Competitia Berlinalei s-a deschis cu un film despre homosexualitatea din biserica poloneza

„W imie…”/”In the Name of…” e controversat in Polonia inca inainte de a fi fost vazut. Autoarea lui, Malgoska Szumowska, crede ca va fi respins de Biserica Catolica si de cetatenii conservatori, dar refuza sa i se lipeasca eticheta de „film cu preoti gay”. Competitia celei de 63-a editii a mai inclus in prima zi „de lucru” cele mai recente filme ale lui Gus Van Sant (cuminte) si Ulrich Seidl (mai cuminte ca de obicei).

Curajos pentru Polonia unde tema homosexualitatii e tabu nu doar cand e pusa in relatie cu Biserica Catolica, „W imie…”/”In the Name of…” si-a gasit in Berlin cel mai bun loc pentru lansare. Orasul a devenit la fel de lipsit de prejudecati ca pe timpul Republicii de la Weimar, iar festivalul pe care il gazduieste de 63 de ani a oferit un spatiu tot mai larg filmelor despre minoritatile sexuale – cum se spunea pana mai deunazi.

Un critic cunoscut (nu dau nume) spunea despre „W imie…”/”In the Name of…” ca a intrat in Competitia Oficiala pentru ca nu a mai avut loc in Panorama (sectiunea unde intra, de regula, filmele despre homosexuali.). Fara rautate, un asemenea film realizat in Polonia aproape ca nu mai avea nevoie sa fie si bun pentru a intra in cea mai importanta vitrina a festivalului. Subiectul era cea mai buna recomandare.

Cum editia de anul trecut a fost modesta, Dieter Kosslick, directorul Berlinalei, a facut acum din Competitia Oficiala un melanj de filme semnate de autori cunoscuti cu filme realizate de tineri autori din Estul Europei (printre care si Calin Peter Netzer). Elementul comun pare sa fie la prima vedere capacitatea fiecarui film de a dezvolta o tema sensibila.

Malgoska Szumowska si al ei „film cu preoti gay” s-au bucurat de aplauzele salii la proiectia de presa. „In the Name of…”, care il are in rolul principal pe unul dintre cei mai cunoscuti actori polonezi, Andrzej Chyra, da impresia unui film gandit sa duca o tema grava pe umeri, dar care are un scenariu ca taiat cu barda in momentele esentiale.

Filmul se deschide cu o joaca intre copii la care participa si un tanar retardat. Incetul cu incetul, joaca devine tot mai agresiva si te-ai astepta ca acei copii sa nu-l puna pe retardat doar sa manance furnici, ci si sa il tranteasca cu capul de o piatra.

Exista un nivel de violenta care sustine pe dedesubt, ca o placa incinsa, multe bucati din film. Odată inceputul facut, copiii lasa locul unor adolescenti pe un teren de fotbal si incetul cu incetul aflam ca adolescentii recalcitranti sunt intr-un fel de tabara organizata cu sprijinul bisericii.

Preotul care are grija de ei si care e si preotul parohiei, parintele Adam (Andrzej Chyra), devine un fel de guru al acestor baieti cu probleme (droguri, etc) dar care se intreaba ce cauta un preot imbracat in haine de firma intr-un satuc.

Intentia de a face din erou un tip modern e evidenta. Parintele Adam umbla in blugi de firma, foloseste Skype, face jogging prin padure cu castile in urechi – pare un tip ok, plin de compasiune si fata de nevasta directorului caminului care se da la el, si fata de unul dintre baieti, care vine batut la el acasa si pe care, dupa ce il spala, il lasa sa adoarma peste el.

Nu va trece mult pana sa aflam de ce parintele Adam are insomnii si de ce alearga atat de mult (ca penitenta). Dincolo de curajul de a aborda un asemenea subiect – regizoarea a spus la conferinta de presa ca a plecat de la o stire despre un preot polonez ucis de un tanar -, filmul foloseste o structura nu foarte rezistenta, si e pe cat de declarativ pe atat de voit contondent – cand nu e liric (cand preotul lasa capul pe umarul baiatului de care e indragostit, incepe si muzica.).

Duritatea adolescentilor e de multe ori mimata, nu are taietura dura in mod natural din „Eu cand vreau sa fluier, fluier” (din care filmul pare sa se inspire ca textura.). Psihologic vorbind, e prea rapida trecerea de la seninatatea calma a preotiei la dansul la betie cu portretul papei in brate si de la barbatul stapan pe sine la barbatul care isi suna sora pe Skype in Canada pentru ca are nevoie de sustinere.

„Nu am vrut un film brutal (…), am vrut sa-mi iubesc eroul, nu sa il judec”, a spus regizoarea la conferinta de presa, adaugand ca, la fel, nu si-a dorit un film care sa fie pro sau contra. Interesant ca dupa ce preotul renunta sa mai lupte cu sine si cedeaza in fata iubirii pentru baiatul respectiv (vedem si scena), filmul se termina intr-o nota asumat provocatoare pentru ca ni-l arata pe tanarul respectiv ajuns seminarist.

De ce s-a dorit acest final cand regizoarea a spus ca, in climatul existent in Polonia vizavi de homosexualitate exista preoti care parasesc biserica e o intrebare la care fiecare raspunde singur la iesirea din sala. Judecat ca cinema, si nu ca politica, filmul nu ar avea de ce sa intre in palmares. Dar cine mai face azi abstractie de politica?

Paradisurile pierdute ale lui Ulrich Seidl

Paradise Hope

Foto: berlinale.de

Austriacul a egalat performanta lui Krzysztof Kieslowski, al carui hat-trick „Trei culori” a fost prezentat succesiv la cele trei mari festivaluri de film ale lumii. Dupa ce prima parte a seriei „Paradies”/”Paradise” a fost prezentata anul trecut la Cannes („Paradise: Love”), a doua a mers la Venetia („Paradise: Faith”, de unde a plecat cu Premiul Special al Juriului), iar a treia („Paradise: Hope”) a fost lansata cu surle si trambite la Berlin, unde gurile rele spun ca ar avea sanse la palmares.

Ulrich Seidl avea 90 de ore de material filmat in decursul unui an din care a vrut sa faca un singur film, dar la montaj si-a dat seama ca, pentru a fi coerent, acest film ar fi trebuit sa aiba sase ore lungime. Asa ca a preferat sa faca trei filme pe care sa le construiasca in jurul a trei personaje feminine apartinand aceleiasi familii.

Aceasta ultima parte e fals intitulata „Speranta”. Nu s-a vazut speranta intr-un film de Ulrich Seidl cum nu s-a vazut (inca) apa pe Marte. Intr-un fel de „Lolita” citita din punctul de vedere al unei fete supraponderale, filmul isi plaseaza actiunea intr-o tabara de slabit unde adolescenti corpolenti sunt pusi la treaba de antrenori la fel de antipatici ca cei mai antipatici profesori de sport (basca li se arata si filme despre mancaruri apetisante, si fac exercitii despre cum sa tina ciocolata in gura fara sa o inghita.).

Melanie, o tanara care e in tabara in vreme ce mama ei isi face vacanta in Kenya (parintii sunt divortati, ca ai majoritatii colegilor), se indragosteste de medicul taberei, un barbat la vreo 50 de ani care o si incurajeaza. Seidl isi provoaca spectatorul, dar – surprinzator, isi menajează eroina (si actrita minora), si face ca toate eforturile ei de cucerire sa se opreasca in acelasi punct. Tot ce indrazneste Meli e sa il imbratiseze pe doctor asa cum fiica isi imbratiseaza tatal – fara nimic erotic, doar cu o imensa nevoie de afectiune.

Capitolele relatiei dintre Melanie si doctor sunt punctate de exercitiile pe care adolescentii le fac in tabara, si nu poti sa nu te gandesti ca, dupa ce a filmat conditia umana in cele mai penibile ipostaze, Ulrich Seidl trebuia sa ajunga si la adolescentii obezi. Oare cum le-o fi explicat filmul interpretilor neprofesionisti? „Am dat anunturi in ziare in care spuneam: ‘Cautam fete grase’. Asta a starnit un pic spiritele pentru ca azi nu mai exista ‘fete grase’ ci doar ‘supraponderale'”, a spus Ulrich Seidl la conferinta de presa.

De fapt, acesta e unul dintre cele mai luminoase filme ale cineastului austriac. Interpreta Melanie Lenz a spus la fel, ca este cel mai „bland” din intreaga trilogie. Nu am vazut „Paradise: Faith”, dar „Paradise: Love” era mai antrenant si avea mai multa substanta, ca si cum pentru ultimul film al seriei a ramas putin material si spatiul gol a fost umplut cu adolescentii marsaluind prin tabara. Festivalul Transilvania va prezenta in acest an intreaga trilogie „Paradise”.

Pamantul fagaduintei

Promised Land

Foto: berlinale.de

Pe post de felie de salam intre cele doua filme provocatoare de mai sus s-a aflat vineri „Promised Land”, cel mai nou film al lui Gus Van Sant care se bucura in SUA de un interes minor din partea publicului. Trebuia initial sa fie regizat de Matt Damon, care l-a si coprodus si co-scris impreuna cu John Krasinski – amandoi fiind si interpreti.

Venirea lui Gus Van Sant la carma a fluidificat viziunea cuminte a lui Matt Damon asupra povestii a doi angajati ai unei companii de extractie de gaze naturale (Matt Damon si Frances McDormand) care incearca sa convinga locuitorii unui satuc sa-i lase sa foreze dupa metoda „fracking” (care presupune introducerea de substante chimice in sol care ar polua apa si solul.).

Antrenati de un savant ajuns profesor din pasiune (Hal Holbrook), oamenii nu vor sa isi dea acordul, iar aparitia unui membru al unei asociatii ecologiste le strica complet apele celor doi emisari. Daca personajul lui Frances McDormand isi face meseria fara sa se implice, eroul lui Matt Damon traverseaza o criza de constiinta catalizata de dorinta ca femeia nou intalnita (Rosemarie DeWitt) sa nu creada despre el ca e un „om rau”. (Dar de ce era nevoie ca si ecologistul sa ii faca curte femeii?)

Filmul a starnit comentarii in SUA pentru faptul ca e coprodus de Image Nation Abu Dhabi in vreme ce critica firmele americane care incearca sa nu mai depinda de petrolul strain. Intentia lui Matt Damon a fost, probabil, una curat ecologista, dar ce cauta Gus Van Sant in aceasta poveste?

Fara el probabil ca filmul ar fi fost destul de plat. Oricum, de la un punct incolo povestea in sine pare insuficienta, desi Van Sant o construieste calm, metodic si aerisit, alternand filmarile aeriene ale satului razlet cu cadre in care interactioneaza numeroase personaje.

Treptat, eleganta acestei mici povesti care seama, la scala mica, cu „Erin Brokovich” sau cu „Michael Clayton”, se dilueaza intr-un film conformist si conventional in care sentimentele frumoase inving. Nu poti decat sa iti spui ca Gus Van Sant nu era pe platou cand s-au filmat ultimele scene sau ca a fost santajat de studio.

Sambata, 9 februarie, e ziua premierei internationale a lui „The Necessary Death of Charlie Countryman”, de Fredrik Bond, care a fost filmat anul trecut in Romania. Shia LaBeouf, Evan Rachel Wood si Mads Mikkelsen sunt pregatiti sa calce pe covorul rosu in inghetata iarna berlineza.