperios satisfăcute. Ultimul ”sens” care ne mai este accesibil este wellness-ul, acceptarea a ceea ce suntem, recunoașterea a ceea ce nu (mai) putem schimba și hipostazierea (grație selfie-ului) clipei ca eternitate (pentru a o anula în secunda următoare). Însă, așa cum bine știa omul antic, dorința nu poate fi luată ca măsură a vieții din simpla rațiune a faptului că ea e, în esența ei, nemăsurată. Astfel se face că, deși trăim – repet, în nordul dezvoltat al planetei – mai bine ca niciodată, dispunem de mai multe posibilități decât oricare dintre antecesorii noștri și avem disponibilitatea (pe care n-a avut-o nici o altă generație) de-a ne ocupa de noi înșine, suntem mai nemulțumiți, mai frustrați și mai anxioși decât oricare din predecesorii noștri din istorie. Nu lucrurile, posibilitățile sau timpul ne lipsesc, ci sensul care să le articuleze în înfăptuiri coerente. Pentru noi sensul s-a subiectivat – e ceea ce ce crede fiecare, în măsura în care nu-i deranjează pe ceilalți. E o credință, nu credința (believe nu faith, croyance nu foi) personală, modelată de context (mai ales de cel al ”noilor media”), schimbându-se mereu (adesea fără a ne da seama), sensibilă la fake news-uri și lipsită de ancora înțelegerii (textelor sacre) sau a ritualurilor (comune).

Toate acestea conturează (literalmente) două lumi diferite: pe de o parte orientalii (deși nu doar ei intră aici): pentru care primează valorile comune (ale clanului, tribului, satului, sau oricărei forme de organizare în care ei se regăsesc), a căror afirmare dă un sens tuturor și fiecăruia și care, în mare, au două tipuri de contact cu celălat: respingerea sau convertirea. Căci sensul pe care-l proclamă ei, dacă e cu adevărat sensul, nu poate fi decât unic. Credința tare e un unificator care relativizează toate diferențele contextuale. De cealaltă parte occidentalii, pentru care primează valorile individului, credințele lui subiective, problemele lui, opțiunile lui și felul în care el articulează – în geometrii variabile – toate acestea. Statul nu (mai) e nimic altceva decât un facilitator al ”dezvoltării personale”. E limpede că, în această ultimă logică, ceea ce primează e – întodeauna – diferența (mergând până la cea a omului în raport cu el însuși) și, evident, toleranța (căci dacă nici un sens individual nu e sensul, atunci toate sunt legitime, în măsura în care nu fac rău). Structura organizatorică a occidentalilor – oricât de impresionantă apare ea în marile ceremonii laice (zile naționale, investiri ale președinților etc.) – e, tot mai mult, una formală, în care persoanele sunt prinse doar sub un aspect al identității lor (și, adesea, nu cel mai important) și în care acționează în comun mai curând din inerție decât din convingere. De partea cealaltă, organizarea de clan e extrem de puternică, deoarece constituie baza supraviețuirii fizice a tuturor (sau a majorității) membrilor tribului. Interesul fundamental al supraviețuirii e cel ce dictează conexiunile clanului cu alte clanuri, intensitatea și durata acestora. În măsura în care, dincolo de existența elementară, mai există și factorul religios, fiecare clan are conștiința legitimității acțiunii lui și pe aceea că nu e singur, ci prins într-o rețea, potențial infinită.

Păstrând, din rațiuni de ”recunoaștere a tradiției locale”, ordinea de clan a lumii afgane, americanii au creat un simulacru de stat în care au inclus, într-o structură verticală (instituțională), oameni pentru care primează conexiunile orizontale (dictate de apartenența tribală). Asta înseamnă, practic, că șeful poliției dintr-un oraș – de pildă – se afla în acea poziție ca un actor într-un rol; aparent era în logica instituțională a statului dorit de americani, în fapt, răspundea în fața șefului clanului căruia-i aparținea (sau coaliției de clanuri ale momentului). Căderea ”statului” afgan – finanțat și susținut militar de americani – a fost fulgurantă, datorită faptului că (la fel ca în orele decisive ale unei revoluții) oamenii au încetat dintr-o dată să mai joace rolurile care le erau prestabilite. Iar faptul că lucrurile s-au petrecut pașnic revine la (trista) realitate(a) că, de fapt, așa au fost întotdeauna în cei 20 de ani, deoarece – probabil – clanurile vor fi decis că simulacrul de stat limitează acțiunea distructivă a ocupantului. Dar, în mod cert, cu excepția câtorva radicali formați în Occident, nimeni n-a crezut în Afganistan în statul creat după 2001.

Ceea ce am văzut în ultimele zile nu a fost doar eșecul celei mai mari puteri a lumii în raport cu o țară înapoiată și săracă, ci – poate mai ales – limita Modernității (pe care, tocmai pentru că ne-am instalat în ea, noi o considerăm inevitabilă). O formă de structurare elementară (clanul) poate rezista, în numele unui sens tare (credința radicalizată) presiunii militare și administrative a oricărei puteri. Și s-ar putea ca aici să fie adevărata problemă a viitorului. E limpede că Occidentul contemporan, cu tehnologia, libertățile și drepturile lui constituie mediul cel mai favorabil al realizării fiecărui om, al posibilității de a-și cunoaște vocația și de-a și-o urmări, schimbând – adesea – registrul preocupărilor, locul de muncă, țara, limba (și, odată cu ele, ceva din identitatea lui). Sensul vieții poate fi pentru el descoperirea a ceea ce poate cu adevărat, realizarea profesională, recunoașterea socială, ascensiunea în ierarhia instuțională, câștigul, consumerismul, celebritatea, casa proprie (mereu reamenajată), weekend-ul și vacanța ca spații ale libertății absolute sau, mai curând decât familia, iubirea (care vine, crește, se termină și, apoi, reîncepe în alte configurații). E o existență din care trebuie-le e tot mai epurat, în favoarea unui joc cu posibilul.

Însă, să nu uităm, lumea aceasta e atât de deschisă și de liberă doar pentru că sensul comun și marile narațiuni care centrau comunitățile (începând cu cea mică a clanului – ca familie extinsă) și-au pierdut puterea și caracterul constrângător. Nu e de mirare că, tocmai pentru că realizarea a devenit atât de accesibilă, ea și-a pierdut o (bună) parte din fascinația pe care-o avea pentru cei de la marginile prosperității. În definitiv, ”pământul făgăduit”, odată călcat în picioare, e un lut prăfos, la fel ca oricare altul. Și orizontul se mută, mereu mai departe. Pentru omul realizat al lumii occidentale el se înfățișează, tot mai mult, sub semnul nostalgiei a ceea ce Modernitatea a surpat pentru a crea prosperitatea: legăturile strânse ale clanului și sensul tare al credinței. Dincolo de concurența inevitabilă a ascensiunii instituționale (care, cel mai adesea, se împlinește cu o poziție fragilă, căci expusă aceleiași logici a concurenței), omul visează la solidaritatea strânsă a marii familii în care fiecare își are locul și rolul său, pe care nimeni nu-l contestă). Și dincolo de multiplele realizări materiale – care devin caduce chiar din momentul obținerii lor (pentru că industria consumului ne oferă mereu altceva) – și se însoțesc de angoase, nemulțumiri și (adesea) ruperea relațiilor, omul vrea sensul plin al unei credințe simple care triumfă asupra tuturor aparențelor lumii acesteia. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro